Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 10 august 2007

Apropierea de verde şi …intimitate

http://www.caribbeanbreezecondo.com/images/lush-landscaping.JPG

http://www.caribbeanbreezecondo.com/images/close-up2.JPG

Mai multe detalii aici şi aici.

http://www.ninawilcox.com/hawaii/aloha/lush.jpg

http://www.ninawilcox.com/hawaii/aloha/misty_mountain.jpg

Medicinal Garden and our life

vasa-or-arusa-450.jpg

Vasa, Arusa. Adhatoda vasica. Traditional healers use the juice of Vasa leaves mainly to treat cough, asthma and other respiratory diseases. A paste made of the leaves can be given with honey to asthma sufferers. We use its leaves to produce a medicinal steam.

http://likethespider.com/wp-content/uploads/LushGreenRift.jpg

http://www.ent.ohiou.edu/~urieli/hpv/NW_USA.images/San_Juan_Is/lush_SanJuan.jpg

 

The image “http://www.inlandcroatia.com/photos/Lush%20Green%20Waterfall.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

 

Mai multe wallpapers

A beautiful garden

Breack fresh ground

The image “http://www.break-fresh-ground.com/photos/785/673/35/42407.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

 

Millaa Millaa Falls

Pr. Dorin.

Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”, ed. Scripta, 1993.

O găsiţi aici, în format pdf, 180 p.

 

Pr. Dorin.

 

Prohodul Maicii Domnului [15 august]

//www.bor-sfarhangheli-montreal.com/images/adormirea.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Prohodul Maicii Domnului .doc

10 august: ziua trecerii la Domnul a Fericitului Părinte Constantin Galeriu

Vineri, 10 august 2007.  Astăzi se împlinesc 4 ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui profesor Constantin Galeriu. Părintele Galeriu s-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău-Răzeşi din judeţul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

În 1973 a devenit doctor în teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucuresti (1973-1974). Între 1974-1977 a fost lector, iar între 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti.

La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din capitală unde preda istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august – 7 septembrie 1950, respectiv 16 august 1952 – 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri regilioase şi umanitare.

În contextul evenimentelor istorice din 1989, în calitate de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de reflecţie a militat deopotrivă pentru înnoirea şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Galeriu a fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“.

A fost distins cu numeroase premii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Părintele Galeriu este autor a numeroase lucrări şi cărţi bisericeşti. În ultimii ani de viaţă a fost preot paroh la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Capitală. Părintele Constantin Galeriu a plecat la Domnul la 10 august 2003 şi rămâne unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti.

*

Într-o zi s-a descălțat de pantofi și i-a dat unui cerșetor. Se bucura, dar se și întrista de vorbele bune pe care le primea. Vorbea în felul său particular, dar lucid. Era un intelectual rafinat, dar și un trăitor al celor sfinte.

*

Predici audio ale sale:

Binecuvantare de Craciun a parintelui Galeriu
Pãrintele Galeriu despre post
Omul ca fiinta spirituala.mp3 (partea1)
Omul ca fiinta spirituala.mp3 (partea2).
Omul ca fiinta spirituala.mp3 (partea3)
Omul ca fiinta spirituala.mp3 (partea4)
Placerile lumii si bucuriile harului divin.mp3
0108-Pr_Galeriu-Invierea_Duhovniceasca.mp3
Pr-Galeriu_Psalmi.mp3
_0103-Pr-Galeriu__Psalmi.mp3

 Pr Galeriu – Adormirea Maicii Domnului 15-08-1998 – predica.wma
Pr Galeriu – Bogatul nemilostiv si saracul Lazar.wma
Pr Galeriu – Cateheza – A doua Venire a lui Hristos 15-02-98.wma
Pr Galeriu – cateheza – Sf 7 Mc Macabei 2-08-1999.wma
Pr Galeriu – Cateheza – Taina dumnezeiescului Cuvant 12-10-98.wma
Pr Galeriu – Cateheza – Taina inaltarii omului spre Dumnezeu 4-09-99.wma
Pr Galeriu – Cateheza – Vizita America 10-08-98.wma
Pr Galeriu – Cateheza Cuv Lazar 6-11-98.wma
Pr Galeriu – Cateheza despre sfinti 2-11-98.wma
Pr Galeriu – Cateheza Pilda Talantilor 11-02-2000.wma
Pr Galeriu – Cateheza Sf Cuv Onufrie 12-06-98.wma

Pr Galeriu – Cateheza Sf Elefterie – incomplet 12-98.wma
Pr Galeriu – Cateheza Sf Grigorie Teologul 25-01-99.wma
Pr Galeriu – Cateheza Sf Trei Ierarhi 25-01-99.wma
Pr Galeriu – Cateheza Spiritism, ghicit 19-02-99.wma
Pr Galeriu – Cateheza Trairea duhovniceasca 19-04-99.wma
Pr Galeriu – Cuvant de Craciun – Ierusalim 24 decembrie 1999.wma
Pr Galeriu – Cuvant despre post, despre hrana potrivita.wma
Pr Galeriu – despre crestinismul lui Eminescu_conf.wma
Pr Galeriu – Despre predica si corul bisericesc 19-04.wma
Pr Galeriu – Despre viata in Hristos – interviu radio Trinitas.WMA
Pr Galeriu – Duminica dinaintea Sf Cruci 09-99.wma
Pr Galeriu – Duminica infricosatei judecati 14-02-19.wma
Pr Galeriu – Duminica lui Zaheu 24-01-1999.wma
Pr Galeriu – Duminica ortodoxiei 19-03-2000.wma
Pr Galeriu – Duminica Sf Ap Toma 18-04-1999.wma
Pr Galeriu – Duminica Sf Cruci 09-1999.wma
Pr Galeriu – Duminica Sf Cuv Maria Egipteanca.wma
Pr Galeriu – Duminica Sf Grigorie Palama 7-03-1999.wma
Pr Galeriu – Informatia omului 19-02-1999.wma
Pr Galeriu – Moartea si Invierea noastra 2-08-1999.wma
Pr Galeriu – Nasterea Sf Ioan Botezatorul 26-06-99.wma
Pr Galeriu – O jertfa a omului de azi.wma
Pr Galeriu – Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina – predica.wma
Pr Galeriu – Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina.wma
Pr Galeriu – Pilda celor poftiti la Cina.wma
Pr Galeriu – Pilda samarineanului milostiv 14-11-19.wma
Pr Galeriu – Pilda talantilor 6-02-1999.wma
Pr Galeriu – Pogorarea Duhului Sfant.wma
Pr Galeriu – Predica de pe munte – Iubirea vrasmasilor 3-10-99.wma
Pr Galeriu – Schimbarea la fata.wma
Pr Galeriu – Sf Mare Mc Gheorghe 23-04-1999.wma
Pr Galeriu – Sf Trei Mari Ierarhi.wma
Pr Galeriu – Sfanta Cuv Parascheva 18-10-1998.wma
Pr Galeriu – Tanarul cel bogat_2 august 1999.wma
Pr Galeriu – Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor.wma
Pr Galeriu – Vindecarea femeii garbove in zi de sambata.wma
Pr Galeriu – Vindecarea slabanogului din Capernaum nr2 11-07.wma
Pr Galeriu -Tanarul cel bogat_1.wma

*

Primul său interviu televizat (rescript: 15 ianuarie 1990)

-Aveti dreptate, desavarsita dreptate… Am dobandit libertatea, dar ce facem cu ea? Intarim pacatul, raul, dezvaluim deodata si afirmarea libertatii, si pierderea ei? Altfel spus, noi avem libertatea, dar daca o folosim rau, atunci raul va domni. Libertatea de a face rau nu e libertate, ci robie. Ne inrobim raului. Si atunci, ganditi-va, in ceea ce ne priveste pe noi trebuie sa restauram omul asa cum il marturiseste Revelatia, dupa chipul lui Dumnezeu. Purtam adanc, fiecare, chipul lui Dumnezeu in noi.

Si suntem chemati la o continua asemanare cu El, cu Dumnezeu, iar aceasta asemanare ne-a descoperit-o deplin Mantuitorul Hristos. As vrea sa precizez aici: noi toti vorbim de umanism in ziua de astazi, dar daca vorbesti de umanism trebuie sa dai un model de umanitate. In toata istoria umanitatii, putem noi descoperi, dintre oameni, un model absolut la care sa te referi si despre care sa spui: „Iata un om nepatat si fara slabiciuni”? Nu. Si atunci pentru noi, in mod concret, modelul uman nu e un simplu om, ci e Dumnezeu-Omul, este Hristos, adica Fiul lui Dumnezeu facut Om; si atunci la El ne referim pentru zidirea noastra, El este modelul suprem… Am cautat o viata intreaga un criteriu fundamental care sa defineasca Binele si sa distinga Binele de Rau.

Mi-aduc aminte, acum aproape vreo 30 de ani, prin anii ’60, era si pe la noi un film Zorba grecul, dupa romanul lui Kazantzakis, si acolo Zorba, pe de o parte, se lauda ca el pe la 60 de ani era in stare sa faca nu stiu ce la nivelul biologic, dar nu la nivel spiritual, si spunea zeflemisitor: „Ei, ce e Binele, ce e Raul?”. Eram atat de chinuit si cautam un criteriu fundamental, mergeam pe drum, la serviciile mele, si eram permanent chinuit de acest gand. Pana cand am descoperit in freamatul meu launtric acest criteriu, si anume sensul creator al gandului meu, al cuvantului meu, al actiunilor mele, adica totul sa fie calauzit in lumea aceasta a creatiei de un sens creator. Si mi-am dat seama de ce mananca omul. Mancarea, bautura, toate sunt, daca vreti, materiale de constructie din care imi zidesc faptura mea umana, prin care mi-o mentin. Ce e casatoria? Leaganul generatiilor.

Pe cand desfraul este ruinarea mea si a generatiilor. O bucata de paine ma zideste, lacomia ma ruineaza… Un pahar de vin ma zideste, betia ma distruge… Bine e tot ceea ce zideste, ce da viata, ce salveaza; raul este tot ceea ce-i lipsit de sens creator, bunaoara patimile, poftele, placerile, adica acele lucruri in care nu mai guverneaza ratiunile, ci simturile… Deci, Binele creeaza, iar Raul distruge… Cum putem noi restaura ordinea in sanul neamului nostru? Sa facem asa incat neamul nostru sa ramana crestin, sa ramana in acel cuvant al omeniei noastre, care a fost lezat [de comunism]. Cuvinte pangarite. Noi visam sa ramana fundamental iubirea, bunatatea intre oameni, pacea, dreptatea sociala… Trebuie sa cred in puterea biruintei Binelui. Am fost agresat de talhari in noaptea de 7 spre 8 iulie 1989. Eu nu eram chinuit de loviturile pe care le-am primit.

Sincer, eram chinuit de decaderea umana. Cum poate cineva sa loveasca pe unul care nu i-a facut nici un rau si care ii spune: „Ia tot ce vrei!”?!… Aici e toata tragedia pe care o simteam in fiinta mea. Cum putem vindeca daca s-au produs, sa ma ierte oricine ar auzi, si monstri la noi? Ei, cum facem sa vindecam neamul nostru? Sa nu se mai intample. Neamul nostru este atat de bun in istorie incat, precum stiti, noi nu aveam calai, se importau calai, adica cei ce trebuiau sa execute pedeapsa cu moartea, intr-atat de buni eram! Candva calaii erau de origine straina, iar acum noi, fratii, ne talharim si ne ucidem, sau ne vrem moartea unii altora!…

Faca Dumnezeu ca orice cuvant al nostru smerit sa fie un cuvant de balsam si de vindecare, ca toti sa resimtim unitatea noastra in credinta, in adevar si in dragoste, ca sa ne intoarcem la bunatatea noastra dintai si sa zidim o Romanie libera in Bine, iar nu in Rau. Cu adevarat zice undeva in Apocalipsa ca neamurile isi vor aduce [in fata lui Dumnezeu] cinstea si slava lor. Sa aduca neamul nostru romanesc slava lui cu adevarat, nu haosul, sa descopere lumii unitatea si sanatatea spirituala, morala si fizica, dupa firea cea nepervertita, iar aceasta stare sa ne duca mereu la o mare constiinta si vrednicie creatoare! Asa sa ne ajute Dumnezeu.

http://www.greco-catolic.ro/media/stiri/images/galeriu.jpg

Peisajul cultural românesc contemporan: o diagnosticare teologică

Adresandu-se crestinilor din Corint, Sfantul Apostol Pavel foloseste o expresie care este de mare importanta pentru intelegerea relatiei din Biserica universala si cea locala: „Catre Biserica lui Dumnezeu care este in Corint” (1 Cor. 1, 2). In gandirea Apostolului, Biserica lui Dumnezeu este expresia Bisericii universale, iar adunarea crestinilor din Corint este expresia Bisericii locale. Prin intermediul acestei expresii, Sfantul Pavel vrea sa spuna ca Biserica locala nu este o simpla parte din Biserica universala, ci apare ca manifestarea Bisericii universale.

Potrivit acestui temei biblic, teologia ortodoxa a considerat ca Biserica universala nu este o realitate care se suprapune Bisericilor locale sau nationale, pentru a intra in conflict cu cultura lor proprie, ci o realitate data in Duhul Sfant, nedespartit de Hristos, care se manifesta prin Biserica locala, pentru a afirma identitatea ei si pentru a o mentine in cadrul comuniunii universale dintre Bisericile locale.

Acesta este motivul principal pentru care Biserica Ortodoxa a evitat sa promoveze o cultura universala pentru a o impune Bisericilor locale, asa cum s-a intamplat si se intampla adesea in lumea crestina, ci a favorizat crearea unor culturi locale sau nationale, care sa permita crestinismul sa se integreze cat mai profund in fiinta fiecarui neam, pentru a-l transfigura si sfinti in Hristos si Duhul Sfant prin Biserica.

Acesta este motivul principal pentru care Hristos a trimis pe Sfintii Apostoli sa predice Evanghelia la „neamuri”, iar la Cincizecime, in totala opozitie cu amestecul limbilor la Turnul Babel, Duhul Sfant aduce din nou limbile la armonie prin fenomenul cunoscut sub numele de „glosolanie”. Toate acestea explica motivul pentru care intreaga cultura bizantina, departe de a fi o simpla „monocultura” crestina, se infatiseaza de fapt ca sinteza superioara a diferitelor culturi din jurul bazinului mediteranean.

Cultura rasariteana imbina unitatea ei in Hristos cu diversitatea locala sau nationala, pentru a afirma identitatea etnica a fiecarui neam. Aceste realitati au inceput sa fie recunoscute si apreciate chiar de Biserica catolica, care a facut experienta conflictului dintre o cultura universalista romana si culturile focale. Intr-o scrisoare pastorala, cunoscuta sub numele de „Orientale lumen”, Papa Paul- Ioan al II-lea face elogiul culturilor nationale din cadrul lumii rasaritene.

„De la inceputurile sale, spune Papa, Orientul crestin a imbracat forme interioare diferite, care s-au aratat capabile sa adopte trasaturile specifice ale fiecarei culturi si sa manifeste respect deosebit pentru fiecare comunitate particulara (nationala). Nu putem decat sa multumim lui Dumnezeu, cu profunda emotie, pentru minunata varietate care i-a permis sa alcatuiasca, cu modele diferite, un mozaic atat de bogat si compozit”. Culturile nationale sunt cu atat mai importante astazi cu cat se militeaza pentru identitatea etnica si culturala a fiecarei comunitati umane.

De aceea, Papa Ioan-Paul al II-lea tine sa precizeze in continuare ca „intr-o epoca in care dreptul fiecarui popor de a se exprima potrivit patrimoniului sau cultural (national) este recunoscut mereu mai fundamental, experienta fiecarei Biserici rasaritene se infatiseaza ca o reusita a inculturii vrednica de interes. Invatam din acest model ca dorim sa evitam reaparitia particularismelor si nationalismelor exacerbate; trebuie sa intelegem ca vestirea Evangheliei trebuie sa fie in acelasi timp inradacinata in specificitatea culturilor deschisa convergentei intr-o universalitate care este un schimb spre imbogatirea reciproca”. Consideram ca existenta culturilor locale ne permite sa evitam atat particularismele exacerbate, dar si internationalismele tot atat de exacerbate, care militeaza impotriva culturilor nationale sub pretextul unor interese supranationale.

Biserica noastra, care a insotit poporul roman pe parcursul a doua milenii de istorie crestine, de la formarea lui si pana astazi, a reusit nu numai sa se acomodeze la realitatile culturale ale lumii vechi, dar a contribuit in mod substantial la crearea unei culturi si spiritualitati crestine, atat la nivelul culturii clasice, dar si la nivelul culturii populare.

Mari dascali de cuget si simtire romaneasca, Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanul si atat alti ierarhi, au contribuit decisiv la aparitia si dezvoltarea limbii literare romanesti, prin intermediul operei lor teologice si bisericesti. Biblia de la 1688, cunoscuta sub numele de Biblia lui Serban Cantacuzino, reprezinta un monument unic al culturii romanesti acceptat de toti romanii. Apoi trebuie subliniat ca numerosi scriitori si poeti autohtoni, Cosbuc, Vlahuta, Goga, Eminescu si multi altii, au adus contributii nepieritoare la formarea si dezvoltarea substantiala a literaturii si culturii noastre clasice, profund marcata de valorile spiritualitatii rasaritene.

Dar Biserica noastra a promovat in aceeasi masura si cultura noastra populara, profund impregnata de valorile credintei crestine ortodoxe. De la colinde si proverbe pana la icoanele pe sticla, trecand prin muzica populara si dansuri populare, prin imbracaminte, constructie si arta populara izvorate dintr-o mentalitate crestina care isi gaseste expresia ei in „legea stramoseasca”, toate sunt dovezi concludente ale faptului ca valorile crestine au patruns profund in mentalitatea neamului si au dat nastere acestei bogate si minunate culturi populare. Pe de alta parte, cultura populara a constituit suportul credintei si spiritualitatii ortodoxe in sufletul si inima romanului.

Parintele Staniloae spune despre creatia folclorica, in rasaritul Europei, ca „a fost stimulata si hranita de un sens filosofic tot atat de inalt in continutul lui ca si sistemele filosofice apusene. Dar in timp ce sistemele filosofice apusene au incorsetat rigid omul intr-o ordine finita, care n-a mai fost capabila sa stimuleze imaginatia omului de rand, viziunea despre lume a ganditorilor bizantini, ca Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa sau Grigorie Palama a putut stimula imaginatia creatoare a poporului, oferindu-i noi teme de creatie, prin deschiderea spre infinit si spre noblete umana”.

Este adevarat ca sistemul kantian a contribuit la dezvoltarea stiintei moderne, dar faptul ca ridica o bariera de netrecut in calea cunoasterii lumii „numenale”, a inchis omul in ordinea finita si n-a mai stimulat creatia populara. Daca astazi Occidentul se simte indemnat sa aprecieze creatia populara, deschisa spre infinit, nu se datoreste numai perspectivei de dialog cu popoarele afroasiatice, ci ca sa depaseasca epuizarea sursei de inspiratie din creatia culta. Prin deschiderea ei transcendenta, cultura populara poate stimula imaginatia creatoare a omului.

Peisajul cultural actual al tarii noastre nu se rezuma insa numai la cultura clasica sau populara promovata de Biserica noastra strabuna, ci este confruntata si de o cultura secularizata, care isi are obarsia in filosofia kantiana, cunoscuta sub numele de cultura „iluminista”, sau cultura secularizata. Izvorata din conflictul intervenit intre stiinta si credinta, in cadrul lumii occidentale, aceasta cultura secularizata se caracterizeaza prin doua lucruri esentiale.

Pe de o parte ea se emancipeaza de sub autoritatea oricarei tutele exterioare, fie ea chiar religioasa, si decreteaza autonomia ratiunii umane, iar pe de alta parte, manifesta o incredere nemarginita in capacitatea de cunoastere a ratiunii umane fata de lumea vazuta. Datorita acestui fapt, cultura iluminista a contribuit in mod capital la dezvoltarea stiintei si tehnicii, obtinand victorii care depasesc cu mult asteptarile secolului al XVIII-lea.

Acest progres stiintific i-a permis omului contemporan sa intreprinda calatorii in spatiul cosmic, sa faca incursiuni in lumea subatomica, sa imputineze suferinta sau durerea, sa prelungeasca viata, sa puna bazele unei vieti decente si confortabile, sa se ocupe de democratie, sa promoveze respectarea drepturilor omului, sa dezvolte economii extrem de eficiente din punct de vedere financiar, sa dea nastere societatii de consum, sa creeze civilizatie, ordine si disciplina.

Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta cultura secularizata are pe langa aspectele pozitive, ca orice cultura umana, si aspectele discutabile. Marea carenta a acestei culturi secularizate consta in faptul ca manifesta o incredere nemarginita in puterea ratiunii umane, dar este vorba de o ratiune autonoma care nu vrea sa stie de iubire. Pe cat de spectaculoase au fost rezultatele acestei culturi in domeniul tehnologiei, pe atat de monstruoase sunt si cruzimile pe care le-a generat.

Cele doua razboaie mondiale din secolul nostru, cele mai salbatice si mai pustiitoare din istoria umanitatii, Holocaustul sau Gulagul, Hiroshima sau Nagasaky, ca sa enumeram pe cele mai importante dintre ele, sunt toate monstrozitati izvorate dintr-o ratiune care n-a vrut sa stie de iubirea de aproape. Ideologiile comuniste sau fasciste s-au incumetat chiar sa proclame ura de rasa si ura de clasa in locul iubirii, ca principii sociale, cu intreg cortegiulde suferinte bine cunoscute. Ratiunea lipsita de iubire si mila este expresia unei ratiuni dezumanizate care se poate intoarce oricand impotriva omului pentru a-1 distruge ca atare.

Adevaratul remediu al acestei stari de fapte care se poate repeta oricand in viitor, il putem descoperi in procesul desavarsirii umane in Hristos, prin Duhul Sfant si Biserica, care tinteste la intalnirea dintre minte si inima, dintre ratiune si iubire, ca izvor de armonie si pace interioara a omului. Ratiunea incalzita de iubire ramane ratiunea pusa in serviciul omului si al societatii umane, si duce la armonie si pace sociala. Ratiunea incalzita de iubire este folositoare nu numai pentru lumea de aici, dar si pentru lumea care va veni.

Nu trebuie sa uitam niciodata ca criteriul principal al judecatii din urma este iubirea si mila fata de aproape. Acesta este motivul principal pentru care Sfantul Apostol Pavel spune ca toate vor trece, ca va trece chiar credinta si nadejdea, dar va ramane pentru totdeauna iubirea. Dumnezeu este iubire, iar Mantuitorul a propovaduit iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproape. Iubirea aminteste totdeauna ratiunii ca scopul ei nu este cel de a distruge creatia zidita de Dumnezeu, ci de a o transfigura in Hristos. Ziua de 6 august ne aminteste, in fiecare an, atat de pulverizarea Hiroshimei de catre bomba atomica ca rezultat al ratiunii fara iubire, dar si de transfigurarea lui Hristos la fata, pe Muntele Taborului, atunci cand fata Lui stralucea ca soarele, iar hainele erau mai albe ca lumina (Mt.17, 20).

Cultura secularizata nu se multumeste sa propovaduiasca numai autonomia ratiunii, dar se incumeta sa promoveze si o morala autonoma, care determina pe om sa nu se mai conduca dupa legile lui Dumnezeu, ci dupa propriile sale legi. Un cunoscut filosof german, Schelling, spunea ca pacatul originar al omului, adica cel de a vrea sa fie ca Dumnezeu, consta in atitudinea promoteica a omului de a nu recunoaste realul asa cum a fost creat de Dumnezeu in univers, ci sa dea realitatii o forma dupa chipul si asemanarea sa, fiindca nu accepta realitatea asa cum a fost creata de Dumnezeu.

Este adevarat ca pe aceasta cale omul si-a creat o civilizatie dupa chipul si asemanarea sa, o societate de consum care exercita o adevarata fascinatie asupra tuturor, fiindca omul se poate indestula pe masura de bunurile materiale ale acestei lumi. Dar nu este mai putin ca omul contemporan, pe langa faptul ca este confruntat de o grava criza spirituala provocata de cursa dupa bunurile materiale, care nu pot satisface niciodata setea lui de infinit, intra in conflict cu legile naturale asezate de Dumnezeu insusi in fiinta omului si cea a intregii creatii.

Un exemplu concret al acestei realitati il descoperim in tentativa omului contemporan de a cauta sa normalizeze un pacat cat se poate de anormal, cel impotriva firii, care submineaza omul, familia si societatea, sau in exploatarea irationala si iresponsabila a resurselor naturale terestre, care a dat nastere unei uriase crize ecologice cu dimensiuni planetare si pune sub semnul intrebarii existenta omului pe pamant. Omul nu se poate niciodata substitui lui Dumnezeu pe pamant, fiindca este fiinta creata in totala dependenta de lume. Se poate ridica deasupra creatiei, dar nu se poate rupe de ea.

Morala autonoma este o iluzie a omului contemporan, fiindca nu poate invinge egoismul cuibarit in fiinta omului, ca sa-l deschida spre adevarata comuniune cu semenii. Autonomia omului este atat de puternica incat il determina pe acesta sa arunce peste bord considerentele de ordin moral si sa militeze pentru drepturi umane care intra in conflict fundamental cu morala crestina, scufundandu-1 pe om in criza morala fara precedent.

Are dreptate un teolog roman, cand spunea ca „conceptul modern de autonomie a ratiunii vine din umanismul pagan, adica din increderea nelimitata a omului in propria sa putere de a se ridica deasupra naturii, formulandu-i si dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu care reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin propria trufie in clipa in care il imbata iluzia inaltarii prin propria natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit in aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de Hristos, s-a reintors la ea, reluand pacatul de la capat”.

Ortodoxia nu este impotriva acumularii de bunuri pamantesti, dar cu conditia ca bunurile pamantesti sa nu fie puse deasupra bunurilor ceresti, adica sa nu se dea prioritate iubirii de sine fata de iubirea de aproape. Recunoastem ca nu avem o reteta sociala care sa depaseasca pe cea capitalista, dar nu putem fi de acord cu un capitalism salbatic care nu vrea sa stie de mila si omenie, fiindca astfel intram in conflict cu Evanghelia lui Hristos si abdicam de la calitatea noastra de crestin, ne dezumanizam.

Viata crestinului nu se limiteaza doar la existenta lui terestra, pentru a se pune trup si suflet in slujba profitului si puterii pamantesti, ci se extinde si dincolo spre zorile ceresti ale imparatiei lui Dumnezeu, unde nu conteaza iubirea egoista de sine, ci iubirea de aproape, fiindca Dumnezeu este comuniune si iubire suprema. Ortodoxia il invata pe om, in duhul dreptei credinte sa lupte cu patimile egoiste din el si sa le transforme cu ajutor de sus, in virtutea iubirii.

Spre exemplu, Neagoe Basarab recomanda milostenia ca o frana in calea patimei si a lacomiei de bogatie, „caci omului din toata avutia lui cea multa ce are, nimic nu i se va cunoaste, fara numai numele ce! bun si bunatatile (faptele bune) ce va fi facut in aceasta lume”. Prin sentinte asemanatoare, de o rara plasticitate, se caracterizeaza urmarile pustiitoare ale slavei desarte: „Caci cum rugina pre hier, asa mananca si pe om slava cea omeneasca, daca i se va lipi inima de dansa. Si cum se infasura volbura sau curpenul de vita si pierde roada ei, asa, fatul meu, pierde roada imparatului sau domnului”. Tipul omului comunitar pe care urmareste sa-l formeze spiritualitatea rasariteana, sadita continuu in constiinta poporului roman, nu numai ca a ramas viabil peste veacuri, ci e tipul omului comunitar spre care nazuieste intreaga umanitate de azi care nu mai poate suporta atacurile neobosite ale individualismului contemporan.

O alta consecinta a culturii secularizate este si autonomia ei culturala. Asistam astazi la o proliferare debordanta a unui pluralism cultural care are doua consecinte. Pe de o parte se ofera posibilitatea unor experimente multiple care pot permite culturii sa paseasca pe cai necunoscute in trecut. In arta, in pictura, in literatura si mai ales in stiinta se paseste in directii cu totul noi care pot deschide mereu mai mult poarta progresului.

Realizarile din domeniul stiintei si tehnologiei au depasit pe mult asteptarile secolului al XVIII-lea, cunoscut ca „secolul luminilor”. Pe de alta parte insa, aceasta explozie a pluralismului cultural produce o adevarata confuzie si dezorientare in mintea omului contemporan. Acest pluralism nelimitat este rezultatul direct al detasarii culturii moderne de centrul ei spiritual si religios, si faramitarea ei in varietati individuale, lipsite de sensul superior al unitatii spirituale dat in Dumnezeu.

Aceasta lepadare de adancul spiritual cu care erau legate impreuna puterile omului, si prin care se simtea launtric intarite, nu inseamna numai eliberarea puterilor omenesti, dar, si superficializarea vietii omenesti, din adancime la periferie, e trecerea de la cultura religioasa la cultura profana, fiindca centrul de gravitate se deplaseaza de la adancimea lui Dumnezeu la creativismul omenesc, care tinde sa inchida omul in ordinea imanenta a lumii. Cultura secularizata izoleaza pe Dumnezeu intr-o transcendenta inaccesibila, cunoscuta sub numele de deism si inchide lumea in propria imanenta, fiindca considera ca functioneaza prin ea insasi fara Dumnezeu, in mod autonom. Se spune despre cultura secularizata ca a confundat transcendenta lui Dumnezeu, cu absenta Sa din creatie.

La temelia intregii culturi romanesti sta credinta nezdruncinata ca Dumnezeu este prezent in intreaga Sa creatie prin lucrarea Duhului Sfant in Hristos. Diferit de conceptia deista in care Dumnezeu ramane izolat intr-o transcendenta inaccesibila, si diferit de religiile panteiste in care transcendenta divina se confunda cu imanenta lumii create, teologia rasariteana a afirmat in mod paradoxal, atat transcendenta lui Dumnezeu fata de lumea creata, fiindca natura divina nu se poate contopi cu natura lumii create, cat si imanenta lui Dumnezeu in creatie prin energiile necreate care izvorasc de la Tatal, se manifesta prin Fiul si se impartasesc prin Duhul Sfant.

Energiile necreate sunt raze divine ale Treimii Sfinte care face posibila existenta lumii si revarsa peste ea lumina, viata si iubirea divina negraita. In mentalitatea noastra romaneasca Dumnezeu nu este un simplu obiect de speculatie abstracta, ci expresia unei realitati personale pe care crestinul o experiaza atat in sine insusi cat si in relatia lui cu lumea exterioara scaldata de razele prezentei si iubirii dumnezeiesti. Din acest principiu fundamental al spiritualitatii omenesti, care isi pastreaza centrul ei de gravitate in adancimea lui Dumnezeu, decurg cateva aspecte definitorii pentru cultura noastra romaneasca.

In primul rand, prezenta lui Dumnezeu in creatie a dezvoltat in inima crestinului sentimentul solidaritatii lui complexe cu spatiul in care traieste. Parintele Staniloae spune ca peste teritoriul tarii noastre au trecut multe popoare, dar poporul roman nu si-a parasit niciodata teritoriul sau. Spatiul pe care il locuieste s-a imprimat in fiinta lui, iar Eminescu a dat expresie acestei realitati prin versuri nemuritoare: „Dar noi locului ne tinem/ Cum am fost, asa ramanem”.

Parasirea spatiului inseamna pentru roman nu numai renuntarea la un loc stravechi, ci si o pierdere a fiintei lui. Exista popoare care pot sa-si pastreze fiinta lor oriunde, fie ca este vorba de popoare orientale, fie de cele occidentale, din cauza mentalitatii lor antropocentriste si expansioniste. Romanul nu poate face aceasta fara pierderea fiintei lui. Cei ce emigreaza pierd legatura interioara intensa cu spatiul romanesc, sufera de nostalgia dureroasa a departarii de tara si se pierd adesea in masa celor in care s-a asezat.

Legatura cu Dumnezeu si cu spatiul autohton i-a permis neamului nostru sa dobandeasca un echilibru interior complex, care i-a ingaduit sa evite agresivitatea fata de straini si sa dea dovada de toleranta. Sinteza originara a fiintei romanesti se mentine prin alipirea de locul in care dainuieste de milenii si alipirea la locul acesta, mentine sinteza originara a fiintei romanesti. S-a spus adesea ca alipirea romanului de spatiul in care traieste ar fi generat un fel de panteism care il leaga prea mult de natura si cosmos.

Mircea Eliade considera, spre exemplu, ca „terorizat” de evenimentele istorice, geniul neamului romanesc s-a solidarizat cu acele realitati vii, pe care istoria nu le poate atinge, adica cu cosmosul si riturile cosmice. Credem ca aceste afirmatii sunt neindreptatite pentru doua motive. Mai intai, pentru ca aceasta legatura intima a romanului cu cosmosul nu provine doar dintr-o ferire a romanului de istorie, ci ea a dat poporului roman si o uimitoare putere de a nu fugi din fata celor care veneau si chiar sa-i alunge de pe acest pamant. Apoi, aceasta legatura a romanului cu cosmosul nu l-a scufundat pe roman in panteism, fiindca este vorba de un popor crestin, care credea in Dumnezeu personal, in Treime, atunci cand se plasmuia in valtoarea catastrofelor istorice.

Acest personalism este atat de inradacinat in spiritualitatea romaneasca, incat a fost proiectat asupra naturii si cosmosului. Astfel, muntii mari apar sub chipul unor preoti, brazii si paltinii ca niste nuntasi svelti, pasarile ca lautari, soarele si luna de pe cer ca niste nuni stralucitor invesmantati, care tin cununa celor care se casatoresc, iar mioara ia glas omenesc. Legatura romanului cu spatiul si cu natura nu are nimic in comun cu panteismul pagan, ci se resimte de viziunea personalista si liturgica a cosmosului dezvoltata de sensul spiritual al lui Maxim Marturisitorul.

Cosmosul este scaldat in comuniunea personalista a oamenilor care si iubesc si se doresc. In masura in care a fost legat de cosmos, romanul a ramas legat si de Dumnezeu ca fiinta personala, si sa inteleaga omul ca inel de legatura intre lumea vazuta a creatiei si cea nevazuta a lui Dumnezeu. La temelia culturii romanesti poluarea se gaseste in teologia rafinata a marilor Parinti ai Bisericii.

Aceeasi prezenta a lui Dumnezeu in intreaga creatie, vazuta si nevazuta, a imprimat spiritualitatii romanesti o capacitate de sinteza particulara, care izvoraste chiar din identitatea specifica a neamului romanesc. Dupa cum se stie, romanii alcatuiesc singurul popor ortodox care marturiseste credinta rasariteana intr-o limba de origine apuseana. Spiritualitatea romaneasca contine astfel doua elemente constitutive care se completeaza reciproc si confera romanului un simt al echilibrului si omeniei care se manifesta in intreaga lui comportare. Dintr-o astfel de spiritualitate izvoraste apelul constant la ratiune (sa fie „cuminte”, cu „capul pe umeri”, sa nu fie „smintit”, „apucat”, „cu capul intr-o ureche”), care permitea sa evite atitudini fanatice sau extremiste, dar si apelul la omenie (sa fie om de omenie), ca sa evite atitudinile egoiste sau individualiste, care te separa de semen.

Comentand aceste calitati ale spiritualitatii romanesti, Parintele Staniloae spune ca pastrarea constienta si voluntara a echilibrului spiritual manifesta o cumintenie si o conduita conforma firii si sintezei legilor ei complexe. Tendintele partiale, multiple si chiar contradictorii ale naturii converg intr-o rezultanta, intr-o tendinta comuna, prin a carei observare se mentine sanatatea firii.

Omul echilibrat este ca vizitiul unei trasuri, care franeaza caii mai iuti si indeamna pe cei zabavnici. Cand o pornire unilaterala ia stapanire asupra omului, aceasta se numeste patima, iar omul respectiv a devenit patimas, adica a slabit calitatea lui de subiect suveran asupra lui insusi si asupra actelor sale. Prin intermediul literaturii bizantine, neamul nostru a primit o educatie in vederea unui umanism echilibrat, de stapanire asupra pornirilor patimase, unilaterale, fara de care nu poate valorifica umanitatea sa integrala.

Omul „cuminte” este cel ce face orice lucru „cu minte” folosind mintea intreaga pentru a se inscrie intr-o ordine morala fireasca, precum „cel mai lipsit de minte” sau „intr-o ureche” este cel ce face raul si dezordinea morala. Mintea are un inteles nu numai intelectual, ci si moral si voluntar. Omul „cuminte” e omul intreg, omul adevarat sau cumpanit. Se resimte aici prelungirea intelegerii mintii din spiritualitatea bizantina, unde aceasta este considerata identica cu spiritul uman ca timonier si carmaci al omului.

Datorita acestei legaturi interne dintre aspectul intelectual si cel spiritual si moral al notiunii de minte in spiritualitatea romaneasca, omul cuminte este in acelasi timp si om de omenie. A fi om de omenie inseamna a fi om cu adevarat si a realiza adevaratele calitati de om. Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor egoiste, care coboara pe om in randul fiarelor si transforma societatea intr-o adevarata jungla, unde fiecare urmareste propriul sau interes, fara sa se gandeasca la semenul sau.

Omenia este o insusire care poate fi practicata doar in relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenul sau. Ea este contrara individualismului, nepasarii si dispretului fata de ceilalti (in sens nietzschean). Prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda omeniei si omului, el manifesta umanismul sau profund si se angajeaza cu eroism moral la respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral, care se opune politicii de dominare si haosului ideologic, care se confrunta astazi cu tot mai multa intensitate.

Identitatea romaneasca ca expresie a unei sinteze care imbina credinta rasariteana cu o limba de sorginte latina, permite spiritualitatii noastre ortodoxe sa ramana deschisa atat fata de valorile culturii bizantine, dar si fata de cele ale culturii occidentale. Sufletul romanesc e larg deschis spre realitatea totala si spre toate creatiile spiritului uman de pretutindeni. E deschis spre Occident, dar are legaturi si cu Orientul.

Se intereseaza de tehnica, dar si de cultura spirituala. Asimileaza si adapteaza usor orice tendinte literare si artistiee.Vrea sa fie la curent cu tot ce e nou in stiinta, in tehnica, in gandirea umana. Unii romani se entuziasmeaza usor fata de ceea ce este nou undeva, ca nu mai vad nimic valoros in creatiile trecute ale spiritului romanesc. Dar cu vremea devin mai echilibrati si cauta sa integreze idei noi in contextul si spiritul creatiilor romanesti, contribuind la fecundarea acestora.”

Ne-am folosit, spre exemplu de influenta calvina pentru a introduce limba romana in Biserica si in scrisul nostru, deci pentru a lua ceea ce ne era noua de folos, dar nu pentru a ne insusi calvinismul ca atare. Dupa cum remarca Petru Maior, ne-am folosit de iluminism pentru a pune poporul nostru la curent cu cultura contemporana si pentru a-i ascuti constiinta nationala, dar nu ne-am insusit o data cu acesta si rationalismul individualist, cum au remarcat mai nou cercetatori ai iluminismului romanesc.

Tot astfel, vitrourile bisericilor romano-catolice din Transilvania au stimulat arta originala a icoanelor pe sticla cu teme bizantine intr-o naiva si pura realizare taraneasca, iar goticul timpuriu a contribuit la aparitia delicatelor arcade de la usile si ferestrele vechilor biserici moldovenesti, adaptate liturghiei bizantine si atmosferei de comuniune intima intre credinciosi, adunati in ele.

La randul sau, Eminescu s-a folosit de romantismul german pentru a da expresie dorului sau transfigurator al fiintei iubite si al peisajului romanesc, precum s-a folosit de filosofica germana schopenhauriana pentru a da expresie mai filosofica starilor de dezamagire prin care trece iubirea. Pe aceasta cale, sinteza continutului spiritului romanesc se largeste prin sporirea lui, castiga o complexitate mai bogata, capabila sa actualizeze potentele mai profunde ale spiritului, sesizarii mai fine ale realitatii, exprimarii mai adecvate ale acestor potente si trairi actualizate ale lor.

Balansarea ethosului romanesc intre este si vest dar si intre componentele lui culturale amintite mai sus, i-a dat posibilitatea sa mentina un echilibru intre diferitele tendinte ale progresului universal care se exercita asupra lui. Mentalitatea romaneasca a dovedit in repetate randuri ca este capabila sa mentina intr-o sinteza larga si echilibrul dinamic intre diferitele trasaturi si aspiratii ale fiintei umane, pe care le-a modelat si le-a umanizat prin interconditionarea lor reciproca in cadrul sintezei romanesti.

Spiritul romanesc isi dezvolta inteligenta lui folosindu-se de vocabularul inteligentei franceze, dar imprima acestor cuvinte pe care le asimileaza in propria cultura o anumita caldura izvorata din umanitatea lui. Cauta sa paseasca pe urmele spiritului filosofic german de patrundere, dar confera acestuia o intuitie care trece dincolo de sistem pentru a patrunde in lumea realitatilor interpersonale si spirituale, le confera caracter mai uman. Ni se pare ca aceasta este destinatia spiritului romanesc, spune Parintele Staniloae, sa pazeasca si sa dezvolte un umanism de o sinteza si de o sensibilitate superioara.

Datorita acestui spirit de echilibru si sinteza, spiritualitatea romaneasca poate reprezenta un fel de punte intre diferitele influente culturale care se exercita asupra lui. Daca in primele secole ale existentei sale poporul roman a fost o punte intre romanitate si spiritualitatea bizantina, tot astfel poate deveni punte intre cultura secularizata si eficienta din punct de vedere economic, dar lipsita de entuziasm uman si alte culturi, cum sunt cele asiatice sau africane, increzatoare in strafundurile indefinite ale realitatii, insufletite de elan vital haotic, care isi iau forta din identificarea omului cu toate.

Spiritualitatea romaneasca poate da Occidentului forta comuniunii, iar Orientului claritatea unui adevarat umanism. Departe de orice pluralism lipsit de unitate interioara, cultura romaneasca, profund ancorata in realitatea lui Dumnezeu, se constituie ca factor de sinteza intre influentele culturale care se exercita asupra noastra in contextul societatii contemporane.

In acest context, o alta trasatura caracteristica a spiritualitatii romanesti consta in dorul dupa comuniune cu cei departati, ca mijloc de transfigurare reciproca a fiintelor umane si de biruire a mortii. Cuvantul „dor” s-ar putea sa derive din latinescul „dolor”, durere, care este inrudit pe undeva cu sentimentul de „jale”. Dar diferit de jale unde durerea este mai adanca, in dor e mai putin prezenta, fiindca ramane insufletit de intalnirea cu cei disparuti in viata viitoare. Dorul este uneori trait, dar este si cantat. Nu stim daca vreun popor canta dorul asa cum se intampla la romani.

Doinele romanesti au reflexiunea unita cu sentimentul mangaietor pentru persoana despartita, dar si cu durere provocata de departarea ei. Iubirea produce o transfigurare a persoanei iubite, dar trasfigurarea este mai mare atunci cand este vorba de dor, fiindca departarea te face sa conferi persoanei iubite calitati cu totul deosebite si de mare adancime.

Dorul copleseste spatiul si timpul. Imprima naturii simtirea sau tristetea omului, pana la luna si la stele, dar invinge si timpul. Dorul invinge chiar si moartea, fiindca cei ce traiesc, graiesc cu cei ce au fost, iar cei morti nu poate sa nu se gandeasca cu dor la cei vii. Dorul de cei morti e un temei pentru pomenirea lor.

Cultul stramosilor are radacini profunde in dor. Dorul usureaza nu numai durerea mortii prin nadejdea in invierea mortilor, dar si prin grija fata de cei adormiti, manifestata in iertarea si pomenirea lor, ba chiar si prin apelul care il fac cei vii catre cei trecuti in vesnicie de a nu-i uita nici ei acolo unde se duc si se afla. Dorul adanceste comuniunea romanului cu Dumnezeu, il fac sa nazuiasca dupa valorile netrecatoare ale imparatiei lui Dumnezeu, si sa sustina comuniunea cu mosii si stramosii, contribuind la pastrarea si la adancirea unitatii noastre spirituale, in perspectiva istorica, si la incredere in viitor.

In concluzie, putem spune ca peisajul cultural romanesc actual se caracterizeaza prin existenta a doua culturi: „una cu profund caracter spiritual si moral, de origine rasariteana, si alta secularizata, cu continut stiintific si tehnologic, de origine apuseana. Cultura noastra romaneasca care i-a permis neamului sa-si pastreze identitatea si unitatea lui spirituala pe parcurs de doua milenii ne ajuta in mod selectiv, sa primim valorile pozitive ale culturii secularizate, care isi face tot mai simtita prezenta ei in spatiul romanesc, dar sa fim rezervati fata de influentele ei nocive, la care ne-am referit mai sus.

Integrarea europeana nu inseamna sa renuntam la valorile noastre spirituale si morale, (pentru ca atunci n-ar mai fi vorba de integrare ci de uniformizare,) ci sa le promovam in contextul lumii contemporane, care are nevoie mai mult ca niciodata de ele. intalnirea dintre ratiune si iubire pe care a promovat-o permanent cultura si spiritualitatea noastra romaneasca de origine rasariteana ne va permite sa evitam monstruozitatile trecutului si sa pasim cu mai mult in viitor. Pentru aceasta este insa nevoie, dupa aproape cinci decenii de instrainare culturala, sa ne cunoastem adevarata noastra cultura, sa o pretuim, sa o traim si sa o promovam in contextul cultural al lumii in care traim. Credem ca numai astfel secolul al XXI-lea va fi un secol religios.

Pr. Prof. Acad. Dr. DUMITRU POPESCU

Cf. sursa.

ÎPS Nicolae Corneau e de părere că noul patriarh trebuie să fie ÎPS Daniel Ciobotea

Evenimentul Zilei Nr. 4896

Vineri, 10 August 2007

 

Mitropolitul isi aminteste ca l-a sprijinit pe Daniel inca din momentul in care Mitropolitul Moldovei si-a inceput studiile teologice.

„Daniel, cel mai potrivit Patriarh”
10 August 2007
Tudor Flueras

In competitia pentru Patriarhie, IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, nu isi ascunde preferinta pentru „banateanul” Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei.

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, are cea mai mare vechime in „hirotonie”. Este o voce respectata in Timisoara si in Vestul a tarii, iar in 1990 a recunoscut public ca a colaborat cu Securitatea. Pe Inalt Prea Sfintia Sa l-am gasit ieri in biroul sau de la Mitropolie, nu departe de locul unde, acum 50 de ani, se afla sediul Sigurantei, iar astazi e cel al PSD.

 

In aceasta cladire, actualul mitropolit al Banatului a cunoscut pentru prima oara opresiunea regimului comunist, cand a fost arestat fiindca a gazduit un roman fugit in Germania. Dupa atatia ani, IPS Nicolae se simte insa impacat si nu ezita sa se implice direct in competitia electorala pentru scaunul de Patriarh.

 

 

Primele alegeri de „moda” noua

EVZ: Anul trecut, in martie, a fost schimbata modalitatea de succesiune la scaunul patriarhal. Credeti ca a fost o schimbare buna?

 

IPS Corneanu: Nu stiu daca s-a facut o schimbare. Si pana acum se faceau alegeri. E adevarat, Mitropolitul Moldovei avea un fel de drept de succesiune, dar se faceau totusi alegeri. Acum, dupa moartea Patriarhului, cel care automat ii tine locul e Mitropolitul Moldovei, dar atunci cand se alege un nou Patriarh se fac alegeri efective.

 

Cum vedeti faptul ca politicieni si oameni de afaceri vor avea un cuvant greu in aceste alegeri?

 

Nu stiu cat au un cuvant de spus acesti oameni. Pentru ca alegerea se face pe baza legilor si regulamentelor noastre. Fiecare eparhie are doi reprezentanti in Adunarea Nationala Bisericeasca, deci e reprezentata toata Biserica prin eparhii care au trei delegati: un cleric si doi mireni. Se face alegere, si cine are mai multe voturi va fi ales. E adevarat ca Sinodul, care e format numai din episocopi si mitropoliti, propune trei delegati si Adunarea Nationala Bisericeasca alege pe unul, dar alegerea e efectiva.

 

E mai democratic?
Da si se respecta si traditia. In alte biserici ortodoxe nu se procedeaza asa, dar la noi se fac alegeri efective.

 

Modelul lui Saguna

 

E implicarea laicilor un semn al deschiderii BOR?

 

Da, pentru ca, de vreme ce majoritatea alegatorilor sunt civili, nu clerici, inseamna ca societatea, prin reprezentantii sai, are un cuvant de spus si e o formula pe care a introdus-o in Biserica noastra, in veacul al XIX-lea, Mitropolitul Saguna, un om de mare intelepciune. El a propus prima formula a regulamentului care e si azi in vigoare, sigur imbunatatita de-a lungul vremii, dar e o formula democratica, ce da dreptul si neclericilor sa contribuie la viata bisericeasca

 

Nu pot reprezenta acesti oameni un pericol in sensul interventiei lor in deciziile Bisericii?

 

In masura in care acei laici fac parte din acest for electiv si daca ei apartin unei anumite directii si pe plan politic sau material, sigur au un cuvant de spus. Nu stiu in ce masura prezenta lor, ca mireni, conteaza, prin faptul ca ar apartine sau nu unei directii politice.

 

Eparhiile, episcopiile, cand aleg membrii adunarilor eparhiale, care, la randul lor, ii deleaga pe cei care ii reprezinta in Adunarea Nationala Bisericeasca, pot alege oameni din anumite partide. Asta e posibil. Doar preotii, clericii sunt obligati sa nu faca parte dintr-un partid politic. Ceilalti au dreptul sa apartina unui partid. Ei pot influenta, sigur ca da, pot avea un cuvant de spus si daca cineva ii asculta e dreptul fiecaruia sa le dea ascultare.

 

FAVORITUL

 

„Eu l-am recomandat pe Daniel”

 

Pe cine vedeti ca viitor Patriarh?

 

Cred ca Mitropolitul Moldovei e cel mai potrivit si nu pentru ca e Mitropolit. In veacul anterior, dar nu e mult de atunci, prin anii ‘70, a fost ales Mitropolit la Sibiu profesorul de teologie Iustin Moisescu. Nu era nici preot si a fost ales Mitropolit. Ulterior a ajuns Mitropolit la Iasi si apoi Patriarh. Dar initial era necleric, nehirotonit. Nu exista un impediment pentru cineva pe care forul electiv il doreste sa poata fi ales.

 

Are in acest moment BOR nevoie de un Patriarh tanar sau de unul in varsta, cu experienta?
Cred ca nu depinde de varsta, ci de intelepciunea persoanei respective si de calitatile ei. Dar, din cate imi dau eu seama, cel care ar fi mai indreptatit, datorita calitatilor pe care le are si a experientei pe care a dobandit-o, ar fi actualul Mitropolit al Moldovei.

 

Nu e conflict in Sinod”

 

De ce?
Il cunosc, a pornit de aici, din Mitropolia noastra. Eu l-am recomandat cand si-a inceput studiile teologice. De asemenea, l-am sustinut pe urma pentru ca il cunosteam. Si nu a intrat in monahism, pentru ca trebuie sa fii calugar ca sa poti deveni episcop sau mitropolit, ori Patriarh, sa nu fii casatorit.

 

Or, el fiind student si terminandu-si studiile, l-a cunoscut pe celebrul calugar Cleopa, s-a apropiat de el, i-a devenit un fel de ucenic si a intrat in viata monahala in partile Moldovei, desi apartine de Timisoara ca origine. Asa a ajuns calugar si datorita calitatilor lui, pana cand a ajuns Mitropolit la Iasi.

 

Din afara se vede un conflict care mocneste in Sfantul Sinod.

 

Sa stiti ca sunt membru al Sinodului, dar nu vad sa existe conflicte. Sigur exista opinii diferite si e normal sa fie asa. Cred ca, la ora actuala, fara sa anticipez eu, dar cred ca cel mai indreptatit, care va avea voturile majoritatii, este actualul Mitropolit de la Iasi, Daniel Ciobotea.

 

CV

 

O viata dedicata Bisericii Ortodoxe

 

Mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu s-a nascut in 1923, la Caransebes, intr-o familie de preoti. A facut liceul in localitatea natala si apoi, in perioada 1942-1946, Facultatea de Teologie la Bucuresti. Si-a dat doctoratul in 1949 si a devenit profesor suplinitor la Academia Teologica din Caransebes.

 

A devenit apoi profesor la Seminarul Teologic din Caransebes si conferentiar la Institutul Teologic din Sibiu. In 1960 a fost ales episcop al Aradului si in 1962 arhiepiscop al Timisoarei si Caransebesului si Mitropolit al Banatului. Din 1992 este membru de onoare al Academiei Romane.

 

ECUMENISM

 

Relatiile bune cu Vaticanul nu vor fi intrerupte

 

Cum vedeti BOR? Ca o Biserica deschisa sau inchistata in trecut?

 

Biserica noastra Ortodoxa este foarte traditionala. Din acest punct de vedere apare unora ca inchistata, datorita traditiilor pe care le are si care in Biserica Ortodoxa sunt foarte puternice. Dar, atat cat imi pot da eu seama trecand peste anumite traditii care sunt destul de rigide, e totusi o Biserica deschisa si, tinand seama de anumite reguli pe care trebuie sa le respecte, e o Biserica ce merge in pas cu vremea si nici nu ar putea face altfel.

 

Clericii si laicii

 

Vor fi continuate de noul Patriarh legaturile Patriarhului Teoctist cu Vaticanul? Este o optiune a Bisericii sau a fost vorba despre o optiune a fostului Patriarh?

 

Sa stiti ca nu a fost optiunea lui personala. Eu nu vreau, mai ales acum, sa-i fac niciun fel de critica, dar nu a fost optiunea lui personala, ci a fost optiunea intregului Sinod, optiune pe care el a trebuit sa o respecte si atunci cred ca in continuare deschiderea Bisericii depinde de ceea ce se va hotari in acest for colectiv care este Sinodul.

 

Vorbiti ca despre un parteneriat vital.

 

Dar hotararile majore pe care le adopta BOR nu apartin exclusiv Sinodului, ci apartin celui mai important for de conducere al Bisericii, care este Adunarea Nationala Bisericeasca. Majoritatea acestei Adunari e formata din laici, si atunci in BOR hotararile majore se adopta de acest for important.

 

Va exista o continuitate in relatia cu Biserica Catolica?

 

Sunt convins ca va exista o continuitate si deschidere nu numai fata de Biserica Catolica, ci fata de toate Bisericile. Pentru ca e nevoie de relatii fratesti intre toate Bisericile. Este o necesitate a timpului nostru si cred ca in continuare si Biserica Ortodoxa Romana va tine seama de aceasta necesitate.

 

TRECUT

 

„Este nevoie de o lege a lustratiei”

 

Credeti ca e bine ca toti candidatii la scaunul patriarhal sa-si faca publice dosarele de la Securitate?

 

Problema nu este de acum. Problema aceasta se discuta de multi ani si, in ceea ce-i priveste pe membrii Sinodului, din cate stiu, se cunoaste deja dosarul fiecaruia. Eu insumi am fost la institutia care poseda aceste dosare ca sa-mi vad dosarul si dosarele sunt cunoscute, nu e niciun secret pentru nimeni, oricine poate sa vada dosarul. Sigur, depinde de acea institutie careia trebuie sa i te adresezi ca sa obtii aprobarea si nu cred ca se da oricui, unui om neserios, aceasta aprobare.

 

„Nu am avut condamnare”

 

E bine ca sunt cunoscute dosarele?

 

Cred ca da. Nu trebuie sa ne ascundem trecutul. Eu, de exemplu, imediat dupa ce am avut posibilitatea, imediat dupa Revolutie, am facut niste declaratii publice in care am relatat despre relatiile mele cu asa-zisa Securitate.

 

Povestiti-ne cum ati intrat in vizorul politiei politice?

 

Eram aici, consilier la Mitropolie, cand, pentru motivul ca am dat adapost unui cunoscut care venise din strainatate si care era considerat pe vremea aceea fugar si sigur ca, la scurta vreme, a fost arestat. Si pentru ca in declaratiile pe care le-a dat oamenilor Sigurantei de atunci (inca nu exista Securitate) a spus ca l-am adapostit cateva nopti, am fost si eu arestat si dus la sediul Sigurantei din acea vreme, vizavi de Liceul Loga, unde acum e sediul PSD.

 

In curte era locul unde erau tinuti arestatii. Si am stat patru luni in acel arest. Asa am ajuns si eu sa cunosc Siguranta si pe urma, cand am ajuns episcop si apoi Mitropolit, am fost cercetat si urmarit permanent de organele Securitatii. Asta era situatia in acea perioada. Simpla banuiala de a fi potrivnic regimului se solda cu arestare, cu condamnare.

 

Nu nu am avut condamnare, dar am fost arestat si am stat in celula patru luni. Nu m-au condamnat ca nu au avut un motiv serios si mi-au dat drumul crezand ca voi fi din nou cautat de alti fugari, care in acest fel puteau fi identificati.

 

Are Romania nevoie de o lege a lustratiei?

 

Cred ca da. Cred ca e necesara. Normal ar fi ca fiecare sa-si spuna singur trecutul fara sa fie nevoie de cercetari, sa-si spuna antecedentele si sigur ca, in masura in care a avut o anumita comportare si o anumita apartenenta politica in trecut, e bine sa se tina seama de ceea ce a fost odata.

 

Nu stiu exact sa spun ce ar trebui sa cuprinda aceasta lege a lustratiei, dar o identificare a trecutului fiecaruia e necesara si, in masura in care ai comis anumite greseli in trecut, e bine ca singur sa-ti faci, cum se spunea, autocritica si sa nu aspiri la calitati si la functii care ar fi incompatibile cu antecedentele proprii.

 

 ……………………….

 Pr. Dorin.

Marian Chiriac, „Provocările diversităţii. Politici publice privind minorităţile naţionale şi religioase în România”

Un studiu de cercetare complex publicat sub formă de carte în 2005 la Cluj.

Îl avem aici, în format pdf, 127 p.

 

Pr. Dorin.

 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno