Horia Roman Patapievici, „Bătălia pentru opinia publică” [1, 2, 3]

Horia-Roman Patapievici

1

Cf. sursa.

Incep prin articolul de azi un serial, in care voi incerca sa arat patru lucruri: care este miza luptei politice de azi; de ce s-a ajuns la diabolizarea intelectualilor; de ce sunt importante notiuni precum cea de centru (pentru igiena dezbaterii publice) ori cea de moderatie (pentru buna functionare a democratiei); in fine, de ce relatia cu opinia publica la care a ajuns lumea politicii si presa este gresita si nu incurajeaza progresele noastre democratice.

Democratiile sunt regimuri politice bazate pe cuvant. Cuvintele aleg, si tot ele te fac ales. Ele construiesc si distrug cariere; fac si desfac reputatii. Virtuozii cuvintelor, in democratie, devin conducatori (demagogi ori oameni de bine).

Cei care nu stapanesc arta cuvantului sunt inevitabil impinsi spre pozitii secunde, de sforari, tehnocrati ori administratori. Intre opinia publica si actorii publici nu exista, in democratie, decat un singur instrument de legatura: cuvantul.

Cuvantul este instrumentul universal al democratiei nu pentru ca democratia ar fi esentialmente bazata pe trancaneala (cum sustin unii din criticii ei), ci pentru ca opinia publica este baza oricarei legitimitati, iar mecanismele prin care se formeaza opinia publica sunt esentialmente determinate de persuasiune, liber arbitru, consimtamant, discernamant si critica depind, adica, de administrarea libera a cuvantului.

Una dintre consecinte este ca in democratii se poate ucide cu ajutorul cuvintelor. Aparatul de stat, care are la dispozitie masinaria statului, face aceasta treaba cu decrete si paragrafe de legi; actorii publici, care pot realiza ceva numai mobilizand opinia publica, o fac cu ajutorul formulelor de discreditare.

Singurul regim politic in care infamia verbala are efectul unei agresiuni fizice este democratia. Din respect pentru drepturile omului, democratia cunoaste uzul catorva formule clasice de discreditare: „rasist”, „antisemit”, „legionar” etc. Asa cum democratia antica se separa de potentialii tirani prin ostracizare, exilandu-i, democratiile moderne se delimiteaza de cei care ii nesocotesc codurile etice prin discreditare, semnalandu-le prezenta publica printr-o eticheta-stigmat.

Rasistii (de pilda) nu sunt arestati, in democratie, sunt pur si simplu stigmatizati prin eticheta care ii discrediteaza. Aceasta este partea nobila a mecanismului. Partea lui ignobila iese la iveala atunci cand etichetele de discreditare nu sunt justificate; atunci cand eticheta „rasist” este aplicata cuiva care nu este rasist, cu scopul de a-l demoniza, de a-l demonetiza, pentru ca, in final, sa fie scos din circuitul credibilitatii publice.

Adeptii corectitudinii politice recurg adesea la acest procedeu pentru a-si discredita adversarii de idei. O surpriza a fost sa descopar ca aceasta tehnica de lupta, murdara oricum am lua-o, a fost adoptata de presa impotriva unor intelectuali, care sunt sistematic taxati, ca ceva infam, drept „intelectualii lui Basescu”.

Inainte de a demonta falsul si rautatea formulei, un scurt istoric. Totul a inceput cu „Apel catre clasa politica” (7 februarie 2007), un text prin care un grup de cincizeci de cetateni cu profesii intelectuale diagnostica instalarea unei grave crize politice si cerea clasei politice sa se abtina de la initierea procedurii de demitere a presedintelui, care nu este o solutie, ci o agravare incontrolabila a ei.

Intr-un moment de o alta gravitate istorica, un apel de intentie similara au adresat universitarii romani lui Ion Antonescu, in timpul razboiului. Apelul de atunci al universitarilor a fost judecat de istorie ca un act de responsabilitate.

In intentia semnatarilor de acum, Apelul din februarie era un act elementar de angajare democratica, prin care era ridicata in spatiul public problema care avea sa se dovedeasca nodul malign al intregii noastre istorii recente: constituirea clasei politice intr-o casta de stat, aflata intr-o vicioasa alianta cu oamenii de afaceri care si-au facut si isi intretin prin stat averile si influenta.

Desi normal ar fi fost sa primeasca sprijinul presei, acest Apel le-a starnit principalilor formatori de opinie o vie reprehensiune, dublata de o antipatie fata de „intelectuali”, la care putini s-ar fi asteptat. Apelul a fost mai intai ridiculizat, fiind transformat dintr-un „Apel catre clasa politica”, titlu care trimitea la responsabilitate civica, intr-un „Apel al intelectualilor”, titlu care sugera pozitiile unei grupari partizane.

Presa este cea care, prima, inaintea politicienilor a transformat un apel nascut din responsabilitate fata de binele comun intr-unul despre care s-a sugerat constant ca e rezultatul atasamentului fata de niste interese particulare, „ale intelectualilor”. Astfel, a fi intelectual a devenit ceva de ocara.

Apoi a intrat in procedura standard de diabolizare, fiind tratat rand pe rand drept diletant, inoportun, partizan, incompetent s.a.m.d. Oamenii politici vizati au reactionat si ei, cu o duritate care era de inteles, pentru ca intregul lor corp fusese criticat in Apel, ca a devenit o casta aroganta si interesata, opusa societatii si separata de ea.

Dand glas in plus si frustrarii ca nu sunt si ei luati in seama ca intelectuali, politicienii au reprosat Apelului fie ca semnatarii lui nu aveau dreptul sa isi aroge numele de intelectual (pe care il confundau cu un titlu), fie ca nu e treaba intelectualilor sa se bage in politica, care e doar a lor, ca reprezentanti ai poporului, si a presei, ca intermediar de imagine.

Saptamana viitoare voi examina in ce consta falsitatea si reaua-credinta a formulei „intelectualii lui Basescu”.

2.

Cf. sursa.

Traian Basescu este un om politic. Din 2004 este presedinte al Romaniei. Daca omul politic Traian Basescu „are intelectuali”, inseamna ca fie ideologic, fie clientelar exista intelectuali care, platiti ori voluntar, ii slujesc interesele.

Daca presedintele Traian Basescu ar avea intelectuali, asta ar insemna fie ca acestia sunt adeptii puterii personale a presedintelui, fie ca sunt profitorii privilegiilor asociate cu institutia presedintiei.

Or, niciunul dintre intelectualii socotiti a fi „ai lui Basescu” nu este nici sustinatorul ideologic, nici clientul acestuia. Iata argumentul, condensat. Ca sa fie clienti ar trebui sa existe beneficii. Or, nu exista beneficii. Ca sa fie sustinatori ideologici, ar trebui sa existe atat o ideologie, cat si un angajament public in favoarea acesteia. Or, nu exista niciuna, nici cealalta. Sa le luam pe rand.

Sunt doua situatii respingatoare din punct de vedere moral: cea de client platit si cea de adulator al puterii. In sens pecuniar, numai Gigi Becali „are” intelectuali. I-a platit, iar acestia il servesc public. Insa niciunul dintre „intelectualii lui Basescu” nu a fost platit de acesta pentru ca vreunul dintre ei sa adopte public pozitiile pe care le-au adoptat.

Aici, argumentul onoarei, desi bazat doar pe conduita trecuta a persoanei si pe increderea in comportamentul ei viitor, este esential. Daca el este nesocotit, inseamna ca se poate afirma orice despre oricine. Dar atunci si cei care acuza se preteaza replicii ca si ei sustin ce sustin pentru ca sunt platiti.

Acuzatia de client nu poate fi facuta in mod onorabil decat pe baza unor dovezi ori a unor argumente rezonabile. De pilda, afirmatia ca eu as fi „intelectualul lui Basescu” pentru ca presedintele m-a numit la ICR este implauzibila din trei motive: pentru ca trecutul meu nu e de om servil; pentru ca nu sustin dupa numirea mea la ICR decat pozitii care sunt in deplin acord cu luari de pozitie anterioare numirii mele; in fine, pentru ca niciodata nu m-am luptat pentru dobandirea vreunei functii publice, iar pe cele pe care le-am avut le-am ilustrat cu onestitate, in spiritul serviciului public (contrariul ar trebui dovedit).

Dar, dincolo de cele trei argumente de implauzabilitate, afirmatia ca as fi intelectualul cuiva este falsa pentru ca asa declar eu public ca este, ceea ce inseamna ca imi joc onoarea pe adevarul afirmatiei ca este falsa.

Acum, implicatia de sustinere ideologica. Nu exista o ideologie a omului politic Traian Basescu. Daca ar exista, ar putea fi formulata. Or, nimeni nu a facut-o pana acum. Dar sa presupunem ca ar exista. Atunci care ar fi ideologia la care adera „intelectualii lui Basescu”?

Daca aceasta ar fi ideologia partidului PD (din care Traian Basescu a facut parte si cu care s-a identificat), ar starni ilaritate afirmatia ca, de pilda, Gabriel Liiceanu este adeptul ideologic al PD-ului; daca ar fi o ideologie proprie doar lui Traian Basescu, ar trebui mai intai ca cineva sa spuna in ce ar consta aceasta.

Daca se va spune ca ideologia proprie lui Traian Basescu este „cezarismul” si „anti-democratismul”, asa cum au facut-o Adrian Severin ori Renate Weber, atunci va trebui sa se demonstreze in mod convingator ca afirmatiile lui Traian Basescu chiar sunt antidemocratice si ca actiunile sale sunt cu adevarat indreptate impotriva democratiei.

Aceasta demonstratie nu a fost facuta decat la nivel de proces de intentie. Astfel, Adrian Severin, care odinioara ne-a demonstrat ca Basescu e rau pentru ca e tatar, acum ne someaza sa credem, cam in acelasi fel, ca Basescu e antidemocrat pentru ca face lucruri pe care el, Adrian Severin, le dezaproba din punctul de vedere al PSD-ului?

Oricum am lua-o, cu argumente fie etnic-rasiste (Basescu e tatar), fie ideologice (Basescu e antidemocrat), procedeul e moralmente jalnic si consta din aplicarea interesata a unui stigmat.

Alt exemplu. Renate Weber, ca sa demonstreze ca actiunile presedintelui sunt nocive chiar si atunci cand par bune, argumenteaza ca in adancul sufletului sau Traian Basescu nu crede ce spune, ori face ce face cu alte intentii decat cele pe care le declara: altfel spus, suntem indemnati sa nu credem intr-un act public (de pilda, condamnarea comunismului) in numele credintei in ceea ce Renate Weber stie, anume ca omul politic Traian Basescu are ganduri ascunse. Ambele moduri de a argumenta sunt bazate pe proces de intentie.

Or, adevarul bunului simt este acesta: daca omul politic Traian Basescu are o ideologie ascunsa, ea trebuie sa transpara cumva din afirmatiile sale fie publice, fie private; ori din actiunile sale, fie publice, fie private.

Daca dovada acestui lucru nu poate fi facuta cu un grad rezonabil de probabilitate, atunci aceasta ideologie ascunsa nu exista, iar procedeul de a formula judecati de condamnare in baza acuzatiei ca exista intentii malefice ascunse trebuie tratat drept ceea ce e? O frauda deopotriva morala si intelectuala.

Acelasi argument poate fi dezvoltat impotriva afirmatiei ca intelectualii sunt adeptii puterii personale a presedintelui. Ar fi trebuit sa existe o afirmatie publica a acestui sprijin, iar daca nu exista, atunci trebuie sa fie vorba de o conspiratie. Dar atunci afirmatia care ar trebui facuta nu este aceea ca presedintele e autoritar in cadrul institutional actual?

Pentru ca nu poate, chiar daca ar dori-o (presedintele Romaniei are mai putina putere executiva decat orice ministru al guvernului)?, ci aceea ca presedintele pregateste o lovitura de stat, afirmatie pe care nici macar cei mai fantasti dintre acuzatorii sai nu au indraznit sa o faca.

Asadar, expresia „intelectualii lui Basescu”, din punct de vedere ideologic, nu are acoperire nici in fapte, nici in vorbe. Ce este, atunci? Este o arma de lupta, prin care cei care o folosesc cauta sa ii delegitimeze public pe intelectualii care s-au pronuntat impotriva suspendarii presedintelui, stigmatizandu-i ca „antidemocrati”.

Deoarece in democratie nu exista pacat mai mare decat sa nu crezi in ea, formula-stigmat „intelectualii lui Basescu” cauta sa convinga opinia publica, uzand de fals si rea-credinta, ca intelectualii cu pricina nu sunt democrati.

Saptamana viitoare voi incerca sa explic de ce a primit presedintele Basescu sprijinul intelectualilor.

3.

Cf. sursa.

Ca intotdeauna, pentru a ajunge la motivatii, trebuie sa cunoastem mai intai cine sunt actorii. Cine sunt, deci, „intelectualii”? In functie de unghiul din care privim, definitia si cuprinderea notiunii se schimba.

Pentru presa care a transformat „Apelul catre clasa politica” intr-un „Apel al intelectualilor”, cu intentia vadita de a trata ceea ce fusese un apel la moderatie drept un strigat de raliere partizana, intelectualii sunt in esenta doar cativa (in frunte cu Liiceanu).

Oricati semnatari din lumea intelectuala ar fi avut Apelul (cincizeci la lansare, mii la capatul unei saptamani), „vina” pentru lansarea lui a fost pusa exclusiv in seama a doar cativa: ei au fost demascati ca partizani ai presedintelui, lor li s-a reprosat implicarea politica, lor le-a fost refuzat dreptul de a face opinie separata, iar dupa referendum lor nu li s-a iertat ca Apelul si-a justificat oportunitatea si ca, asa cum nu au crezut nici mogulii de presa, nici politicienii reprezentati de cei 322, electoratul a mers impotriva curentului care il diaboliza pe presedinte.

Insa din unghiul de vedere al semnatarilor Apelului insisi, notiunea de intelectual acopera faptul elementar ca semnatarii erau, in marea lor majoritate, practicanti ai unor meserii intelectuale si ca acesti oameni, in calitatea lor de cetateni (nu ca „intelectuali”), au simtit de datoria lor sa semnaleze opiniei publice o stare de fapt ingrijoratoare.

Este acest lucru reprobabil? Poate fi cineva blamat pentru ingrijorarile sale civice? Fireste ca nu. Cu toate acestea, Apelul a fost judecat ca reprobabil de cvasi totalitatea presei care se straduieste sa domine opinia publica, iar intelectualii au fost imediat blamati si trasi la raspundere de catre politicieni. De ce? Simplu spus, pentru ca Apelul a lovit in alianta dintre presa si politicieni.

Ceea ce a starnit furia majoritatii parlamentarilor, indignarea a aproape tuturor partidelor si iritarea presei care e interesata vital in dominarea opiniei publice a fost nu atat ca unii dintre practicantii meseriilor intelectuale trag un semnal de alarma (ei si?), cat faptul ca „intelectualii eponimi” pun in discutie opinia dominanta, asa cum era aceasta exprimata, la acea data, de presa si politicieni – in totala armonie (suspecta) si deplina (dezgustatoare) coniventa.

Spun „opinie dominanta” si nu „opinie publica”, deoarece in toata perioada care a premers si urmat referendumului, presa televizata a facut tot ce i-a stat in puteri pentru a acredita ideea ca opinia propagata de ea prin dezbateri si comentarii politice (tinute cot la cot cu anumiti politicieni, pe care i-a promovat obsesiv si dincolo de orice bun simt, in ciuda nulitatii unora, lipsei de urbanitate a altora si agresivitatii partizane a tuturor) este chiar opinia publica, iar cei care o contesta se situeaza deliberat in afara centrului, ilustrand, altfel spus, pozitii extremiste, deci, condamnabile.

Referendumul a aratat insa in mod clar ca opinia dominanta, data de presa televizata (care s-a pronuntat obsesiv in favoarea suspendarii, identificata incult cu expresia maxima a democratiei), nu este opinia publica (care a votat impotriva suspendarii, corect identificata cu imoderatia guvernarii si cu escaladarea arbitrariului deciziilor parlamentare) si ca numai alianta vicioasa intre presa si politicieni a incercat sa acrediteze confundarea lor.

Ei bine, acesta este nodul chestiunii – controlul asupra opiniei dominante, pe care la noi o confectioneaza zilnic, impreuna, mass-media si politicienii; care se bazeaza pe tentativa de a suprima ori amuti ori pune in surdina ori suspenda opinia publica in favoarea opiniei dominante; si care are ca miza monopolizarea centrului, deoarece numai cine detine centrul are dreptul moral de a hotari cine e extremist si, deci, de a decreta cine anume trebuie sa taca.

Motivul pentru care intelectualii l-au sprijinit pe presedintele Traian Basescu in chestiunea suspendarii este perfect simetric cu motivul pentru care alianta dintre presa dominanta si politicienii majoritari a diabolizat Apelul catre clasa politica.

Apelul a fost diabolizat deoarece contesta opiniei dominante dreptul de a se substitui opiniei publice, intelectualii l-au sprijinit pe presedinte pentru ca suspendarea fara temei constitutional era urmarea incercarii de a substitui dreptul care rezulta din autoritatea constitutiei cu dreptul strict politic de a servi, in parlament, interesele de partid.

In ambele cazuri, o chestiune de fapt (opinia dominanta, vointa politica) era abuziv travestita intr-o chestiune de drept (opinia publica, statul de drept), pentru aceleasi motive: sporirea puterii si marirea domeniului in care administrarea ei sa poata fi discretionara.

…………………..

Pr. Dorin

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *