Iubiţii mei,

după cum ştim cu toţii, e foarte uşor să te afunzi în apa grijilor deşarte şi e foarte greu să stai deasupra apei, deasupra grijilor care te împresoară din toate părţile. E foarte greu să nu te afunzi, atâta timp cât nimeni nu ne ajută, cât nimeni nu ne sprijină. În duminica de astăzi Domnul ne vorbeşte despre cum să dăm sprijin cuiva, despre ajutorul pe care trebuie să îl dăm celor care sunt în aceleaşi dureri ca şi noi.

Sfântul Petru se îndreapta spre Domnul pe valurile rebele ale mării. Privea spre El şi mergea spre El. Însă privind vântul, puterea vântului [v. 30], a început să se scufunde. Pentru că s-a îngrijorat mai mult decât trebuia, pentru că a maximalizat puterea vântului, nu a mai putut să meargă drept ci a început să se afunde în grijă şi, deopotrivă, în valuri.

Viaţa noastră are prea multă grijă în conţinutul ei. Prea multă grijă, prea multă teamă. În locul rugăciunii, al bucuriei de Dumnezeu şi de viaţă, de frumosul vieţii preferăm mai degrabă să ne umplem capul cu tot felul de strategii despre viitor. Care viitor? Viitorul nu e în posesia noastră, ci el este un dar al lui Dumnezeu ca şi viaţa de acum, din prezent.

Ce folos am din frică, din teama de viitor? Una e să fim prevăzători şi alta e să fim panicarzi. Sfântul Petru se afunda când şi-a făcut griji şi frici, când şi-a inventat griji şi frici. De fapt nouă nu ne e frică de viitor [pentru că nu ştim cum va fi viitorul nostru personal şi viitorul global al lumii pe care vom apuca să îl trăim] ci ne inventăm o frică de viitor, prevăzută pentru viitor.

Academicianul Eugen Simion, într-o prefaţă despre poetul Geo Dumitrescu vorbea despre cei care inventează apocalipse, despre cei care inventează frici cosmice, scenarii lugubre, macabre. Unii inventează teorii catastrofice globale, alţii personale. Cei care îşi imaginează viitorul în negru, panicarzii individualişti, nu văd deasupra sau în viaţa lor mâna lui Dumnezeu, purtarea Sa de grijă. Unde Îl expulzăm pe Dumnezeu din viaţa noastră, dacă ne imaginăm, dacă concepem un viitor fără El? Cine poate să ne dea un viitor fără El? Sau, cum spunea psalmistul: De la faţa Ta unde voi fugi? [Ps. 138, 7].

Domnul mergea pe ape în mijlocul furtunii. Sfinţii Apostoli s-au înspăimântat şi au strigat de spaimă, crezând că e nălucă [v. 26]. În versiunea grecească Nestle-Aland a textului de la Matei avem de-a face cu φαντασμα, cu un ghost, cu un duh. Li s-a părut că e un duh pentru că nu-şi închipuiau un om mergând pe ape.

De ce a mers Domnul pe ape? Pentru ca ei să confirme că El este Fiul lui Dumnezeu, v. 33. Ei i s-au închinat şi au mărturisit că e Fiul lui Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu e mai presus de toate legile pe care El le-a pus în univers şi toate ascultă de Sine.

Noi credem astăzi în meteorologie, adică în forma seculară şi deformată cu totul a providenţei dumnezeieşti. Părinţii noştri credincioşi voii lui Dumnezeu credeau că ploaia şi seceta, zăpada şi căldura, adică sărăcia şi prosperitatea sunt date de către Dumnezeu spre folosul sau spre pedeapsa noastră. Noi credem astăzi mai degrabă în previziuni meteo, discreditând pe Cel care stă deasupra tuturor norilor, curenţilor de aer şi posibilităţilor de formare a cutremurelor sau a uraganelor.

Tradiţia rugăciunilor pentru ploaie şi ascultarea rugăciunilor şi a pocăinţei noastre strică uneori previziunile meteo, care sunt calcule matematice, pur umane. La fel rugăciunile de ferire de cutremure, de alungare a demonilor, de zămislire de prunci sau de vindecare de boli uimesc pe cei necredincioşi şi veselesc pe cei credincioşi. Acolo unde Dumnezeu modifică traiectoria vieţii, a bolii, a climei se observă că Dumnezeu merge peste ape, pe deasupra tuturor stihiilor, ca Unul căruia nimic nu I Se împotriveşte.

Dacă nu am trăit minuni în viaţa noastră nu ştim cum e să mergi pe deasupra apei. Viaţa noastră însă e plină de minuni, fapt pentru care nu mai ştim de care să ne minunăm mai degrabă şi mai mult. Harul lui Dumnezeu ne ridică din moarte de fiecare dată, după puţină pocăinţă. Pe fiecare zi primim semne dumnezeieşti ale iubirii Sale faţă de noi şi ale Sfinţilor Săi. Prin rugăciunile Bisericii se fac multe minuni, negrăite minuni. Însuşi Domnul vine la noi şi Se dă pe Sine drept mâncare şi băutură…Ce minune mai mare vreţi decât aceasta?

Putem oare să înţelegem minunea fără să ne bucurăm de ea, fără să fim prea bucuroşi? Şi care e minunea cea mai mare pentru noi, decât cea care ne vizează, care ne schimbă viaţa? Minunile evidente, e adevărat, sunt pentru oamenii tari la inimă, pentru oamenii care au nevoie de supraexplicitare a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Minunile la vedere sunt pentru cei groşi la inimă. Minunile tainice, minunile care ne schimbă continuu sunt însă cele care ne vindecă neputinţele interioare, marile noastre boli personale.

Sfântul Petru era lângă Domnul, nu departe de El. Şi totuşi s-a coborât în grijă. Când a strigat după ajutorul Său, când s-a lepădat de grija deşartă, a văzut că Domnul era acolo, ca şi mai înainte, şi că nu există niciun motiv de panică. Furtuna aceea era îngăduită de către El. Când s-a suit în corabie vântul s-a potolit şi odată cu el şi marea, v. 32. Când marea s-a liniştit, când grija deşartă a pierit din inimă a rămas numai Domnul şi liniştea, pacea Sa.

Grijile şi durerile noastre, ispitele noastre, toate durerile noastre sunt un taifun într-un pahar de apă. Când suntem în mijlocul lor credem că aşa o să ne fie veşnic. Când ele se duc şi rămâne marea inimii noastre într-o tăcere profundă, observăm că temerile noastre au fost puerile. Au fost temeri de ţânci, de copii de ţâţă şi nu de oameni maturi. În mijlocul durerilor, al bolii şi al ispitelor nu trebuie să uităm că nimic nu ne omoară, pentru că Dumnezeu nu îngăduie o ispită mai presus de puterile noastre [I Cor. 10, 13].

Ispitele ne călesc fiinţa, ne umplu de răbdare, de măsură, de încredinţare în mila lui Dumnezeu. Treaba e să nu dezertăm tocmai când trebuie să luăm cununa răbdării noastre. Walter Mehring, un critic de artă expresionist de la începutul secolului trecut, spunea că un pictor bun este „un spin în ochi” pentru contemporanii săi [Cf. Walter Mehring, Pictură excomunicată. Despre pictori, cunoscători şi colecţionari, trad. şi cuvânt introductiv de Victor H. Adrian, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 17]. Am recitit de curând unele pasaje din carte, despre impactul artei expresioniste, cubiste şi suprarealiste la începutul secolului al XX-lea. Imaginea sa despre pictorul bun, despre pictorul care ştie să dezvăluie ceea ce alţii nu vor să vadă, cred că este o imagine proprie şi pentru cel care propovăduieşte credinţa ortodoxă astăzi.

A vorbi despre adevărul mântuirii oamenilor şi a trăi în sfinţenie înseamnă să fii un ghimpe în ochii celor cu viaţă lejeră. Stai în ochii lor, îi mustri prin ceea ce eşti tu. Persoana ta îi face să se întrebe de ce nu sunt şi ei la fel ca tine. Iar reflecţia creează neplăceri interioare. Dacă nimeni nu mai vorbeşte despre adevăr, despre dragoste, despre feciorie, despre cuminţenie, despre delicateţe, despre cuviinţă, despre cinste…oamenii le uită, dacă nu le practică. Ce nu practicăm uităm. Iar ceea ce uităm şi ceea ce nu practicăm ni se par lucruri banale, demne de dispreţ, deşi, odată, ele au fost elemente fondatoare ale fiinţei noastre.

Există copii fără ruşine, fără cuminţenie, fără feciorie? Şi cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, vor să se dispenseze de aceste calităţi pentru ca să nu se facă de ruşine. Dau ruşinea bună pe ruşinea perversă. Însă odată ce pierdem calităţile, virtuţile care ne asigurau fericirea, adică cuminţenia, fecioria, simplitatea, delicateţea etc., devenim tot mai singuri, tot mai blazaţi, tot mai incoerenţi cu noi înşine. Ajungem să detestăm tocmai ceea ce ne face bine şi tânjim după ceea ce ne distruge.

Păcatul ne afundă în nesimţire, în necunoaştere, în uitare. Ne punem capac, ne închidem în propriul nostru mormânt pe măsură ce ne adunăm păcate. Orice faptă bună, orice spovedanie, orice ieşire din mormântul pe care ni-l zidim cu propria noastră lipsă de înţelepciune înseamnă o înviere. Dacă Sfântul Petru intra în apă, dacă se afunda, murea. Însă el a primit o mână de scăpare, mâna Lui, care era mereu cu el şi a fost mustrat pentru puţina credinţă şi îndoială [v. 31]. De aici şi legitima noastră cerere, ca Dumnezeu să ne sporească credinţa, lucru care ne retează îndoielile, falsele îndoieli.

De ce ne temem? De cine ne temem? Ne temem de draci, de eşec, de boală, de moarte, de sărăcie…ne temem de lucruri care sunt îngăduite de Dumnezeu. Tocmai pentru că avem puţină credinţă, o credinţă cu îndoieli, avem temeri, panici, micime de suflet. Un prieten cu credinţă puţină sau un soţ cu credinţă puţină e gata să te vândă pentru ca să îi fie mai bine. Dar cum să îi fie mai bine dacă nu mai are pe cel care îl iubea şi îl susţinea în nevoi, în dureri sau în bucurii? Credinţa puţină, fără râvnă, cerebralizată, schematizată, în care conştiinţa se atrofiază repede e credinţa care nu îndrăzneşte până la capăt în Dumnezeu.

Sfântul Petru a mers pe ape cât a îndrăznit în purtarea Lui de grijă. Cât timp a crezut în imposibilul posibil, în ajutorul Său, a mers bine, a mers deasupra. Dar când nu a mai crezut că imposibilul de la om e posibil la Dumnezeu atunci s-a scufundat în părerea de sine, în singurătatea de sine, care, atunci când devine cronică, strigă către Dumnezeu pentru scăpare, pentru ajutor. Şi bine face că face aşa! Măcar în al 11 ceas, pe patul morţii, să strigi către El, ca să faci imposibilul posibil.

Vă dorim o zi binecuvântată de Dumnezeu cu bucurii tainice, duhovniceşti şi o săptămână extrem de frumoasă. Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea pacea şi bucuria Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it: