Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Opiniile personale şi dilema lor

Pe fiecare zi optăm pentru diverse lucruri. Opiniile noastre, părerile noastre vizavi de anumite persoane şi anumite lucruri trec de fiecare dată prin focul deciziei. Pentru a lua o decizie ca ortodox înseamnă a te uita înapoi, ca unul care eşti intim legat de Tradiţia Bisericii, a te uita în prezent, ca unul care trăieşti astăzi, acum, şi a te uita în viitor, ca unul care conştientizezi enorm de bine că fiecare opţiune a noastră are consecinţe post-factum.

Cele trei priviri – spre trecut, prezent şi viitor – trebuie însă să se facă în câteva minute sau secunde, rapid, foarte rapid. E bine să merg acolo? E bine să mă îmbrac aşa? E bine să îi spun una sau alta cuiva care îmi scrie sau îmi cere sfatul? E bine să dau examenul acesta? E bine să mă comport aşa cu prietenul sau duşmanul meu? Trebuie să decid imediat. Pentru unele lucruri, pentru unele decizii am avut la îndemână nicio jumătate de minut ca să optez. A trebuit să optez imediat pentru lucruri extrem de sensibile. Şi ca să optez atât de repede, dilema mea a trebuit să fie soluţionată în fracţiuni de secundă.

Specializarea minţii noastre, a fiinţei noastre este rodul tuturor acumulărilor, de orice fel ar fi ele. Într-o discuţie cheie, într-un examen, în cadrul unei povăţuiri ai nevoie de cunoştinţe dintre cele mai diverse. Trebuie să vezi cum reacţionează omul din faţa ta, trebuie să ştii care sunt cuvintele pe care trebuie să le foloseşti, care este tonul pe care trebuie să îl apropii în acel moment, care este zâmbetul, aspectul exterior şi interior al discuţiei. Primul cuvânt rostit şi acceptat de la sine e prima victorie. Însă victoria cere alte zeci de victorii de atenţie din partea celuilalt ca să îl ţii în priză.

Opiniile personale sunt pe măsura noastră. Nu putem avea idei mari şi o viaţă josnică, şi nici căutări mari, sfinte şi să ne ocupăm în acelaşi timp cu trafic de influenţă şi ilegalităţi de duzină. Ideile mari, generoase, imbatabile, inevitabil vin din vocaţii reale. Cine ar citi o traducere a Fericitului Părinte Dumitru Stăniloae, ca cea la Comentariul la Ioan al Sfântului Chiril al Alexandriei şi ar vedea că tipăritura are 1183 de pagini [Cf. ed. IBMBOR, 2000] îşi poate da seama că acest om incredibil nu a fost un profitor ci un truditor înspăimântător de mare. La ce bun să munceşti atât de mult fără ca munca aceasta să te transforme, să te sfinţească în mod total?

De-a lungul timpului am căutat diverse alocuţiuni ale sale în cadrul unor întâlniri publice. Luările sale de cuvânt erau uluitor de aparte, venite dintr-o muncă considerabilă. În concluzie, oricine poate avea opinii personale şi nedumeriri. Însă nu orice om are opinii fundamentate pe cele trei coordonate temporare de care vorbeam la început. Ca să ai opinii ortodoxe sau opinii conforme cu conştiinţa noastră în Sfântul Duh, vorba Sfântului Pavel, trebuie să ai capacitatea imediată de a decide asupra unei soluţii. Imediateţea opţiunii ţine de înţelegerea duhovnicească a ei.

Optez pentru a face un lucru pentru că simt că acesta este drumul pe care trebuie să-l aleg. Optez pentru că mă mişcă Duhul lui Dumnezeu. Optez pentru acel lucru pentru că e conform cu conştiinţa mea, cu adevărul, cu cuviinţa, cu normalitatea. Opiniile personale, adevăratele opinii personale, sunt luate în acord cu voia lui Dumnezeu, sunt luate împreună cu Dumnezeu. Opinia, alegerea personală trebuie să mă personalizeze şi nu să mă secătuiască de har.

Adevărata dilemă se rezolvă tot duhovniceşte. Dilema presupune că am în faţă două opţiuni sau mai multe, prin care ajung la aceeaşi finalitate dar nu cu aceeaşi energie consumată. E bine să citesc cartea asta astăzi sau să mă plimb? La o asemenea întrebare personală trebuie să ne răspundem văzând, printre altele, următoarele lucruri: cât de importantă e cartea pentru noi, cât de sănătos sunt ca să o citesc, ce program am astăzi, ce aş câştiga dacă m-aş plimba etc. Şi în funcţie de starea noastră de sănătate şi de programul nostru, alegem ce e mai bine să facem. Ambele lucruri sunt lucruri bune pentru fiinţa noastră. Important e: ce este cel mai bun lucru pentru astăzi.

E mai bine să îi reproşez sau să îl iert? Fac faţă acestei munci sau nu fac faţă? Dacă ne uităm numai la starea de sănătate din prezent şi credem că trebuie să luăm cu forţa înălţimile vieţii dumnezeieşti ajungem în scurt timp să obosim considerabil. Adevărata oboseală este a minţii şi a inimii, oboseala cronică, epuizarea imensă a fiinţei noastre. Pe de o parte, nu putem să ne vedem pe noi înşine şi să câştigăm prezenţa harului în fiinţa noastră fără o enormă oboseală, fără trăiri la limita nebuniei şi a vieţii, fără riscuri enorme iar pe de altă parte, paradoxal, starea de sănătate trebuie să aibă parametri înalţi ca să putem prelucra datele experienţelor noastre duhovniceşti.

Nu putem să nu fim obosiţi şi bolnavi după eforturi duhovniceşti imense, însă, în acelaşi timp, avem o nevoie stringentă de echilibru şi de sănătate cât mai completă.

Unul din rosturile capitale ale fotografiilor ce poartă amprenta vieţii duhovniceşti e acela de a vedea cu ochii inimii starea de adâncă oboseală şi epuizare a Sfinţilor concomitentă cu starea de bucurie şi de exultare duhovnicească. În fotografiile Fericiţilor Părinţi contemporani cu noi oboseala şi bucuria stau la un loc. Acolo unde este oboseală cu carul există şi o bogată viaţă duhovnicească. Semnul veridic al sfinţeniei printre contemporanii noştri este oboseala care iradiază pace şi bucurie în jur. Nu cred în cuvintele şi eforturile de orice fel ale oamenilor care nu sunt obosiţi la sfârşitul zilei, în aşa fel încât, parcă nici nu mai ştiu să vorbească.

Sfinţii nu sunt nişte oameni extratereştri, care au dorinţe şi ţeluri mai presus de natura umană, ci dimpotrivă ei sunt oamenii care au găsit în adâncul fiinţei umane dorinţa de a se împlini în viaţa cu Dumnezeu şi trăiesc din această neobosită dorinţă de El. Ei nu aleargă după ceva din afara fiinţei lor, ci viaţa lui Dumnezeu izvorăşte în ei, îi îndeamnă la anumite exigenţe, îi face să ardă de căutări enorme, fiind foarte conştienţi de faptul, că aceste căutări ale lor sunt penibile şi şocante în ochii celor din jur.

Nu trăim cu iluzia că suntem înţeleşi şi iubiţi de oamenii care trăiesc fără rânduială! Nu trăim cu iluzia că suntem înţeleşi şi iubiţi nici chiar de către oamenii care ne-au înţeles întrucâtva sau ne iubesc, acolo, în măsura în care o doresc. Înţelegerea şi iubirea oamenilor e pe măsura înţelegerii şi a iubirii lui Dumnezeu. Oamenii adânci sunt oamenii care rezonează adânc cu Dumnezeu şi cu oamenii. Măsura noastră este măsura iubirii noastre. Dacă ne oprim undeva, decădem văzând cu ochii. Dacă vrem să înaintăm în fiecare zi, trebuie să ardem în fiecare zi la cote insuportabile.

Iubirea pentru Dumnezeu atinge temperaturi sinonime cu cele pe care le trăim acum afară. Această zăpuşeală, arşiţă, insuportabilă caniculă de iulie 2007 e o paradigmă bună pentru a arăta ce înseamnă, în interiorul nostru, dragostea de Dumnezeu. Dragostea nu e ceva care doar te vindecă. Dragostea intensă te vindecă pentru a te omorî pas cu pas, prin epuizarea şi arderile imense pe care ţi le provoacă. Urmăriţi, vă rog, cum au murit marii Sfinţi isihaşti, care au murit de moartea iubirii, din cauza rugăciunii neîncetate! Mulţi au murit din cauza unui infarct, a măririi inimii din cauza marelui har şi a marii bucurii ce o trăiau în fiinţa lor. Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Paisie Velicikovski, dacă îmi aduc bine aminte, au murit în timp ce se rugau.

Sfâşierea interioară, marile dureri, marile mijlociri pentru oameni, marile nerecunoştinţe ce li se fac, îi aduc pe Sfinţi la o moarte epuizantă tocmai prin dragoste, prin fericire, prin răbdarea tuturor ororilor cu nădejde. Se vorbeşte rar de consecinţele negative asupra stării noastre de sănătate [dar pozitive în sens absolut] ale faptului de a fi plini de har. Umplerea noastră de har sau vederea luminii dumnezeieşti sunt stări de o epuizare colosală, îmbinate cu o fericire atât de mare, încât crezi că inima şi mintea încep să îţi ia foc. Cei care privesc romantic nevoinţa ortodoxă, cred că a fi în har înseamnă a sta într-o stare confortabilă, rece, pe care poţi să o stăpâneşti. Nimic mai fals! A fi plini de har şi de iubirea lui Dumnezeu înseamnă a fi plini de valurile dragostei de Dumnezeu, a avea inimă rănită de dor şi de durere, pentru că inima, sărmana, nu poate să trăiască non-stop la temperaturile veşniciei.

Sfinţenia e umplerea noastră de Duhul lui Dumnezeu, adică o viaţă în care nu mai decide o minte rece şi o inimă insensibilă, ci o minte şi o inimă pline de dor, de dorinţe dumnezeieşti. Duhul lui Dumnezeu e Cel care te îndeamnă, îţi îndeamnă conştiinţa ce să faci, cum să procedezi, ce să legi, cum să faci surprize plăcute oamenilor, cum să treci peste marginile binelui, făcând şi mai mult bine. Deci sfinţenia nu e confortabilă, e traumatizantă, e plină de oboseală, este dincolo de puterea omului să o trăiască şi să o păstreze şi totuşi: e singura şi normala viaţă a omului, împlinirea şi fericirea lui.

Opiniile personale se nasc din trăirile, experienţele majore ale omului. Experienţa e cea care creionează opinia. Acolo unde interesul, meschinăria şi barbaria interioară decid opinia avem de-a face cu alegeri arbitrare, ca să nu spun mai mult.

Problema interioară a opiniei, cum se formează o opinie personală, credem că răspunde la întrebarea: Cum încopciem experienţa personală cu viaţa Bisericii? Opinia este rezultatul trăirii noastre ca mădulare vii ale Bisericii. Nu există aşadar o neconcordanţă între opinia personală şi viaţa Bisericii atâta timp cât opinia reflectă modul nostru de a fi vii în Biserica lui Dumnezeu. Nu sunt de acord cu războiul, să-i zicem. Opinia mea vizavi de răutatea războiului s-a născut din înţelegerea că viaţa nu trebuie distrusă, că cei pe care îi omoară războiul sunt fraţii noştri şi că pacea şi liniştea sunt cele mai bune realităţi. Am ales doar trei adevăruri fundamentale anti-război.

Pentru ca să am o opinie trebuie să am un fundament real, format din mai multe adevăruri. Când ne alegem preşedintele, când ne alegem vocaţia, când alegem să ne schimbăm domiciliul sau să avem un copil trebuie să avem în spatele alegerilor noastre câteva adevăruri stabile, care să sprijine opţiunea noastră. Dar nu adevăruri egoiste ci adevăruri adevărate, nemânjite de oportunism.

Când alegi trebuie să alegi cu conştiinţă. Când faci ceva trebuie să faci conform cu responsabilităţile pe care ţi le-ai luat. Opţiunile trebuie să aibă viitor. Dacă ai optat să ai o familie trebuie să vezi totul prin prisma acestui mod de gândi lucrurile. Cel mai adesea se greşeşte în plan practic, când omul stă mereu indecis. Indecizia e boala celui fricos şi mândru. Cred că aş vrea un copil, dar dacă ar fi mai bine fără el? Cred că ar fi bine să mă fac monah, dar dacă vreau apoi să am o soţie şi nu fac faţă ispitelor? Cred că trebuie să devin preot, dar dacă nu fac faţă? Avem de-a face cu false dileme. Dacă vrei ceva trebuie să pierzi altceva. Dar dacă vrei ceva şi te împlineşti în alegerea ta nu îţi va părea rău dacă nu ai ales partea a doua a dilemei, a doua cale.

Dacă alegi să faci un copil şi acest lucru te împlineşte, dacă ai ales să devii monah şi găseşti dulceaţa liniştirii, dacă alegi să fii preot şi eşti invadat de bogăţia milei lui Dumnezeu împlinirea din fiinţa ta va fi destulă pentru a nu mai dori şi contrarul alegerii tale. Opinia vine din împlinire interioară şi împlinirea se naşte dintr-o opţiune fundamentată pe adevăruri reale. Ca să alegi bine trebuie să accepţi că eşti creat de Dumnezeu din iubire şi că împlinirea e viaţa cu Dumnezeu; că binele e voia lui Dumnezeu şi că numai prin bine poţi să vezi bine consecinţele lucrurilor; că împlinirea interioară reprezintă adevărata stabilitate şi adevăratul dor al fiinţei noastre.

Dilemele sunt tot mai puţine când există împlinire reală. Acolo unde este un minus de fericire există şi multe întrebări puse degeaba. Riscaţi împreună cu binele, dacă vreţi să ştiţi ce e împlinirea! Mizaţi pe viaţa cu Dumnezeu pentru a vă dezvăţa de viaţa la întâmplare şi vă va fi ruşine de toată înţelepciunea strânsă până acum. Înţelepciunea lui Dumnezeu vă va dezvălui o viaţă în nişte parametrii absolut incredibili, trăiţi de fapt într-o normalitate şi o simplitate perplexante.

Când întâlnesc un convertit autentic, primesc, invariabil, acelaşi răspuns adevărat: Tot ce îmi aducea fericire a apus. Dar ce trăiesc acum este mai presus de orice mi-am închipuit…

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Pr. Dr. Dan Sandu, „Transcendeţa şi iconomia Sfintei Treimi. O exegeză pe marginea teologiei lui JÜRGEN MOLTMANN”

Next

Acatistul „Slavă lui Dumnezeu pentru toate” (audio)

4 Comments

  1. Camelia

    …mai multe adevaruri – L-am cautat prin mai multe locuri,insa in fiecare dintre ele nu am gasit decat frantura de adevar;

    abia cand am putut descoperi Adevarul am aflat ca nu poate fi separat de Calea si Viata care este Hristos.

  2. Brindusa

    „Tot ce-mi aducea fericirea a apus.”

    E foarte greu cand ce ma bucura inainte, traiam cu acelasi om care este si acum in acelasi loc.Nevoia de a impartasi bucuria de a trai cu Dumnezeu trebuie s-o caut in ala parte, insa am rabdare si nadejde ca inr-o zi o voi impartasi cu persoana cea mai draga mie.

    „Dar ce traiesc acum este mai presus de orice mi-am inchipuit…”

    Doamne ajuta!

  3. Camelia

    Sfantul Serafim de Sarov ne sfatuieste sa dobandim pacea,iar mii de oameni in jurul nostru se vor mantui.

    Stii insa lucrurile acestea.

    Crede-ma,ramane un mister pentru mine cat de mult se poate schimba un om atunci cand ajunge sa-L cunoasca cu adevarat pe Dumnezeu.

    Nu vorbesc de schimbari in plan exterior,de fatada,ci de schimbarile interioare,profunde, care antreneaza modificarea gesturilor,a limbajului,a mimicii.

    Sunt stari care alterneaza la inceput:frustrare pentru timpul irosit,durere si tristete pentru vorbele fara rost.

    Ceea ce imi place insa este faptul ca nu se da batut cu una cu doua.Se pare ca am devenit deschizator de drumuri pentru insistenta la spovedanie,in alte conditii,cu alt preot.

    Vineri merge a patra oara;sper sa reuseasca si sa-si faca parintele timp sa-l asculte. Ma bucura insa conceptia pe care si-a insusit-o:pentru pacatele mele se intampla…

    Doamne, ajuta!

  4. Brindusa

    Multumesc, Camelia!

    […]”Daca stii sa faci rai in tine si in cei din jurul tau, daca stii sa primesti in inima ta si langa tine oameni care sa se bucure ca te-au intalnit, care sa se minuneze de roadele dragosei,ale blandetii si ale dragostei tale, atunci fara doar si poate, esti locuit de slava lui Dumnezeu, care ii uneste pe cei de departe si ii usureaza de neantelegeri si de neiubire pe cei de aproape”.
    (Predica la Schimbarea la Fata a Parintelui Dorin)

    Asa sa dea Dumnezeu!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén