Ultimul articol al părintelui Stephen Freeman poartă titlul articolului nostru şi Sfinţia sa dă 5 posibile motivaţii interioare pentru care oamenii nu vor să creadă în Dumnezeu. A patra motivaţie ni se pare cea mai elocventă şi sinceră dintre pseudo-motivaţiile pentru care nu vrem să credem: ne costă prea mult. Ce ne costă în viaţă însă prea puţin?Ce e gratis în viaţă şi în acelaşi timp e măreţ pentru noi?

Ca să faci studii serioase trebuie ani grei de muncă şi de sacrificii, bani cheltuiţi pe diverse nevoi presante, concentrare asupra cercetării. Ca să faci un copil şi să îl creşti trebuie ani grei de trudă, de nesomn, de lecţii făcute cu el, de privaţiuni, de palpitaţii…Ca să demarezi o mare afacere, fără matrapazlâcuri trebuie, iarăşi, să te munceşti din zori şi până în noapte. Ce este atunci uşor pe această lume şi în acelaşi timp extrem de important pentru noi? Căsnicia nu cere numai verighete la început şi scrisori de dragoste, ci şi răbdare cu carul, jertfă, nesomn, palpitaţii, iarăşi palpitaţii pentru celălalt…

De ce nu credem în Dumnezeu, să-mi fie iertată tranşanteitatea, nu e o problemă serioasă. Necredinţa e o treabă pentru oameni neserioşi cu ei înşişi, pentru oameni care nu cugetă până la capăt. Dacă atunci când plecăm de acasă ca să cumpărăm ceva avem nevoie de un plan, de proiecţie în viitor, cu atât mai mult când e vorba de viaţă şi apoi de moarte, trebuie să ai plan.

Însă a nu crede în Dumnezeu înseamnă a nu avea niciun plan. Iar a nu avea perspectivă înseamnă a fi strâns de gât, a nu avea nicio libertate reală. În fizică, sistemele închise, îmi spunea un Fericit Părinte, fac să se înmulţească energia şi nu să se disipeze. Un om care nu are perspectivă, adică nu crede în Dumnezeu, este o ciorbă aflată sub presiune: nu ştii când va răbufni afară din oală. El se întoarce spre sine ca să afle răspunsurile despre viaţă şi moarte, despre nemurire şi durere şi nu găseşte răspunsuri de niciun fel. De aceea e mereu în clocot dacă e sincer, dacă caută cu adevărat.

De ce e greu să crezi? Întrebarea e o preconcepţie. Cum să ştii dacă e greu să crezi, dacă nu crezi? Iar dacă crezi în Dumnezeu observi că durerea are rol benefic în mântuirea noastră, că ceea ce părea aiurea are un rost şi că moartea e o poartă spre viaţă şi nu o poartă spre nefiinţă.

Nefiinţa e o abstracţie pentru noi cei care trăim. Paradoxal, nefiinţă nici nu există. Toată poliloghia din jurul necredinţei e penibilă. Tu nu poţi să faci pe Dumnezeu să existe cum vrei tu, ci El există cum este El. Tu ai venit pe lume fără să ţi se ceară voie iar venirea ta pe lume este un dar din partea Lui. A refuza darul Lui e ca atunci când ţi-ai scoate ochii şi ai vrea în acelaşi timp să vezi. Mofturile necredinţei sunt de doi bani. De ce? Pentru că necredinţa ta nu schimbă nimic din ecuaţia existenţei: nu neagă existenţa lui Dumnezeu, nu neagă existenţa ta şi a niciunui lucru din ce ne înconjoară.

Mofturile necredinţei, paradoxal, vin din cauză că există credinţă şi există Dumnezeu. A nu crede în Dumnezeu nu înseamnă a-L nega pe Dumnezeu ci înseamnă a nu-L accepta interior cu toată inima. Însă a nu-L accepta pe Dumnezeu e o deavărată dramă interioară pentru că tot ce e în jurul tău şi în tine şi deasupra ta sunt ale Lui şi tu funcţionezi cu viaţă de la El şi ai în tine dorul de El. Statutul tău de om implică faptul că tu eşti creaţia Lui, că El te-a făcut din iubire şi pentru a dăinui veşnic împreună cu El iar dacă vrei să strici maşinăria interioară care eşti tu, omul, explodezi.

Suntem nişte maşini capcană sau oale sub presiune dacă încercăm să ne luăm la trântă cu El. Numai gândul că am vrea să facem acest lucru ne face penibili. Necredinţa e o enormă penibilitate pentru că ea produce o viaţă dezordonată, o viaţă varză ( cunoaşteţi expresia…). Când tai varza pentru varză călită umpli masa cu ce rezultă. A avea o viaţă varză înseamnă a nu mai ştii cine eşti, unde mergi şi cât valorezi. Iar a nu ştii cine eşti, unde mergi şi cât valorezi astea te fac să fii penibil, pentru că te vinzi prea uşor, te vezi prea mic şi mergi aiurea.

Însă răspunsul pe care părintele Stephen l-a formulat este interesant din alt punct de vedere. Ne costă prea mult să credem pentru că ne vrem prea puţin binele. Noi ne vrem cu precădere răul, muncim din răsputeri la el, îl clădim cu râvna demonică, vorba sataniştilor, ne bucurăm că vom fi aruncaţi în Iad, ne bucurăm că suntem mai tari decât dracii la rele, ne bucurăm că suntem mai nesimţiţi, neciopliţi, neserioşi, inculţi decât alţii. Ne bucurăm că suntem ca nelumea.

Fericitul Dumitru Stăniloae a repetat de mai multe ori spre finalul vieţii sale faptul că lume din română, vine de la lumen, -is din latină, care înseamnă lumină. Bunica mea Floarea, când mă vedea că ciopârţesc pasărea sau porcul după metodă bucureşteană, adică în feliuţe foarte mici ca să le pun la congelator, îmi spunea mai mereu [acum s-a convertit la metoda mea; a văzut că e mai bună] că eu bucăţesc pasărea sau animalul ca nelumea. Asta mă irita întotdeauna şi o ironizam apoi, pentru că ea credea că numai într-un singur fel se poate face un anume lucru.

La treaba cu pasărea sau porcul nu cam rima expresia. Însă în contextul discuţiei de acum merge brici : a fi ca lumea, a fi în firescul omului înseamnă a crede în Dumnezeu şi a fi un om smerit. Dacă nu ai adus nimic cu tine pe lume şi ai primit totul de la El sau le-ai găsit aici pe toate, vorba Sfântului Pavel, la ce te îngâmfi? De aceea, repet acest enorm adevăr: a nu crede înseamnă să fii exasperant de penibil. De ce? Pentru că necredinţa nu are nicio certitudine, nu are nicio valoare şi nicio virtute. Eu cred că a nu crede înseamnă a suporta costuri enorme.

Păi ce costuri mai mari să ai decât mustrările enorme de conştiinţă, neîmplinirea interioară, lipsa de bucurie, de măreţie, de frumuseţe? Ce povară mai mare decât să fii urât, să fii un mostru în inima ta? Ce dezamăgire mai mare să ai decât necredinţa, această moarte de sine asumată, această sinucidere în plină viaţă?

Omul necredincios este un om voit incapabil. Oricine poate crede. Oricine are organe [am mai citat-o, e vorba domnului Pleşu] pentru credinţă şi pentru mântuire. A crede e cel mai firesc lucru : pentru că după acest gest ţi se luminează mintea şi vezi cum vin răspunsurile. A nu crede e o dramă a dramelor, un preţ prea mare de plătit pentru nimic. Imaginaţi-vă că sunteţi un precupeţ care cumpăraţi cu trei lingouri de aur un ou. Ce comerciant nebun!, ar spune toţi. Aşa şi în cazul nostru: a da Raiul şi bucuria veşnică pe chin veşnic înseamnă să nu îţi cunoşti interesul, să nu fii un bun precupeţ.

Ce pierzi dacă crezi? Întrebarea e: câte câştigi dacă crezi? Dacă crezi câştigi mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată. La băncile noastre de schimb se merge pe încredere şi pe solvabilitate. Dacă te încrezi în om poţi să câştigi. Dacă nu crezi în el, dacă nu crezi în achitarea datoriilor şi în cuantumul de solvabilitate pe care îl are, stai cu banii în bancă şi nu ai niciun profit. Profitul vine după încredere. Bucuria credinţei vine după credinţă şi nu înaintea ei. Iar dacă te contaminezi de bucuria credinţei, la revedere cu ipoteze nihiliste şi cu întrebări penibile despre o fi, n-o fi Dumnezeu.

Îi mulţumim părintelui Stephen pentru inspiraţia pe care mi-a dat-o articolul său.

Father Stephen, I used your post about the unbelief as a theme and I extended the fourth point from your article. In my article the unbelief is an enormous difficulty and not the belief. The unbeliever lives the most great encumbrance, because he is into continuum war with himself. In belief we attend doubtlessness of God’s existence, while in the middle of unbelief it is always incertitude, fear, obscurity. Thank you for your inspiration and for prayers.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it: