Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

PFP Teoctist al României: un chip surâzător care ne-a liniştit întotdeauna

http://www.monitorulexpres.ro/arhiva_foto/poze/tumb/Patriarhul_Teoctist.jpg

Nu am vorbit niciodată cu Părintele Patriarh Teoctist şi nici nu ştiu detalii intime despre viaţa sa. Însă l-am privit mereu cu mare atenţie, l-am privit din public, ca parte a publicului audiant şi azi-noapte, pe la ora 1-2 noaptea, mi-am dat seama că trăiesc un mare gol în fiinţa mea, că plecarea lui dintre noi e ca plecarea unui membru din familie. I-am simţit lipsa în fiinţa mea tocmai când nu mai am avut chipul său surâzător lângă noi, conştientizând în mod acut, cât a valorat pentru viaţa mea intimă. Am retrăit drama pierderii unui om drag, a unui om pe care l-am stimat şi iubit fără să îmi dau seama. Cum m-aş fi simţit astăzi trist, dacă el, Patriarhul nostru, nu ar fi contat deloc pentru mine?

La ora 18, aseară, am făcut primul parastas pentru Prea Fericirea sa, înainte ca să luăm masa. Masa noastră de seară a devenit prima pomenire pe care i-am făcut-o. Când am început să mă rog pentru Prea Fericirea sa, într-un mod minunat, l-am simţit lângă noi, fapt care ne-a încălzit inima. Mâncam şi urmăream programele la TV, ştirile premergătoare aducerii de la spital. Am ieşit după masă şi m-am închinat Sfântului Dimitrie, Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, şi am intuit starea credincioşilor fără el, fără Patriarhul nostru şi am revenit acasă şi mai trist. Aveam însă o tristeţe dulce în sufletul şi în trupul meu. Până adânc în noapte am urmărit ştirile, am înregistrat emisiunile, am căutat articolele dedicate sieşi, am ascultat controversele şi presupunerile şi am pregătit articolele de astăzi de pe blog, amestecând rugăciunile şi durerea mea cu prezenţa sa din noi şi cu noi.

S-a vorbit şi elegant şi ireverenţios despre Prea Fericirea sa. Speculaţiile au atins cote insaţiabile. Cei care au ştiut să vorbească frumos despre sine, paradoxal, au fost oameni care nu au arătat în public, până acum, sentimente profunde pentru Prea Fericirea sa. Am învăţat destul de multe lucruri privind imaginile şi comentariile făcute. Însă, pentru că e un rememoratio, vreau să mă întorc la cum l-am perceput de-a lungul timpului.

Când l-am privit de aproape într-o zi [la o vizită a sa la facultate] m-au impresionat mâinile sale, prin care se străvedeau venele de sânge şi faţa sa. Mâinile cu care ne binecuvânta aduceau pace în suflet. Oamenii credincioşi se năpusteau spre el ca să fie binecuvântaţi. De fiecare dată când l-am privit de aproape pe Patriarhul nostru am păstrat în inima mea zâmbetul său.

Zâmbet fin, dulce, predici care te adunau, care te strângeau la un loc, în Biserică, delicateţe de inimă, ore întregi de stat în picioare care m-au uluit întotdeuna…Statul său în picioare, măreţia sa la slujbe, puterea sa de a sluji până în ultima clipă m-au debusolat întotdeauna. Trăiam mereu perplexarea omului care nu poate să înţeleagă fundamentul măreţiei şi al puterii sale interioare. Prea multă putere de muncă şi prea multă luciditate. În fiinţa sa vedeam un mare echilibru, o mare putere de înţelegere a oamenilor, a realităţii, o mare putere de trecere peste necazuri, peste dificultăţi.

La una din aniversările sale a predicat PS Calinic al Argeşului şi i-a făcut celui sărbătorit un laudatio. Nu mai ştiu în ce an, dar era în catedrala patriarhală. Şi PS Calinic vorbea despre echilibrul şi pacea pe care o degajă Prea Fericirea sa. Acest echilibru, această putere de a ştii să faci faţă tentaţiei extremelor cred că e primul lucru major pe care l-am învăţat din personalitatea sa. Un alt lucru major pe care mi l-am însuşit din fiinţa sa, privindu-l doar, a fost smerenia de a vorbi pe înţelesul celor din faţa ta. A respecta oamenii cu care vorbeşti înseamnă a le vorbi pe înţelesul lor, fără să vrei să îi tratezi de sus. Un al treilea lucru, tot la fel de important pentru mine, pe care l-am învăţat din icoana vieţii sale a fost simţul cald al colocvialităţii. A discuta înseamnă a te împărtăşi, nu a visceraliza discuţia.

La o zi a Sfântului Dimitrie Basarabov, Părintele nostru, ne-a vorbit abrupt, mulţimii aflate în piaţeta dintre clopotniţă şi altar, despre planul de demolare al catedralei patriarhale din ordinul preşedintelui Ceauşescu. Pe locul actualei patriarhii trebuia să se facă un monument memorial al preşedintelui Ceauşescu, unde acesta trebuia să fie înmormântat. Acest lucru nu s-a întâmplat! Tot atunci ne-a vorbit despre bombardamentele asupra Bucureştilor din al doilea război mondial, care au vizat catedrala patriarhală, dar care nu au lovit niciodată, în mod minunat, catedrala. Şi ne-a spus toate acestea cu bucurie, cu seninătate.

Predica, predicile sale erau pline de bucurie, de dorinţa de comuniune, de împărtăşire a experienţei sale vaste cu ceilalţi. „Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul”, cuvintele introductive ale predicilor sale, le-am considerat şi le consider, unul dintre cele mai bune preambuluri, cu iz evangelic, al unei predici, fapt pentru care îl folosesc adesea. Predicile sale începeau şi se terminau în pace, pentru că Prea Fericirea Sa emana multă pace dumnezeiască în jur. Nu cred că pot explica unui om care nu l-a cunoscut ce stare de spirit aveam în prezenţa sa. Însă nu era vorba numai de mine, ci de toţi care asistau, care ascultau predicile sale.

Când am văzut înregistrarea slujbei de Paşti din 2007 am fost uluit de câtă putere avea în timpul slujbei şi cum stătea drept, neclintit în timp ce predica, la peste 90 de ani. Această neclintire, această serenitate a minţii, a frunţii şi a privirii sale, voioşia şi dorul său de a sluji m-au smerit şi mă vor smeri întotdeauna. Nu cred că voi putea vreodată să înţeleg şi să port o asemenea pace în fiinţa mea, o asemenea neclintire. Scriind acum aceste rânduri îmi dau seama că sentimentele faţă de sine mă fac vulnerabil şi că inima mea trăieşte între bucuria că l-am cunoscut şi golul că nu îl vom mai vedea. Din păcate, nu învăţăm niciodată că marii oameni, personalităţile mari ale Bisericii nu sunt veşnice şi nu preţuim prea mult prezenţa lor lângă noi. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că trebuia să fiu şi mai atent la frumuseţea fiinţei sale lăuntrice, ca să învăţ şi mai multe de la Prea Fericirea sa.

Chipul pe care l-am sesizat eu contrastează uluitor cu portretele groteşti, insaţiabile pe care mi le-au narat alţii. Însă, întotdeauna am crezut acest lucru: fotografiile interioare ţin de fibra interioară a celor care le opresc în fiinţa lor. Dacă priveşti pe cineva prin ochii invidiei sau ai resentimentului niciodată nu vei vedea în om măreţia. Şi măreţia oamenilor binecuvântaţi de Dumnezeu se vede cu ochii inimii curaţi, pentru că măreţia e harul lui Dumnezeu din oameni. Aseară, preşedintele Iliescu [la Realitatea TV], domnul Miluţ [la OTV, prin telefon], domnul Theodorescu [ nu mai reţin la ce televiziune; a intrat tot prin telefon], domnul Doru Braia şi părintele profesor Alexandru Stan [la Naţional 24] au fost oamenii care au vorbit cel mai calm, călduros şi dureros în acelaşi timp despre Părintele Patriarh.

În acelaşi ton simt să vorbesc şi eu pentru că acesta a fost Părintele nostru: un om al bucuriei, al comuniunii, al înţelegerii celorlalţi. Pe vremea studenţiei mele a venit la fiecare hram al Sfintei Ecaterina dar şi de Sfinţii trei Ierahi, în ianuarie, şi ne-a predicat aproape de fiecare dată despre rolul preotului în lume şi al profesorului. Preotul şi profesorul au vocaţia, spunea Prea Fericirea sa, de a binevesti oamenilor mântuirea şi bucuria lui Dumnezeu. Ne cerea să facem studii riguroase, să iubim să slujim lui Dumnezeu, să fim autentici în ceea ce facem şi spunem, pentru că în faţa oamenilor fiecare cută a vieţii noastre va fi discutată, răsdiscutată.

Avea şi are mare dreptate. Plecarea sa atât de rapidă dintre noi, neprevăzută, ne-a prins pe toţi nepregătiţi. Încă nu mă pot obişnui cu el mort. Vestea adormirii sale ne-a bulversat, ne-a luat pe nepregătite şi în acelaşi timp ne-a îndurerat, auzind despre martirajul său de 4 ore între viaţă şi moarte, unde a fost resuscitat de câteva ori. Mâna sa dreaptă demonstrează durerea acestui martiraj. Nu vom putea înţelege nici bucuriile şi nici dramele sale, liniştea şi răbdarea sa, iertarea şi frumuseţea sa interioară dacă stăm doar simpli spectatori în Biserica lui Dumnezeu. Exemplul său trebuie să ne anime şi să ne fortifice, să ne adune pe unii lângă alţii, să ne înţelepţească.

Doamne, miluieşte şi primeşte cu Drepţii şi cu Sfinţii pe Patriarhul Tău, pe Părintele nostru, Teoctist, întru bucuria care este la Tine din veci şi dacă a câştigat îndrăzneală la Tine, Iubitorule de oameni, pentru sfintele lui rugăciuni, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii robii Tăi. Amin!

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Articole din presă şi bloguri la adormirea PFP Teoctist al României [II]

Next

Pelerinajul de la catafalcul PFP Teoctist şi data îngropării sale

1 Comment

  1. Brindusa

    M-am apropiat si mai mult de sufletul Sfintiei voastre cu acest articol.

    Eu cred ca veti putea sa intelegeti si sa purtati aceeasi pace si neclintire ca cea a Prea Fericirii sale,in fiinta Sfintiei voastre.

    Sa ne traiti Parinte!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén