„Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”

[F. Ap. 8, 31]

În orice ştiinţă şi meserie, cu atât mai mult în Teologie – ştiinţa ştiinţelor – ai nevoie de un εισηγητης [isighitis], adică de un exeget, de unul care „te introduce în”, care „te conduce în” interiorul ştiinţei, al meseriei, al vieţii duhovniceşti. Nu poţi să te propui ştiutor /competent mai înainte ca cineva să te fi introdus/iniţiat, să te fi învăţat pas cu pas lucrurile esenţiale. Exegeza este pasul de început al oricărui creştin în parte. Pentru ca să înveţi rostul slujbelor, adâncul Scripturii, al Părinţilor trebuie să citeşti exegezele sau tâlcuirile la slujbe, Scriptură, Părinţi.

Trebuie să le citeşti, să te laşi pătruns de ele, să le laşi să te transforme, să îţi devină interioare şi să te formeze continuu. Rolul exegezei e de a te pune în contact cu interiorul vieţii duhovniceşti, ortodoxe, şi de a te face să simţi gustul inconfundabil, inimitabil al acesteia. Exegeza nu este un demers strict ştiinţific, ci în mod primordial este un act epiclectic, pnevmatic, un act în care prezenţa lui Dumnezeu este chemată, dorită şi e simţită ca împreună-vorbitoare-cu-exegetul.

Exegeza se află deopotrivă în cărţi şi în oameni. Oamenii Bisericii citesc exegeze şi creează exegeze. Retâlcuirea continuă a textelor sfinte nu ţine de intrarea exegezelor anterioare într-o monotonie improprie vremii noastre. Mai degrabă avem de-a face cu nevoia personală şi comunitară de a ne raporta interior şi comunitar la textele sfinte şi la viaţa Bisericii. Trăim nevoia şi bucuria de a vorbi despre experienţele noastre. Suntem între atenţie şi exaltare, între continua dorinţă de a vesti voia lui Dumnezeu cu noi şi atenţia la auditoriul în faţa căruia vorbim.

În limba română, cuvântul idiot ca şi cuvântul prost au o posteritate neagră. Dacă prost însemna în slavonă, la origine, om simplu, acelaşi lucru defectuos, reprobabil, s-a întâmplat şi cu cuvântul: idiot. În latină, idiota,- ae însemna om ignorant, needucat, neşcolit. În limba greacă veche ο ιδιωτης,- ου însemna individ, un om comun, fără pregătire profesională, un om ignorant. Însă, de la om rudimentar, neşcolit, până la accepţiunea de astăzi a lui idiot e cale lungă. Citiţi aici ce spune Dicţionarul explicativ al limbii române despre cuvântul în cauză, ca să conştientizaţi nevoia continuă de exegeză, de iniţiere şi de cercetare a surselor în viaţa noastră.

Tot omul are nevoie de exegeză, de iniţiere continuă în zeci şi sute de lucruri. Cine nu vrea să înveţe continuu vrea să rămână un ignorant perpetuu. Însă, în acelaşi timp, cel care învaţă continuu este mereu un ucenic perpetuu chiar dacă a ajuns master, stăpân în ceva, pe o anume problematică. Exegetul are mereu nevoie de idiot, de omul comun, de omul rudimentar pentru a face din el un juvaer. Exegetul are nevoie de omul care vrea să cunoască şi pentru acesta el vorbeşte şi scrie.

Contactul direct cu exegetul duce la optimizarea învăţării, a înţelegerii. De aceea Părinţii duhovniceşti din vechime îşi aveau ucenicii cu ei în chilie, lângă ei, în proximitatea lor pentru ca aceştia să înveţe văzând cu ochii şi auzind cu urechile lor, pentru ca să respire viaţa Învăţătorului lor.

Dacă Părintele acesta ar fi Învăţătorul, Exegetul nostru, noi trebuie să îl privim cu atenţie ca să ne umplem de harul cuvintelor şi al gesturilor sale. Amănuntele sunt definitorii în cadrul ascultării. Cine nu reţine amănuntele arată că nu a fost un ucenic fidel, total.

Însă, ca să fii un ucenic total nu trebuie să te ruşinezi că eşti un idiota, că eşti un om neştiutor, un prost în cele dumnezeieşti. În Ps. 72, 22, Sfântul Duh ne învaţă:”Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine”, cf. ed. BOR 1988. Când eram fără de minte? Când păcătuiam şi nu ştiam, când eram ignorant, când păcătuiam din neştiinţă, din prostie. Dar când m-am pocăit de păcatele mele şi m-am întors la Tine şi Te-am ascultat, cum îşi ascultă boul stăpânul, atunci am devenit blând şi ascultător în faţa Ta. De atunci, de când m-am pocăit sunt mereu cu Tine, pentru că nu mai vreau să fug de Tine şi „în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” [Ps. 41, 1].

Nevoia de ascultare, de învăţare de la cineva se naşte din conştiinţa goliciunii personale, a prostiei şi a deşertăciunii interioare. Vrei să te mobilezi interior cu lucruri de preţ, de taină şi ai nevoie de exeget, de mistagog, de cel care te introduce în cele de taină ale lui Dumnezeu. Când cineva nu vrea să înveţe, şi, implicit, să asculte poveţele, e semn că nu iubeşte înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi dacă nu iubeşti înţelepciunea care vine de sus, te enervează tot ce înseamnă smerenie, tratând starea interioară ca atare ca pe un semn de inferioritate jalnică, inacceptabilă. Iar înţelepciunea nu intră în inimi pline de sine şi în minţi care se autoadulează, ci în oameni avizi de a se deşerta de ei înşişi pentru a se umple de Dumnezeu.

Autodeşertarea, smerenia nu acceptă ideea de sfinţenie şi de genialitate pentru sine, de măreţie cu orice preţ, ci smerenia vine şi se uită pe sine pentru a se umple de pacea lui Dumnezeu. Cf. Ps. 13, 1: „Zis-a cel nebun în inima sa: “Nu este Dumnezeu!”. Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor”, singura nebunie judecabilă de către Dumnezeu şi adevărata nebunie a omului este atitudinea existenţială ce răsare din necredinţă, din neevlavie. Necredinţa aduce o stricare fatală a vieţii interioare şi exterioare a omului, aduce urâciunea interioară, urâciunea ca golire de har, de bine, satanizarea personală.

Cel nebun, înnebunit de păcate are nevoie de exeget ca să îl conducă la vederea de sine şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru că am început articolul cu spusa famenului etiopian din F. Ap. trebuie să observăm că Sfântul Filip a fost exegetul, luminătorul etiopianului pentru ca să Îl cunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Scripturile nu vorbesc de la sine, ci numai dacă primeşti luminarea harului, Botezul, dacă eşti în stare să vezi din interior textele. Dacă vă amintiţi Confesiunile Sfântului Augustin al Hipponei, înainte ca să se boteze, marele filosof privea cu ochi critici, dispreţuitori Scriptura şi vedea în ea un scris mediocru, prostuţ, fără vlagă.

Mulţi dintre cei care nu cred, pentru că nu li s-au luminat ochii inimi, pentru că nu au primit lumină de sus şi se încred în propriile lor vederi scurte, au o părere proastă despre Sfânta Scriptură şi văd în ea numai neconcordanţe, lucruri puerile, absurde. Le lipseşte contactul direct cu slava lui Dumnezeu, care converteşte şi luminează pe tot omul care vine în lume şi e dispus să creadă în Dumnezeul său. Însă, după convertire, Sfântul Augustin a văzut adâncimile Scripturii şi a înţeles că ea este adânc fără fund şi că nimeni nu poate înţelege gândul lui Dumnezeu, care nu e ca gândul omului.

Între exeget şi idiot trebuie să alegem să fim, mai întâi, ucenici. Acesta e primul pas spre binele personal.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Did you like this? Share it: