Două surprize extrem de plăcute

O conferinţă extraordinară a Fericitului Dumitru Stăniloae ţinută la Braşov, în 1993, şi câteva fotografii ale Fericitului Sofronie de la Essex şi ale mănăstirii unde acesta a vieţuit.

Pasaje din conferinţa marelui Teolog român:

Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi la viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Trebuie să re-cultivăm portul românesc, doina românească; Blaga n-a văzut prea adânc: spaţiul mioritic deal şi vale; deal şi vale mai sunt şi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexie cum nu e în nici o cântare din Occident; când văd la televizor bâţâielile lor; nu-i o gândire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplaţie… şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi unde aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne pierdem aşa…

Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blândeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.

Deşi eu n-am avut parohie, am slujit Sfânta Liturghie în fiecare duminică, am predicat, eu zic că parcă simţi altă responsabilitate când eşti preot, dar nu este exclus să fii teolog bun şi în altă parte, fără a fi preot. Trebuie să fie şi o notă de sfinţenie în ceea ce spui. Când vorbeşti de Dumnezeu nu poţi să nu reflectezi în ceea ce spui şi sfinţenia lui Dumnezeu, să se vadă că vorbeşti de o realitate care e alta decât cea a lumii acesteia, dar n-am prea văzut această notă a sfinţeniei.

Nici în scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor… Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa; a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau trăirişti… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot.

Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amândouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mângâi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atâta administraţie ca cei de astăzi: Sfântul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămână Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nu numai preoţi; erau episcopi.

//theologhia.files.wordpress.com/2007/07/p6148881.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Fericitul Sofronie de la Essex

//theologhia.files.wordpress.com/2007/07/p5298521.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Mă simt…Tu cum te simţi?

Mă simt…bine. Bine conjunctural sau bine real? Când te simţi bine te simţi împreună cu alţii, te bucuri de reuşite, de comuniune şi comunicare, de împroprietărirea cu relaţii. Sunt proprietarul relaţiei cu tine dacă îmi oferi bucuria de a-mi fi prieten.

Mă simt bine că te văd. Mă simt bine pentru că şi tu te simţi bine în compania mea. Însă mă simt bine pentru că vezi în mine lucruri bune. Şi dacă tu vezi în mine binele şi eu am timp să văd în tine binele. Când nu mai vrem să vedem binele în oameni ne scoatem ochii, ne turnăm unii pe alţii, ne panicăm unii pe alţii. Cine îmi face binele după care tânjesc? Cine îmi oferă comuniunea cu binele şi cine mă ţine în bine? Cine mă învaţă să trăiesc binele?

Cine ne arată binele, simţământul de bine e cel care ne scoate din simţirea răului, a singurătăţii, a vieţii etanşe, închise în sine. Mi-e rău…Rău de ce? Rău de singurătate. Ce poţi să faci pentru mine ca să mă scapi de singurătate? Cine să ne ia singurătatea dacă nu facem niciun pas spre a ne întâlni cu noi înşine?

Mă simt bolnav de singurătate. Mă simt gol. Mă simt prost pentru păcatele mele. Mă simt aiurea când nu pot să te ajut. De ce a te simţi e pus în relaţie cu persoana noastră şi nu spunem: mă gândesc prost? Simţământul existenţial nu este pur şi simplu un sentiment decerebralizat, ci e o conştientizare a vieţii mele deopotrivă cu mintea şi inima mea. Expresia „mă simt” are miros filocalic. Pentru că mă simt, mă văd nu numai cu mintea ci şi cu inima şi cu trupul meu.

Când cineva ne întreabă cum ne simţim [clasica întrebare introductivă dar atât de neapărată în cadrul relaţiilor interumane!] ne cere o statistică, o evidenţă a fiecărui strat din viaţa noastră. Cum ne simţim e vital pentru noi. Dacă sunt bolnav mă simt bolnav, mă văd din perspectiva bolii. Dacă nu am bani sau sunt necăjit mă văd în culori triste, deznădăjduite. Mă simt după cum mă receptez interior. Mă simt în funcţie de sănătatea mea, de bucuria mea, de tristeţea mea, de ispitele mele.

Sunt mereu aici. Mă lupt să înţeleg ce înseamnă să fii viu şi ce înseamnă să te simţi, să îţi simţi rostul, măsura, vocaţia. Pentru că viaţa are un rost şi simţirea, conştientizarea mea are un rost fundamental pentru mine. Eu mă simt cumva anume în raport faţă de mine dar şi în raport faţă de alţii . Relaţiile noastre sunt sub privirile lui Dumnezeu.

Îţi faci datoria zilnic cu sentimentul, cu conştiinţa că ai făcut tot ce ai putut. Te simţi văzut de Dumnezeu, te simţi văzut de oameni, te simţi văzut de tine. Cine sunt şi de ce sunt cum sunt? Cum mă simt când mă simt prea mult? Cum mă simt când mă ignor? Cum te simţi când mă ignori? Dacă nimic nu contează, de ce avem sentimentul că a ignora pe cineva înseamnă a fi mai puţin decât putem fi?

Vreau să dorm, să nu mai simt nimic…Vreau să uit de toate. Vreau să uit…De ce vreau să uit? De ce nu putem rezista unor şocuri puternice? De ce nu ne întrebăm tăios despre lucrurile care ne dor? De ce şocurile pe care le resimţim sunt momentele noastre de autocunoaştere? Simt să mă întreb. De unde ştiu că întrebările mă pot ajuta? Şi de unde ştiu că întrebările au un rost, dacă noi nu avem un rost?

Cum te simţi când eşti privit ca o nulitate? Cum te simţi când nu eşti dorit din prima clipă a vieţii tale sau când ţi se pun beţe în roate tot timpul? Cum te simţi când eşti prea fericit? Cum ştii să pierzi când vrei să câştigi şi cum câştigi lucruri pe care ar fi trebuit să le pierzi? Întrebările năucesc pe cei care nu au gânduri simple. E uşor să te întrebi dacă nu ai gânduri duplicitare.

Cum poţi să ucizi cu indiferenţa ta? Cum poţi să-ţi faci atâta rău ţie însuţi şi să consideri că răul pe care ţi-l faci e de fapt o faptă remarcabilă? Eu cred că nesimţiţii sunt oameni sensibili, însă şi-au tocit sensibilitatea până la dezumanizare. Eu cred că prostia e o stare asumată şi, că atunci când vrei să fii nesimţit vrei să fii nefericit cu tot dinadinsul. E un sadism enorm în prostie; e un sadism enorm în nesimţire. Pe de o parte vrei să fii un nimeni iar pe de altă parte, vrei ca tu, acest nimeni, să fie luat în seamă, să fie elogiat.

Cum te simţi când te deteşti? Cum te simţi când toţi îţi spun că eşti un nesimţit, un mare bădăran, un escroc? Cum m-aş simţi dacă aş fi ca tine? Rău, foarte rău. Aş fi incapabil să mă privesc în oglindă. Nu, să nu crezi că mă cred superior ţie! Nu mă cred în niciun fel. Ştiu fraza: Cel care face binele are orgoliul de a se crede ales. Nu cred în această frază. Nu mă cred un ales, nu mă cred un special. Tentaţia specialului te face să miroşi a nesimţit de la o poştă.

Când te simţi vrei să te simţi bine. Când te gândeşti, în cuvinte şi imagini puţine, vrei să ştii că ai făcut şi tu măcar un mic bine. Priveşte, îţi spui, : e lucrul de care mă bucur! Deci te bucuri de ce ai făcut bine, nu de nesimţirea ta. Nu te poţi bucura cu ceea ce te face insuportabil. Eşti rău cu toţi, te dai peste cap, te faci urangutan, monstru social…Dar nu cu ai tăi, ci cu cei pe care nu îi cunoşti. Monştri au acolo, undeva, un gram de decenţă. Eu cred în acel gram de bine din monştri, pentru că acel gram de bine îi poate readuce în braţele lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Sfinţii României sunt Părinţii noştri

01

+ Pãrintele Arsenie Boca, Manastirea dela Sambata

02

+ Pãrintele Dometie Manolache, de la Mrea Râmet

03

+ Pãrintele Paulin Lecca, de la Mãnãstirea Arnota

04

+ Pãrintele Serafim Popescu, de la Mrea Sâmbãta

05

+ Pãrintele Ioan, de la chilia athonitã Colciu

06

+ Pãrintele Benedict Ghius, de la Mrea Cernica

07

+ Pãrintele Paisie Olaru, de la Sihla

08

+ Pãrintele Ilie Cleopa

09

+ Pãrintele Nicolae Steinhardt, de la Mrea Rohia

 

Nouă Părinţi ai Bisericii Ortodoxe Române, care ne învaţă de dincolo de moarte despre cum să ne trăim viaţa.
Pr. Dorin.

1 2