Graba lipsei de observaţie: o recenzie asupra stării de spirit a postmodernităţii româneşti

Graba continuă este prin excelenţă amprenta unui om lipsit de profunzime. Există o grabă care trăieşte intens sentimentele, graba efortului măreţ, graba rugăciunii, graba ajutorului ce se cere a fi dat imediat şi una în care totul se face de-a valma, fără nicio perspectivă. Între graba cu prevedere şi cea fără prevedere e o mare prăpastie. Oamenii duhovniceşti se grăbesc încet chiar şi când sunt nevoiţi să alerge. Se grăbesc doar cu picioarele nu şi cu inima şi mintea! Cei care se grăbesc mai presus de puterea lor fizică sunt deja plecaţi acolo unde vor să ajungă. Ei au ajuns cu imaginaţia acolo dar nu şi cu trupul.

De aceea e foarte jenant să stai de vorbă cu cineva şi el să fie plecat în lumea lui, să fie foarte departe de locul convorbirii. Am mai mereu senzaţia deranjantă în această situaţie, că vorbesc doar cu trupul aceluia. Ne locuim, din păcate, din ce în ce mai puţin. Tot mai puţin ne plecăm în faţa puterii lui Dumnezeu şi stăm de vorbă cu El. Mulţi nu îşi dau seama că rugăciunea, că statul în faţa lui Dumnezeu te învaţă să comunici cu altul. Ca să comunici trebuie să întrebi şi să laşi loc să ţi se răspundă. Când mă uit la talk show-ul domnilor Tănase şi Dinescu am mereu senzaţia că sunt la întrecere, că nu se văd, că fiecare vorbeşte de unul singur. Ei doi, sunt, de la un timp, paradigma mea de non-comunicare.

Graba pe care am început să o trăim, ca societate, este, pe lângă a-naturală, şi una non-reală. E o fugă nu după timp mai mult, nu după emoţii mai bogate, nu după linişte, nu după reculegere ci este o fugă de prea mult suportabil. O fugă de insuportabil. Nu suntem în stare să suportăm greutatea unui program fix, stresul zilei…şi fuga aceasta e un debuşeu. Însă este un debuşeu, o lărgime existenţială aparentă. Am observat că oamenii aleargă până la serviciu din cauza comodităţii de a nu dori să se trezească cu două ore mai devreme, că aleargă prin supermarket până la epuizare, că aleargă să…uite.

Oboseala mersului mult, toropeala languroasă – când oboseala se îmbină cu lascivitatea -, euforia animalică adusă de alcool, muzica obositoare, nervii pe nimicuri, răfuielile interioare cu cei care ne-au călcat pe vârfuri… creează graba de a ieşi din locul de unde suntem, de a trage aer în piept, un altfel de aer. Însă nu despre aer e vorba! Graba e o fugă după pacea lui Dumnezeu însă nu ştie să îşi exprime această dorinţă. Oamenii febrilizaţi, hiperexcitaţi din cauza căldurii, a mâncării ultra-calorice, a fluxului halucinant de informaţie şi de imaginalitate cu care ne hrănim fiinţa interioară, angoasaţi de diferite dureri, neajunsuri, boli nu au unde să îşi strige fricile, ruşinea, neputinţa.

Şi graba e o rugăciune postmodernă rostită către nimeni. Graba şi excesele de tot felul ale vieţii noastre sunt expresia neputinţei de a ne gestiona bine interior, sunt expresia lipsei de linişte interioară, de împăcare, sunt semnele lipsei de har.

Ce este mai important: să fii ca lumea, să fii în trend sau să fii împlinit, să fii cu adevărat fericit? De ce te grăbeşti să ajungi mai repede acasă şi nu îţi iei aer, pace, încântare în fiinţa ta? Mă doare inima când văd că oamenii nu se bucură de viaţa lor, de sănătatea lor, de timpul lor într-un mod frumos, într-un mod mântuitor şi se consideră deja pedepsiţi la a fi trişti, la a fi marginali. Cine ţi-a spus că eşti marginal? Cine ţi-a spus că nu contezi? Cine ţi-a spus că trebuie să fii trist?

Bucuria credinţei, această teologie vie, existenţială, ne învaţă că tristeţea e un păcat atunci când ea ne produce plictiseală, scârbă de viaţă. Adevărata tristeţe, cea pentru păcate, aduce bucurie de viaţă, bucurie de viaţa duhovnicească, de viaţa trăită în harul lui Dumnezeu. Tocmai pentru că nu observăm aspectele simple dar profunde ale vieţii, datorită grabei noastre, nu avem bucurie în noi.

Ca să te bucuri trebuie să ai timp de rugăciune, de reflecţie, de meditare la tot felul de lucruri, de reamintiri perpetue. Trebuie să îţi faci timp să aprofundezi, pentru ca să te bucuri! Bucuria se naşte când observi că toată viaţa noastră e proniată de Dumnezeu, că e întocmită foarte frumos, că oamenii din viaţa noastră sunt spre folosul nostru, că aerul, apa, florile, cărţile, casa noastră, serviciul nostru sunt cele mai bune pentru noi. Te bucuri când ai timp să vezi bucuria celor din jurul nostru, cât şi bucuria celor care nu ne cunosc, şi să o credem. Te bucuri când înţelegi rostul mântuitor al suferinţei, al ascultării, al înfrânării de la păcate, al amabilităţii.

Înveţi dacă nu te grăbeşti! Aseară, domnul Adrian Păunescu vorbea despre nevoia de a introduce în şcoală jocul de şah. În şah există reguli şi logică, există măsură şi aşteptare, concentrare. Noi credem că trebuie să ne introducem mai întâi rugăciune în şcoli şi în inimă pentru a ne pregăti să ascultăm, să fiinţăm în pace, relaxaţi interior. Rugăciunea te învaţă, în mod alternativ, să vorbeşti şi să taci. Relaţiile dintre noi au deopotrivă nevoie de cuvânt, de informaţii, de păreri de rău, de zâmbet, de felicitări, de confesiuni, de largheţe sufletească, de delicateţe. Ca să nu mai fii gol şi nici grăbit trebuie să fii rugăciune! Trebuie să ai mări de tăcere în tine şi totuşi o dragoste care se revarsă ca soarele deasupra unei mări de tăcere.

Graba nu este interesantă dacă e doar locvace, doar o nesfârşită vorbire. Graba reală este o revărsare de dor spre Dumnezeu şi spre oameni. Te grăbeşti să ajuţi pe cineva flămând sau singur sau neînţeles? Atunci te grăbeşti corect. Te grăbeşti să scrii o carte care va ajuta pe mulţi? Te grăbeşti să te rogi pentru neputinţele tale şi pentru pacea lumii? Te grăbeşti să vii acasă ca să te umpli de linişte şi de pace? Atunci te grăbeşti bine. Nu te grăbeşti bine dacă trebuie să calci peste trupurile altora ca să ajungi acasă sau să ajungi la locul tău de relaxare.

Suntem din ce în ce mai frivoli la plăceri, mai reci în relaţii, mai curioşi la bârfe şi la lucruri odioase. Sunt cele mai vidente şi mai deplorabile semne ale decadenţei interioare. Este masacrat bunul-simţ în mod zilnic, sunt alungate dintre noi îngăduinţa, ruşinea, decenţa, răbdarea, întrajutorarea şi ne aşteptăm apoi să nu fim loviţi de cataclisme, de boli şi de necazuri personale. Însă palmele lui Dumnezeu vin tocmai din uitarea lucrurilor care ne fac oameni. Ne grăbim să fim cât mai egoişti pentru ca să sfârşim într-o tristă, necruţătoare singurătate.

Din păcate, de cele mai multe ori, înţelepciunea e posterioară avertismentelor. Învăţăm din propriile noastre erori cel mai adesea şi această învăţătură pentru minte este amară. Sadomasochismul de a nu asculta de nimeni şi de a trăi suferinţă cu carul e o amprentă nefericită a infantilismului societăţii noastre. Per ansamblu mergem unde vedem cu ochii şi nu unde străvedem cu ochii minţii. Faptul că suntem singuri, trişti, neîmpliniţi anulează tot ceea ce noi numim educaţie, cultură şi intelectualitate. La ce bun să existe şcoli, muzee, cenacluri, organizaţii, tabere…dacă tot singuri, tot trişti, tot neînţelepţi suntem?

Am înţeles că nimic şi nimeni nu te poate face fericit, dacă, mai înainte de toate, nu te împaci cu Părintele tău, cu Dumnezeul nostru şi nu înveţi de la El primii paşi ai fericirii. Fericirea pe care ne-o învaţă Dumnezeu transpare în relaţiile noastre inter-sociale. Dacă suntem trişti şi goi, dacă nu avem ce dărui ca oameni şi ca personalităţi înseamnă că nu suntem conectaţi la Sursa supremă a iubirii şi a păcii, la Dumnezeu. Acest lucru e foarte simplu de făcut: să îţi ceri iertare şi să Te împaci cu El ca să ai viaţă în tine însuţi.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *