Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Constantin Noica şi Paginile sale despre sufletul românesc

constantin-noica

În 1991, editura Humanitas relua publicarea unui mic volum, Pagini despre sufletul românesc, conţinând mai multe articole ale lui Constantin Noica, apărut prima dată în 1944, şi în care autorul încearcă să facă istoria lui a fi sau a nu fi posibilă o filosofie românească. Problema lui este să arate dacă există, în spiritualitatea românească veche, germenii unei filosofii moderne, ai unei posibile elaborări de sisteme filosofice româneşti, în genul lui Leibniz, Hegel, Fichte etc.

Concluzia lui Noica este că teologicul trebuie să ne ofere această filosofie, aşa cum s-a întâmplat şi în Occident şi că Lucian Blaga a făcut primii paşi în această direcţie.

Fără a răspunde mai înainte la întrebarea ce este filosofia? şi pentru ce avem nevoie de elaborările unor sisteme filosofice, Noica trece direct la consideraţii asupra trecutului spiritual românesc, la evidenţierea felului în care a trăit şi a gândit poporul român în vechime.

El ia ca reper (în mod foarte corect, opinăm noi) două personalităţi şi două cărţi pe care le-a considerat fundamentale pentru cercetarea sa, anume Neagoe Basarab şi Învăţăturile sale din secolul XVI şi Dimitrie Cantemir cu Divanul său, din secolul XVIII. Ajungând în perioada modernă, dintre toţi filosofii (sau, mai bine-zis, intelectualii români care au cochetat cu ideea de filosofie), Noica îl consideră pe Blaga a fi cel mai reprezentativ.

Demersul său urmăreşte în salturi destul de prăpăstioase ceea ce el numeşte gândirea românească de-a lungul secolelor. Noica nu ne lămureşte însă nicăieri, în scrierile sale, de ce avem nevoie de filosofie. O privire retrospectivă asupra apariţiei şi evoluţiei filosofiei occidentale, din partea sa, ne-ar fi fost de folos. Problema este foarte spinoasă, pentru că intelectualii şi filosofii noştri – ca să ne referim numai la ei – leagă filosofia Antichităţii de filosofia modernă fără să ofere nicio explicaţie cu privire la ocolul de 1500 de ani pe care îl fac.

Trecând însă peste această întrebare legitimă, Noica – precum şi alţii – vede, pe urmele dilematicului Toma d’Aquino, începutul filosofiei apusene la Fericitul Augustin, care i se pare a fi promotorul unui alt tip de creştinism[1], decât cel răsăritean, ilustrat de Neagoe Basarab în Învăţăturile către fiul său, Teodosie.

Basmul acesta despre Fericitul Augustin – a cărui învăţătură nu se deosebeşte în esenţa ei cu nimic de cea a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, contemporanii săi răsăriteni – a fost preluat necritic de către intelectualii români de la apuseni, fără niciun fel de investigaţie proprie şi onestă. Ca de altfel, toate basmele catolice şi protestante, pe care intelighenţia noastră ignorantă în materie de teologie le fredonează după ureche.

Miza lui Noica este însă mare. El se indignează în mod corect împotriva aşa-zisei filosofii româneşti de inspiraţie occidentală, care nu este decât o pastişă penibilă: „ne-am săturat să cunoaştem cugetul şi gândirea românească prin filosofia lui Conta, rudimentele de filozofie ale lui Titu Maiorescu sau filozofia gânditorilor oficiali”[2]. Însă rămâne mai departe la convingerea că este posibilă o filosofie românească pornind de la cugetarea autentică românească, dacă suntem în stare şi putem să decelăm în ce anume constă această autentică gândire românească.

Şi îi aduce în prim-planul atenţiei pe Sfântul Neagoe Basarab şi pe Dimitrie Cantemir, pornind de la consideraţia că tocmai creştinismul (sau un anumit tip de creştinism, o anumită înţelegere a creştinismului) este acela care naşte filosofia (!) pentru că el îl pune pe om în conflict cu lumea.

Omul, zice Noica, este „singura fiinţă ce poate fi străină de lume” şi chiar, crede el, „în chip absurd, împotriva ei”[3], şi de aici trage concluzia (eronată, credm noi) că din această ruptură se naşte filosofia: „sensibilitatea din care s-a născut filozofia e a unei rupturi, nu a unei continuităţi”[4]. Însă, pentru ortodocşi, filosofia se naşte din ruptura omului cu Dumnezeu, nu cu lumea. Filosofia nu reprezintă o revoltă împotriva lumii. Filosofia lui Neagoe şi a lui Cantemir, da, dar nu filosofia lui Hegel şi a lui Kant.

În optica ortodoxă, ruptura dintre om şi lume a survenit ca o consecinţă a păcatului, pentru că omul a început să fie ispitit de diavol prin trupul său şi prin lucrurile din lume. Asta nu înseamnă că lumea sau trupul nostru sunt rele, ci doar că noi i-am dat diavolului puterea ca să ne ispitească prin ele, atunci când am căzut din slava lui Dumnezeu.

Din nefericire, Noica nu rămâne în matca spiritualităţii sale, exprimată de Sfântul Neagoe şi de Cantemir, pentru că el priveşte omul în umanitatea sa căzută, neîndumnezeită, aşa cum o priveşte tot Occidentul neortodox, catolic şi protestant, şi toată intelectualitatea care se afiliază la această perspectivă din care, precum zicea Luther, omul este un butuc. În conformitate cu această viziune, omul nu poate să fie decât dilematic, contorsionat în sine, neliniştit şi întrebător. Şi toate aceste caracteristici aparţin şi formează tocmai omul filosofic, la care aspiră Noica să îl realizeze şi românii.

Confuzia enormă pe care o face este aceea de a crede că aspectul acesta interior, de a fi împărţit în sine al omului este configurat de creştinism „pe linia idealist-augustiniană”[5], prin care Occidentul ar fi ajuns la „spirit”, unde spirit = filosofie.

Neînţelegerea lui este aceeaşi pe care o avea şi Varlaam de Calabria înaintea Sfântului Grigorie Palama, pentru că el consideră că Ortodoxia noastră, oglindită în Învăţăturile lui Neagoe Basarab, este „un tip de creştinism” din care „spiritul lipseşte”[6], că „niciun moment Neagoe Basarab nu va sfătui pe fiul său să se închine efortului de luminare proprie”[7], şi iarăşi, că „Neagoe nu se gândeşte niciun moment să-şi îndemne fiul – între atâtea alte îndemnuri pe care i le dă – să se lumineze, să se chinuiască să afle. Mai degrabă îi aminteşte de vorba aceea tulburătoare, înţelepţia lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu”. (…) Dar, în timp ce la Augustin, de pildă, inima duce la cunoaştere, iar la Pascal duce de asemenea la adevăr, dincoace inima e mută. Nu vrea să ştie şi să se lumineze (subl. n.); vrea să se odihnească.”[8].

Aşa zice Noica, dar el ori nu cunoaşte, ori refuză să accepte filosofia ortodoxă conform căreia vederea luminii dumnezeieşti, pe care o predică Sfântul Neagoe Basarab (dar şi Cantemir) şi către care îl îndeamnă pe fiul său să ajungă, se face prin asceză şi păzirea poruncilor, aşa cum stă scris la Sfinţii Părinţi, că această fericită şi prea dumnezeiască vedere a slavei veşnice a Sfintei Treimi este toată cunoaşterea de care are nevoie desăvârşirea şi împlinirea umanului. Pentru că ea înseamnă cunoaştere infinit mai presus decât orice răspuns raţionalist şi decât orice dilemă rezolvată pe plan mental – mai degrabă formulată şi lăsată aşa decât rezolvată, căci ce rezolvare logică şi raţională poate aduce omul morţii sale şi perspectivei veşniciei? De altfel, Gabriel Liiceanu ne informează, în Jurnalul de la Păltiniş, că Noica, după o viaţă întragă în care postulase serenitatea filosofică în faţa morţii, era foarte departe de a fi liniştit în momentele sale finale.

Vederea luminii dumnezeieşti este şi cunoaştere şi odihnă, căci cum ar fi cu putinţă să ne odihnim fără să cunoaştem? E o inepţie din partea lui Noica să susţină că Neagoe nu vrea luminarea pentru fiul său, pentru că luminarea aceasta nu este filosofică în spiritul gândirii apusene, ci este luminarea harului dumnezeiesc, conform cu filosofia Răsăritului, elaborată de Sfântul Pavel şi Sfântul Dionisie Areopagitul (sec. I). Tradiţie păstrată şi în Biserica Răsăritului şi în cea a Apusului până la schismă (1054), pe temeiuri scripturale şi revelaţionale, după care a fost susţinută şi perpetuată numai de Biserica Ortodoxă, aşezată fiind în volume mai ales de către Sfinţii isihaşti, dintre care cei mai mari şi mai cunoscuţi filosofi ai luminii divine necreate sunt Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Paisie Velicicovski, Sfântul Siluan Athonitul, etc.

Neagoe Basarab vorbea despre vederea luminii dumnezeieşti, scriind fiului său, urmaşilor săi la tron şi boierilor, deci adresându-se nu unui mediu monahal, ci mirean, ca şi Sfântul Antim Ivireanul, de altfel: „Fie-ţi drag a te ruga de-a pururea, şi ţi să va lumina inima şi va vedea pre Dumnezeu (subl. n.)”[9], susţinând că „măcar de sunt şi mai păcătos decât toţi oamenii, ce însă… n-am putut afla alt Raiu mai bun şi mai dulce decât faţa Domnului nostru Iisus Hristos. (…) Deci, iubiţii mei, unde va omul să cerce altă milă sau să se îndulcească cu cugetul de alt Raiu sau să afle altă bucurie, fără numai luminata faţa lui Dumnezeu (subl. n.)?”[10] Ce altă luminare mai mare a minţii poate să existe decât vederea lui Dumnezeu, a luminii Sale veşnice?

Către aceasta conduce tot efortul ascetic spre care îl îndeamnă pe fiul său Neagoe, întrucât şi el însuşi a avut astfel de experienţe dumnezeieşti – după cum relatează chiar şi Cronica Ţării Româneşti, în redactarea lui Constantin Cantacuzino, descriindu-ne una din aceste experienţe, şi anume felul cum l-a văzut Neagoe Basarab pe Sfântul Nifon al Constantinopolului, în vedenie dumnezeiască, când îl scotea pe domnitorul Radu din Iad (Radu Negru vodă, din balada Monastirea Argeşului, mănăstire a cărei construcţie s-a finalizat în timpul domniei Sfântului Neagoe).

Şi cu toate că Noica face astfel de calificări, precum şi împărţirea creştinismului în tipuri, dintre care cel apusean ar fi unul de cunoaştere, în aşa-zisa linie augustinian-pascaliană (deşi acelaşi tip de cunoaştere ca la Fericitul Augustin întâlnim şi la Sfântul Ioan Gură de Aur şi în tot Apusul şi Răsăritul creştin şi ortodox, la acea dată, iar Pascal este omul care a pus inima înaintea raţiunii umane decăzute), iar cel răsăritean ar ignora, pasămite, cunoaşterea, cu toate acestea Noica cere o „valorificare filozofică a Învăţăturilor”[11]. El consideră că este „o operă indiscutabil românească; întâia mare carte a culturii româneşti”[12] – întâia care ni s-a păstrat, am adăuga noi.

În acest punct, precizarea pe care o făcea Ioan Alexandru, într-un context al epocii comuniste în care aproape toată lumea se străduia să demonstreze caracterul umanist şi renascentist al operei Sfântului Neagoe, ni se pare absolut esenţială. Acesta remarca: „Tradiţia în care lucrează Neagoe este una exclusiv orientală [a se citi: ortodoxă n.n.]. În veacul al XVI-lea, majoritatea catedralelor medievale europene erau pe picioare şi totuşi nu-i pomenită niciuna, aşa cum în Învăţături nu apare absolut niciun nume de învăţat european care ar fi putut impresiona ori influenţa gândirea Domnului nostru. (…)

Gândirea lui Neagoe nu este o gândire specific medievală de ev mediu european, ci una specifică Răsăritului crescut şi angajat într-o spiritualitate [ortodoxă n.n.] de continuitate testamentară, ca de la tată la fiu, care nu cunoaşte epoci şi întreruperi, înflorire şi decadenţă ca gândirea şi cultura apuseană. Ritmul culturii de tip răsăritean, în care a lucrat Neagoe, este unul neîntrerupt, nu unul de intermitenţe.”[13]

Cealaltă carte filosofică a culturii româneşti, avută în vedere de Noica, Divanul cantemirean, are un mesaj absolut identic cu Învăţăturile: „Nice altă frumseţe sau lumină mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea dumnezeiască să cerci (subl. n.), căce El zice: Eu sunt lumina lumii (Ioan gl. 8, sh.12). (…) Căce mai mult decât atâta cercând, vei zice luminii întuneric şi întunerecului lumină. De care lucru bine să zice: În întuneric ca în lumină îmblă (Iov gl. 24, sh. 17). Şi iarăşi pentru aceasta să zice: Iubiră oamenii mai vârtos întunerecul decât lumina (Ioan gl. 3, sh. 19). Pre aceia văierează Isaiia: Vai carii ziceţi bunului rău, ceia ce pun amarul în dulce, ceia ce pun întunerecul [drept] lumină şi lumina întuneric (gl. 5, sh. 20)”[14].

Rememorând, ca şi Sfântul Neagoe, cuvintele Sfântului Pavel, anume că „Înţelepciunea lumii nebunie iaste lângă Dumnezeu (Cartea 1, Cor, gl. 3, sh. 19)”, Cantemir susţine, pe baza referatului biblic de la Apocalipsă şi a tradiţiei ortodoxe, că în Împărăţia lui Dumnezeu nu va lumina nici soarele, nici luna, nici stelele, aştrii care sunt acum pe cer, ci lumina dumnezeiască a lui Hristos, Soarele dreptăţii: „lumina soarelui lumii (…), înaintea Mielului (carile Soarele dreptăţii iaste), adică înaintea dumnezăieştii lumini, întuneric şi noapte iaste (subl. n.)”[15]. Iar lumina soarelui lumii acesteia este, simbolic, înţelepciunea lumii acesteia, care se va nărui odată cu chipul lumii prezente şi va lăsa locul luminii dumnezeieşti a Înţelepciunii Ipostatice, Hristos – conform precizărilor hermeneuticii cantemirene elaborate în Divan.

Noica recunoaşte că, între Învăţăturile lui Neagoe Basarab şi Divanul lui Dimitrie Cantemir, există o identitate de gândire (fapt cu care suntem întru totul de acord), subliniind „înrudirea de tonalitate şi chiar de material între cele două opere” – deşi nu precizează că e vorba de un material scriptural şi patristic ortodox –, faptul că „spiritul lucrării lui Cantemir e acelaşi cu cel al Învăţăturilor lui Neagoe”, iar „Cantemir poate mărturisi pentru Neagoe Basarab”[16], ceea ce, adaugă tot el, Leibniz nu poate face pentru Cusanus.

Recunoaşte, prin urmare, că această perspectivă a veşniciei în care era înscrisă istoria şi gândirea românească, era o perspectivă rezistentă la trecerea veacurilor, imuabilă în esenţa ei, că poporul român, în virtutea acestei perspective creştin-ortodoxe, nu era purtat de valurile ideologiilor religioase sau filosofice de tot felul, că gândirea sa era unitară, atât pe plan geografic, cât şi pe plan istoric.

Însă orgoliul filosofic al lui Noica îl determină, ca şi pe Blaga, să subsumeze creştinismul ortodox unei inventate cugetări româneşti, care însă, în afara gândirii ortodoxe, a matricei stilistice în orizontul misterului şi al revelaţiei, nu are nicio altă specificitate majoră. O asemenea matrice stilistică nu o deţine Occidentul catolico-protestant şi nicio altă arie de cultură şi spiritualitate din lume.

Această atitudine a fost adoptată de marea majoritate a intelectualilor, transformând Ortodoxia într-o latură a culturii, a unei culturi româneşti căreia i se inventează, ad-hoc, coordonate inexistente sau virtuţi care aparţin, în modul cel mai evident cu putinţă, chiar şi pentru orbi, Ortodoxiei.

Putem oferi ca exemplu chiar observaţia lui Noica, tot pe marginea Învăţăturilor, că există în spiritualitatea românească „o dulce continuitate între fire şi spirit”[17], adică o prelungire a duhului în materie şi nu o ruptură aberantă între cele două. Ceea ce este un dat ortodox indubitabil.

A se observa că autorul (şi alţii ca el) foloseşte termenul spirit cu multiple accepţiuni, pe care nu le explică, şi cititorii care nu au habar de această anomalie pot să fie foarte derutaţi în a percepe corect sensurile.

În esenţă, ideea lui Noica este că creştinismul a născut filosofia în Apus, în trecut, şi că o mai poate face încă o dată şi astăzi, pe teritoriul românesc. El crede că „filozofia este disciplina cea mai reprezentativă pentru spiritualitatea românească, pentru că în ea iese prima dată la iveală tensiunea, latentă până acum, a sufletului românesc, conflictul între cele două dimensiuni, să le numim: păgână şi creştină, ale sufletului românesc”[18]. O concluzie care nu are nicio legătură cu Divanul şi cu Învăţăturile, ci doar cu obsesiile epocii moderne!

Cu alte cuvinte, nu e bine să fii liniştit şi nici să ajungi la odihnă, ci e bine să fii tensionat, răvăşit în sine-ţi, sfâşiat de conflicte interioare, chinuit de remuşcări şi de lipsa de răspunsuri lăuntrice, pentru că numai aşa putem să avem filosofie şi dacă avem filosofie, atunci e bine, suntem şi noi ca occidentalii. Aceiaşi de care Noica vrea să ne distanţăm, propunându-ne să ne dezvăţăm de occidentalism[19]. Să înţeleagă cine vrea logica de aici!

Nici Eminescu, om al timpului modern (Titu Maiorescu) şi omul deplin al culturii române, cum îl considera Noica, nu ar fi fost de acord cu el: Sunt ne-nţelese literele vremii / Oricât ai adânci semnul lor şters? / Suntem plecaţi sub greul anatemii / De-a nu afla nimic în vecinic mers? / Suntem numai spre-a da viaţă problemei, / S-o dezlegăm nu-i chip în univers? (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară).

Eminescu nu găsea nicio fericire în filosofia dilematică de tip apusean şi nici nu vedea născânsu-se cunoaşterea din aceste veşnice peregrinări ideatice şi din interogaţii infinite şi fără niciun răspuns sigur. De altfel, ni se pare cam absurd să susţii că Occidentul este de partea cunoaşterii iar Orientul nu, când tocmai Occidentul este cel care nu are decât probabilităţi şi dileme, presupoziţii şi nicio certitudine.

Am ajuns şi la sfârşitul cărţii. Pornind de la filosofia lui Blaga şi de la reacţia părintelui Dumitru Stăniloae (pe care însă nu-l pomeneşte, ci doar vorbeşte de reacţia „din tabăra teologică”[20]), Noica ajunge la următoarea concluzie, perplexantă pentru un ortodox, dar şi pentru un simplu exerciţiu de logică: „Noi [ca popor] nu avem vocaţia filozofiei. Dar teologicul ne-o poate da. Nu creştinismul ortodox neapărat, dar teologicul. (…) Căci ne dă sentimentul rupturii, al dezastrului. Iar de-aici poate începe filozofia”[21].

Mai pe scurt: renunţăm la Ortodoxie şi împrumutăm acel teologic care este capabil să ne dăruie sentimentul rupturii, al dezastrului, pentru că Ortodoxia nu e în stare să ne ofere decât linişte, luminare dumnezeiască şi odihnă!

Pentru mine este inexplicabil cum a putut să susţină aşa ceva. Există o inadvertenţă colosală între această concluzie a cărţii şi toată demonstraţia de pe parcursul ei despre învăţătura creştin-ortodoxă a lui Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir şi despre felul în care cărţile lor sunt reprezentative pentru spiritualitatea şi cultura românească. Dacă Învăţăturile şi Divanul conţin gândirea românească şi mai ales dacă, totuşi, conţin şi pretinşii germeni ai unei filosofii româneşti, cum ar putea atunci teologicul neortodox să formuleze filosofia românească modernă?

Care anume teologic ar fi în stare să facă acest lucru: cel catolic, protestant, neoprotestant, baptist, iehovist, mormon? Teologicul necreştin, mahomedan sau teologicul anticreştin, satanist? Căutând răspunsul la formularea lui Noica, nu putem decât să ne afundăm în absurd. Căci după ce a ne păstra spiritualitatea şi identitatea românească de-a lungul secolelor a însemnat o bătălie sângeroasă şi fioroasă împotriva catolicizării, a calvinizării sau luteranizării noastre forţate, care s-a încercat în mod insistent, prin cele mai diabolice metode şi subterfugii, a spune acum că teologicul catolic sau (neo)protestant (păstrându-ne în limite oarecum mai rezonabile) este în stare să vină şi să ne configureze identitatea naţională şi spirituală modernă prin redimensionarea noastră filosofică după calapodul lor, ni se pare ceva infernal de greu de gândit şi de susţinut!

Este clar că Noica şi-a dat seama că Teologia Ortodoxă nu poate să nască niciodată vreo filosofie seculară, aşa cum s-a întâmplat cu catolicismul şi protestantismul, în Occident, şi neputând să armonizeze afirmaţiile sale în niciun fel, a formulat concluzia de mai sus. Însă este, credem noi, evident faptul, că pretenţiile sale filosofice nu au, de fapt, nicio întemeiere validă.


[1] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 60.

[2] Idem, p. 46.

[3] Idem, p. 79.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 59.

[6] Idem, p. 60.

[7] Idem, p. 18.

[8] Idem, p. 59.

[9] Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, Ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 149.

[10] Idem, p. 180-181.

[11] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, op. cit, p. 49.

[12] Idem, p. 14.

[13] Ioan Alexandru, Izvoarele imnului. Testamentul lui Neagoe Basarab, în vol. ***Neagoe Basarab (1512-1521). La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, Ed. Minerva, 1972, p. 394-395.

[14] Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 72.

[15] Idem, p. 105.

[16] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, op. cit, p. 52.

[17] Idem, p. 81.

[18] Idem, p. 96.

[19] Idem, p. 53.

[20] Idem, p. 96.

[21] Idem, p. 100.

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Articolele dedicate adormirii PFP Teoctist al României de platforma „Teologie pentru azi”

Next

Predică la Schimbarea la Faţă a Domnului

6 Comments

  1. În acest articol am vorbit despre Constantin Noica şi cartea sa, „Pagini despre sufletul românesc” şi am considerat neîntemeiate pretenţiile sale de a vedea născându-se sisteme filozofice moderne, după model german, din gândirea românească tradiţională, pe care el, cu dreptate, a identificat-o în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie” şi în „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”, a lui Dimitrie Cantemir.

    Există însă şi lucruri bune în această carte, cum ar fi identificarea corectă de care am pomenit, ca şi recunoaşterea existenţei unei istorii unitare şi a unei tradiţii de gândire care nu poate fi recuzată decât cu preţul acceptării că putem să nu mai fim români, la un moment dat, dacă nu mai vrem şi să ne transformăm în altceva, cu un specific etnic şi spiritual nedeterminat.

    Mai este meritul său şi faptul că pledează pentru autenticitatea lucrării Fericitului Neagoe Basarab, sprijinindu-se mai presus de toate pe tăria tradiţiei, precum şi acela că a ştiut unde să caute adevărata cugetare românească în istoria de multe secole a românilor, care – după cum preciza şi Acad. Virgil Cândea – nu poate fi ignorată sau aruncată la coşul de gunoi pentru a scoate în evidenţă numai ultimele două secole de secularism barbar şi impus.

    Prin urmare, există multe aspecte despre care nu am vorbit, legate de această carte. Noi ne-am referit numai la ideea centrală a ei, la firul roşu ideatic care o străbate de la un capăt la altul, fără să epuizăm discuţia.

  2. grupulnoica

    Da…Vehement articol! As dori insa sa precizez ceva: studiile adunate in aceasta carte i-au fost comandate lui Noica pe vremea cand se afla la Berlin, ca cercetator.

    El ar fi trebuit sa faca o schita a filozofiei romanesti. Uitandu-se in ograda noastra a constatat ca nu avem propriu-zis o filozofie, ci, mai degraba, o gandire filozofica (ceeea ce nu-i tot una cu filozofia!) ce are in ea germenii unei posibile filozofii originale. El a indicat insa numai punctele de interferenta, locurile in care sensibilitatea romaneasca se precipita in niste carti, nimic mai mult. Nu-i puteti reprosa ca nu a fost exhaustiv pentru ca nu asta isi propunea.De asemenea, nu explica ce intelege prin filozofie pentru ca ar fi facut contrastul prea mare.

    Apoi, daca Noica vorbeste despre o „filozofie romaneasca” o face cu gandul la filozofia de pe pamant romanesc, cea dintre hotarele Romaniei si nu la vreun amestec ciudat de sentimente etnice si teme universale.

    In al treilea rand, respect pozitia Dvs vadit apologetica dar nu-i puteti reprosa lui Noica faptul ca nu vede si nu simte ortodox pentru simplul motiv ca lucrarea sa urmarea altceva. Dvs translati ilicit problematica lucrarii lui spre un domeniu in care el nici nu avea competente si despre care nu isi propunea sa vorbeasca apologetic.

    Daca „teologicul” a dat ruptura necesara filozofiei se poate proba cu „fapte”, mai precis cu texte: Nae Ionescu si L.Blaga sunt exemplele cele mai nimerite si Noica nu ezita sa le numeasca. Ce este Eonul dogmatic daca nu o lucrare de filozofie nascuta din problematica teologica?

    Daca e erezie nu stiu…O fi! Dar nu e relevant din punct de vedere filozofic! P.Florenski, in Stalpul si temelia…, analizeaza antinomiile din Dogma Treimii din punct de vedere al logicii matematice. Cred ca Blaga stia cate ceva despre lucrarea lui Florenski… Amandoi o fac cu mijloacele filozofiei, ale logicii, si nu urmaresc nici un scop apologetic. Ei si? Nu cred ca putem sublima intr-un singur discurs doua domenii atat de diferite fara sa ii luam, in mod nedrept, partea unuia si fara sa il minimalizam pe celalalt.

    Stiu ca raspunsul meu este „dezlanat”, dar tineam sa va aduc la cunostinta cateva dintre opiniile mele. Voi pregati insa un raspuns mai elaborat.

  3. grupulnoica

    Va semnalez postarea unei recenzii despre o exegeza asupra Ascezei si misticii… pr. Staniloae.
    http://cerculnoica.wordpress.com/2007/11/27/heidegger-si-staniloae-premise-pentru-un-dialog-asumat-critic/#more-33

  4. Dv. discutaţi lucrurile din perspectiva interdisciplinarităţii, adică pur ştiinţific. Noi lucrăm cu metode şi unelte ştiiţifice, dar pentru noi problema nu se pune la nivel de lectură polemică sau de disciplină, ci la nivel de adevăr absolut, de adevăr care ne mântuieşte. Noi nu glumim cu adevărul, pe care îl trăim pe toate planurile, şi cognitiv şi afectiv.

    Noi am plecat de la premisa că şi filosofii sunt tot nişte oameni care caută, în definitiv, adevărul, iar nu o materie de studiu. De aceea îi cerem lui Noica atât de mult. Dacă e cazul – consideraţi – că trebuie să vă cerem, lui Noica şi dv. mai puţin decât atât, anunţaţi-ne, vă rugăm.

    Vă mulţumim pentru efortul de a cerceta.

  5. Poate că acest articol mai vechi al nostru o să vă lămurească mai bine despre cum privim noi lucrurile.
    http://bastrix.wordpress.com/?s=C%C4%83ile+ocolitoare&submit=Search

  6. grupulnoica

    Inteleg ce faceti Dvs! Numai ca, in masura in care „judecati” lucrurile din perspectiva Adevarului Absolut, Care este Sfanta Treime, atunci orice alta cale de a ajunge acolo, in afara de Impartasire si comuniunea activa cu Biserica, este a priori exclusa. Eu cel putin asa vad lucrurile. In ceea ce priveste faptul ca Dvs traiti adevarul… Asta imi suna…nu stiu…Sinteti asa sigura pe Dvs… Parca I-ati luat lui Dumnezeu domeniile in arenda…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort