Predică la Schimbarea la Faţă a Domnului
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
praznicul prealuminat al Schimbării la Faţă de anul acesta, după adormirea Pariarhului Teoctist al României, are un aer aparte. Ne-am schimbat adânc în aceste zile, ne-am răscolit în fiinţa noastră, ne-am umplut de o mai mare conştientizare a rolului şi a modului de a fi al unui creştin ortodox în lume. Am înţeles că nu păcatul ne schimbă în bine, că nu el ne ajută, ci bunătatea, curăţia, sfinţenia sunt cele care ne transformă la înfăţişare, care ne înduhovnicesc din lăuntrul nostru.
Nu ştiu ce perspectivă ar fi mai proprie în acest moment: să vedem evenimentul mântuitor, hristologic de pe Tabor în sine sau să unim acest eveniment al iconomiei mântuirii cu evenimentele pe care noi le trăim în aceste momente? Cred că ar trebui să facem o sinteză a amândurora. În timpul slujbei de înmormântare a Părintelui Patriah, am trăit pacea unei vieţi care urcă mereu pe noi trepte de înduhovnicire, cu greutăţi pe care nu le spune multora. Am trăit pacea vieţii sale, cu harul lui Dumnezeu, alături de durerea celor care l-au iubit şi au venit, într-un număr masiv, să şi-o manifeste.
Am fost atent, cu precădere, la oamenii care l-au iubit şi care trăiau suferinţa despărţirii de Prea Fericirea sa. Această durere ne învaţă că urcarea pe munte, că iubirea şi mergerea în iubire alături de cineva înseamnă să te bucuri dar şi să suferi împreună cu el. Sfinţii Apostoli, cei trei, au fost luaţi de către Domnul şi urcaţi într-un munte înalt: în muntele curăţirii de patimi, ca să vadă cum Se schimbă El la înfăţişare în faţa lor.
În Mt. 17, 2 avem pe μετεμορφωθη ca să vorbim de schimbarea, transfigurarea înfăţişării Domnului. Noi vorbim despre schimbarea Sa la faţă, însă, în fapt, nu numai faţa Sa s-a schimbat ci întreaga Sa umanitate, întreaga Sa umanitate S-a umplut de lumină, lucru care rezultă din textul scriptural: „S-a schimbat la înfăţişare înaintea lor şi faţa Sa a strălucit ca soarele, iar veşmintele Sale s-au făcut albe ca lumina”[Mt. 17, 2, Cf. v. gr. a lui Nestle-Aland].
Comparaţiile din textul de la Matei, ca şi cele de la Marcu şi Luca, nu reprezintă echivalenţe. Faţa Sa era foarte luminoasă, părea a fi un soare iar veşmintele sale păreau a fi ca lumina de albe, însă lumina dumnezeiască care izvora din persoana Domnului a fost şi este mai presus de orice echivalenţă umană. Noi vorbim în termeni umani şi de aceea Sfinţii Evanghelişti au comparat faţa Lui plină de lumină cu soarele, pentru că în sistemul nostru de referinţă soarele e cel mai puternic exemplu de strălucire. Însă faţa Lui strălucea mai presus decât orice strălucire pământească.
Tocmai de aceea, în troparul praznicului aflăm textul: „arătând Ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea”, pentru că nu au văzut lumina lui Dumnezeu în mod absolut, ci după puterea şi sporirea lor duhovnicească. Din cercetările noastre scripturale a rezultat faptul că realitatea metamorfozei/a transfigurării trupului se regăseşte în mod explicit în Scriptură numai în cele trei pericope ale Schimbării la Faţă: Mt. 17, 2; Mc. 9, 2 şi Lc. 9, 29. În textul grecesc avem de-a face cu exprimarea unei transfigurări totale a trupului lui Hristos în faţa Ucenicilor, care a fost percepută în mod extatic şi nu cu ochii fizici. Textul românesc exprimă prin schimbare nu o alterare sau o depreciere a feţei sau a trupului lui Hristos, adică o experienţă negativă, ci o umplere de slavă a trupului Său şi cea mai pozitivă experienţă umană, experienţa prin excelenţă.
Împlinirea omului este umplerea lui de lumină dumnezeiască. Sfinţenia este o umplere a noastră de har, de lumină necreată, de lumina lui Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu. Evenimentul Schimbării la Faţă îşi are importanţa capitală în mântuirea noastră, prin aceea că ne arată cum trebuie să fie omul, unde trebuie să ajungă. Sfinţenia nu este un deziderat, un ideal perpetuu, o fata morgana pe care nu o putem atinge nicidecum, ci este o realitate în fiinţa noastră, dacă suntem în lumina lui Dumnezeu. Cei care au sfinţenia au şi experienţa luminii lui Dumnezeu în fiinţa lor, ca o realitate trăită personal, trăită cu toată bucuria şi cutremurarea.
Praznicul de astăzi este cel care ne diferenţiază fundamental de orice altă Biserică sau cult. Biserica adevărată este acolo unde se experiază lumina lui Dumnezeu şi unde sfinţenia este o realitate personală dar trăită în trupul Bisericii, ca mădular viu al Bisericii. Pasajele scripturale ale Schimbării la Faţă nu pot fi interpretate nicidecum simbolic sau fantezist: Sfinţii Apostoli au văzut slava veşnică a Fiului lui Dumnezeu, strălucind prin trupul Său, din dumnezeirea Sa. Persoana Sa era un centru iradiant de lumină pentru ei şi este centrul iradiant de lumină dumnezeiască al întregii lumi, ca Cel ce este Lumina lumii care străluceşte în lume şi luminează pe tot omul care se naşte [In. 1, 9].
În Sfânta Icoană cu care am prefaţat acest cuvânt al nostru se observă că lumina necreată care izvorăşte din trupul Domnului e pictată în negru şi albastru şi nu e albă sau galbenă. Din punct de vedere iconografic nu e nicio eroare şi nicio neştiinţă a textelor evanghelice. Taina pictării în culori închise a luminii care izvorăşte din trupul lui Hristos constă în aceea, că iconarul a vrut să exprime faptul, că lumina dumnezeiască este cu neputinţă de cuprins cu mintea şi cu inima şi cu fiinţa noastră în întregime, că ea este taină negrăită şi neînţeleasă, chiar şi când o vedem, şi, că nu poate fi cuprinsă, chiar dacă o experiem. Lumina pe care o vedem în mod extatic, în extaz, ne apropie de Dumnezeu dar apropierea de El nu e niciodată o epuizare a înţelegerii Sale şi a luminii care izvorăşte din Sine.
Răspunsul Sfântului Petru este răspunsul unui om plin de bucurie, bulversat de măreţia vederii luminii dumnezeieşti. Umbrirea lor de norul luminos al slavei dumnezeieşti şi glasul Tatălui îi fac să cadă pe feţele lor, spune textul grecesc, pentru că erau înspâimântaţi, înfricoşaţi foarte de frumuseţea vederilor dumnezeieşti. Nu erau panicaţi, ci cutremuraţi! Cum să îţi fie bine într-un anume context şi în acelaşi timp să vrei să o iei la fugă?! Înspăimântarea, cutremurarea lor nu are nuanţe horror ci nuanţele unei bucurii cutremurătoare, ale unei bucurii imense.
Domnul le-a arătat dumnezeirea Sa, le-a reconfirmat faptul că El este Fiul lui Dumnezeu fără niciun dubiu şi că drumul Său este spre Cruce, cf. Lc. 9, 31: Moise şi Ilie se arată în slavă şi „vorbeau despre ieşirea [εξοδον] Sa, care avea să se împlinească în Ierusalim”. Moartea în Scriptură apare ca ieşire, mutare, adormire, trecere… De aceea avem rugăciuni la ieşirea sufletului şi numim pe cei morţi cu titlul de adormiţi, pentru că în esenţă moartea este un somn al trupului, pe când sufletul e viu. Noi nu propovăduim o trecere în nefiinţă a omului sau o moarte eternă, ci la noi moartea e gândită în termeni temporari, pentru că noi „aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”, ce va fi. Învierea morţilor se va petrece la transfigurarea lumii acesteia, transfigurare arătată astăzi în trupul Domnului.
Învierea tuturor celor care au trăit pe acest pământ va fi un eveniment mondial compleşitor pentru că oamenii vor învia în trupuri transfigurate, numai că unii vor fi plini de lumina lui Hristos, pe când alţi vor fi fără prezenţa ei în fiinţa lor. Distincţia dintre unii şi alţii va fi evidentă pentru toţi. Venirea Domnului întru slavă va fi un eveniment perceput de către toţi, un eveniment planetar şi la fel va fi şi învierea morţilor, cât şi Judecata finală. Transfigurarea lumii a început deja, a început în fiinţa noastră, numai că atunci va fi evidentă pentru toţi. Măreţia acestui praznic constă în aceea că a anticipat starea noastră întru slavă, ne-a arătat cum vor fi Sfinţii cu Dumnezeu.
În slava dumnezeiască au apărut Sfântul Moise, adormit, şi Sfântul Ilie, mutat în car de foc la ceruri. Prin aceasta s-a arătat că Sfinţii adormiţi cât şi cei care nu au murit ci au trecut în veşnicie fără să moară, ca Sfântul Enoh şi Sfântul Ilie, sunt cu Dumnezeu, sunt vii şi nu morţi, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi nu al morţilor [Mt. 22, 32].
Dumnezeu S-a arătat pe Tabor, ca şi la Iordan, ca Dumnezeu treimic: ca Tată, ca Fiu şi ca Sfânt Duh, ca Dumnezeu tripersonal viu din veci. Orice teorie aberantă despre Dumnezeu, ca Dumnezeu nepersonal, ca Dumnezeu esenţă, ca Dumnezeu mort sau care se confundă cu lumea cade în faţa teofaniei de pe Tabor. Aici Dumnezeu Se arată ca Dumnezeu cutremurător de frumos şi de bun, ca Dumnezeu al iubirii, ca Dumnezeu treimic, ca Dumnezeu Căruia Îi pasă de mântuirea oamenilor, Care doreşte mântuirea oamenilor şi Care prin întruparea Sa nu e mai puţin Dumnezeu, ci dimpotrivă a ridicat umanitatea Sa la cea mai înaltă treaptă de îndumnezeire.
Lecţia Taborului este lecţia sfinţeniei. Şi lecţia sfinţeniei este următoarea: ne sfinţim şi ne umplem de viaţă dumnezeiască, pentru că Dumnezeu e viu şi ne umple de viaţa Sa. Dumnezeu este inepuizabil de bun şi de făcător de sfinţenie, este atoatecunoscător, atoateînfrumuseţător, atoateîmplinitor, mai presus de orice sfinţenie şi desăvârşire. Viaţa duhovnicească, sfinţită este posibilă, e o realitate personală, care se dobândeşte prin unirea cu slava lui Dumnezeu, care iradiază din Dumnezeul treimic, adică dintr-o realitate tripersonală, căci trei persoane împărtăşesc, au în comun aceeaşi fiinţă. Noi ne personalizăm prin vederea slavei Sale pentru că vedem lumina personală a Treimii. Vederea lui Dumnezeu nu ne face să ne pierdem identitatea ci, dimpotrivă, să ne întărim identitatea prin puterea şi curăţia harului dumnezeiesc.
Păcatul ne depersonalizează, ne face mai puţin oameni sau brute. Fapta bună ne umple de unitate interioară, de simplitate. Vederea luminii divine ne simplifică, ne unifică puterile sufletului şi ale trupului nostru, ne face să fim făclii aprinse din lumina cea veşnică. Cine crede că aceste cuvinte sunt metaforice se înşală! Îndreptarea, mântuirea, sfinţenia sunt realităţi personale, trăite amplu, plenar în fiinţa noastră şi nu sunt realităţi metaforice, de nivel lingvistic. În aceasta constă marea despărţire între cei care cunosc paşii spre mântuire şi cei care fabulează despre ei: mântuirea e o realitate de care ne bucurăm încă de acum şi nu este un ideal, o realitate probabilă sau indefinită!
Singur Luca face din Schimbarea la Faţă un eveniment care a dus, din punct de vedere istoric şi al tainei iconomiei mântuirii, spre Cruce. Însă evenimentul dumnezeiesc al Taborului nu proiecta persoana lui Hristos numai până la Cruce, ci până în veşnicie, pentru că Crucea nu era punctul ultim al iconomiei mântuirii, ci doar un punct de trecere. Punctul ultim era urcarea umanităţii Sale de-a dreapta Tatălui, asta pentru Sine iar pentru noi punctul ultim este ajungerea tuturor întru slava Sa.
Praznicul Schimbării la Faţă, ca unul care se află întotdeauna în Postul Adormirii Maicii Domnului ne vorbeşte despre moartea care ne face vii, despre moartea faţă de voile trupului ca să trăim după voia Duhului dar şi despre moartea care e plină de nemurire, de viaţă. Când a fost lăsat trupul Părintelui Patriarh în mormânt am cântat cu toţii, în mijlocul verii, troparul Paştilor, cântând despre biruinţa vieţii asupra morţii, despre biruinţa lui Hristos, Dumnezeul nostru, asupra morţii, a diavolului şi a păcatului. Nici aici nu a fost nicio greşeală! Învierea e sensul vieţii noastre şi nu moartea.
Părintele profesor Alexandru Stan, într-o emisiune TV prilejuită de adormirea Părintelui Patriarh vorbea despre cât de impropriu este pentru un creştin să vorbească despre moarte, mai ales pentru un monah. Sensul vieţii noastre, de la Botez, nu mai este moartea, ci învierea şi viaţa. Căci, după cum spunea preadumnezeiescul şi preafrumosul Apostol Pavel : „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” [Gal. 2, 20]. Viaţa creştină autentică e plină de nemurire, de bucurie, de împăcare.
Am remarcat şi aţi remarcat cu toţii, că în aceste zile mulţi au vorbit despre Părintele Patriarh Teoctist ca despre omul blândeţii, al înţelepciunii, al echilibrului. Frumuseţea persoanei înduhovnicite e frumuseţea echilibrului, a maiestuozităţii smerite. Dacă ştii să faci rai în tine şi în cei din jurul tău, dacă ştii să primeşti în inima ta şi lângă tine oameni care să se bucure că te-au întâlnit, care să se minuneze de roadele dragostei, ale blândeţii şi ale dragostei tale, atunci, fără doar şi poate, eşti locuit de slava lui Dumnezeu, care îi uneşte pe cei de departe şi îi uşurează de neînţelegeri şi de neiubire pe cei de aproape.
Trebuie să ne uşurăm unii altora poverile sufletului şi ale trupului, ale programului zilnic. Trebuie să învăţăm să ne vedem mai adânc, mai frumos, mult mai esenţial. Dacă ne vedem numai depărtaţi pe unii de alţii, dacă nu simţim că avem nevoie de toţi pentru ca să fim plini gândim sectar şi nu în Duhul Bisericii ecumenice şi soborniceşti, nu având grija ca „toţi să fie una” [In. 17, 21]. Trebuie să ne ostenim să trecem peste limitările personale, naţionale, peste înţelegerile care despart. Până nu vom respira iubirea care înmulţeşte pacea şi bucuria între oameni, vom fi tot mai singuri, tot mai trişti.
Fie ca Domnul slavei să vă bucure întru Schimbarea Sa la Faţă şi fie ca şi noi să avem o faţă tot mai plăcută pentru alţii, tot mai dorită. Pentru mine, cea mai mare bucurie este faţa care îmi zâmbeşte şi mă iubeşte prin Duhul lui Dumnezeu. Prin ea, eu aflu viaţa, pentru că ea însăşi a aflat viaţa. Să găsim cu toţii viaţa cea veşnică, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este cinstea, slava şi puterea, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul şi atotcuratul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş