The image “http://www.airgroom.com/eyeblow/specialten.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Maxima nr. 202 a lui J.W.Goethe e un bun exemplu de idee preconcepută, de idee desfigurată de o experienţă subiectivistă: „Nu suport predicile. Cred că am înghiţit prea multe în tinereţe” [Cf. Johann Wolfgang Goethe, „Maxime şi refelcţii”, col. Eseuri, trad. din lb. germ. de Gheorghe Ciorogaru, prefaţă de Sergiu Sălăjan, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, p. 47]. Corectivul nostru la această afirmaţie este următorul: „Nu ai suportat predicile pentru că nu ai ascultat niciodată o predică dumnezeiască”. Pentru a ne forma o idee despre ceva anume trebuie să dorim în mod neapărat acest lucru şi să trăim în atmosfera a ceea ce ne preocupă.

Ideea preconcepută este ideea născută pe sfert sau pe jumătate, reieşită dintr-o experienţă neînregistrată deplin, netrăită la propriu.

Cele mai multe apostazii de la credinţa ortodoxă care mi-au fost mărturisite personal sau despre care am auzit aveau în centrul lor o neracordare reală la experienţa adâncă a Bisericii Ortodoxe. Mai înainte ca să cunoască şi să trăiască ca ortodocşi, urmând cu adevărat Sfinţilor lui Dumnezeu şi nu trăind după ureche Ortodoxia, apostaţii noştri s-au orientat spre sisteme de gândire necreştine sau eretice, care le-au promis, fără ştirea lor, o aplatizare a căutărilor reale ale conştiinţei şi o imensă neîmplinire duhovnicească.

Comunismul a reuşit în România, paradoxal, în loc de o implementare a sistemului de gândire materialist şi ateu, o perspectivă deistă asupra lui Dumnezeu, o perspectivă deistă nebuloasă, unde fiecare necredincios sau liber cugetător are un Dumnezeu al lui, care nu are nimic de-a face cu Biserica Ortodoxă, cu sacramentalitatea ei şi cu conştiinţa morală. Cred că urmările cele mai dramatice ale comunismului, care se reflectă în modul de receptare al vieţii ortodoxe sunt privatizarea relaţiei cu Dumnezeu şi detaşarea noastră de sacramentalitatea Bisericii, adică de Sfintele Taine.

Pentru că Dumnezeu e perceput ca lipsit de revelare, de transparenţă iar Biserica Ortodoxă e văzută ca o instituţie care nu produce nimic pentru societate, la modul grosier al producţiei, omul relativist al momentului, cu toate că e botezat ortodox, nu consideră că îi aduce vreun folos personal relaţia sacramentală cu Dumnezeu, prin Biserica Sa, crezând că e de ajuns închiderea într-o subiectivitate plină de incertitudini.

Inseminarea masivă atee şi eterodoxă în spaţiul românesc a dus la relativizarea nevoii prezenţei harice şi sacramentale a lui Dumnezeu în fiinţa noastră. Deşertarea omului de har, golirea sa de viaţa dumnezeiască este rodul separării lui de Biserică şi a neprimirii Sfintelor Taine. Relativizarea nevoii de a te spovedi, de a te împărtăşi, de a-ţi sfinţi casa, l-a făcut pe omul ameţit ideologic al momentului să nu ştie cum să mai iasă din marasmul său şi din cercul închis al patimile care colcăie în el.

Înainte să plec în scurta mea vacanţă, un credincios baptist, ba chiar doi, mi-au spus că vechimea Bisericii nu contează. Iarăşi avem de-a face cu o idee preconcepută, mai bine-zis, cu o inepţie. Dacă Biserica nu vine de la Hristos în mod neîntrerupt nu e Biserica Sa, pentru că Biserica Sa nu are discontinuitate istorică, harică sau sacramentală. Organizaţia religioasă baptistă nu e şi nu poate fi niciodată Biserica lui Hristos, pentru că nu are nicio continuitate cu Biserica lăsată de Hristos Dumnezeu Sfinţilor Apostoli.

Orice om întreg la minte poate înţelege că Biserica lui Hristos e Biserica ce vine de la El, care a păstrat Tradiţia şi Scriptura Apostolilor şi a Prorocilor, Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti, credinţa şi modul de viaţă ortodox până astăzi şi nu o organizaţie religioasă apărută din senin după 18 secole de la punctul iniţial, formator, al Bisericii lui Hristos. Dacă nu contează că Biserica creştină e de 2000 de ani, atunci oricine poate să-şi înfiinţeze o Biserică şi să o pună pe seama Sfinţilor Apostoli.

O încopciere fantezistă cu Biserica a acestei organizaţii, după un ocol de 18 secole, e cu totul implauzibilă, şi preconcepţia aceasta fantezistă a credincioşilor baptişti este identică cu aceea a fondatoarei adventismului, care vorbea despre o eclipsare aproape totală a Bisericii până în vremea ei, numită foarte pompos dar utopic: tragedia veacurilor.

Fără doar şi poate orice facţiune sau sectă care s-a rupt sau se va rupe din Biserica Ortodoxă sau care a apărut din ruperea de organizaţii religioase deja căzute de la trupul Bisericii prin schismă şi erezie va milita pentru o viziune diferită, subiectivistă vizavi de realitatea şi moştenirea Bisericii lui Hristos.

Întrebarea noastră legitimă, va avea, probabil, un răspuns pozitiv: În cazul unei dizidenţe care ar rupe cultul baptist din România în două, va conta doctrina recentă sau cea afirmată timp de 200 de ani?

Ideea reformării Bisericii în Occident în secolul al 16-lea, credem noi, conform cercetărilor personale, a fost una de sorginte culturalo-filosofică şi nu teologică în primul rând. Reformarea teologică a Bisericii catolice urmărea, aşa cum s-a şi văzut, o demitizare, o erodare şi o transformare a Bisericii catolice şi a modului de viaţă occidental într-o formulă socială adogmatică.

Reforma nu a vizat viaţa Bisericii ci doctrina ei. Tocmai de aceea Luther şi urmaşii săi s-au repezit să iniţieze opere dogmatice conforme cu noua viziune restrictivă pe care au implementat-o. Reforma nu a readus Biserica la simplitatea apostolică după cum nici Romantismul nu a întors lumea creştină la etosul păgân greco-latin. Reforma a destructurat şi a minimalizat viaţa Bisericii catolice în punctele cheie, care aveau o continuitate efeminată cu Biserica Ortodoxă, transformând întregul conţinut dogmatic iniţial al Bisericii în iluzorii fundamente teologice interpretate subiectivist.

Dacă sinodalitatea sau sobornicitatea dogmelor Bisericii una reprezenta o marcă a veridicităţii şi a unităţii experienţei eclesiale, Reforma va fi a doua apostazie marcantă a istoriei de la creştinismul primordial spre o repăgânizare utopică, dar dorită de mulţi până astăzi, a lumii.

Şi mă întorc la aforistica goethiană, citând următoarele fraze:

128. „…comparându-ne cu antichitatea şi privind-o cu toată hotărârea de a ne forma după ea, avem sentimentul că abia atunci devenim cu adevărat oameni”, Cf. Idem, p. 36. Cine nu îl lăsase pe Goethe să fie om şi l-a ajutat în acest sens întoarcerea la antichitate? Bineînţeles: creştinismul romano-catolic…

131. „E de netăgăduit că spiritul a încercat să se elibereze prin Reformă; renaşterea antichităţii greco-romane a stârnit dorinţa arzătoare spre o viaţă mai liberă, mai înţeleaptă, mai plină de gust, dorinţă care n-a fost mai puţin favorizată prin aceea că inima căuta a se întoarce la o anumită stare naturală simplă, iar imaginaţia să se concentreze în acest sens”, Cf. Idem, p. 37. Când viaţa nu avea gust şi nu exista simplitate? Răspunsul este acelaşi.

Ceea ce dorea Luther în sec. 16 dorea şi Goethe în sec. 18: o întoarcere ideală, utopică în trecut. Anistorismul acesta s-a perpetuat în cadrul oricărei secte sau organizaţii religioase. Luther visa la o utopică restaurare a unei antichităţi creştine, pe când Goethe visa la o tot la fel de utopică restaurare a antichităţii greco-latine.

Pe ce se bazau gânditorii de secol 16 când vorbeau de creştinismul primar? La ce fel de viziune despre Tradiţia şi viaţa Bisericii se raportau? Oricare ar fi răspunsul în această situaţie un lucru e sigur: Reforma a fost un fiasco teologic dacă ne referim la recuperarea a ceva din atmosfera Bisericii una, fie ea ante-niceene sau post-sinodale şi a avut şi are până astăzi urmări devastatoare pretutindeni. Relativismul teologic deşănţat, subiectivismul, megalomania în spaţiul teologiilor de tot felul a atins cote nesperate.

Ambiţia lui Luther- o figură extrem de tristă pentru istoria Bisericii- deloc diferită de a lui Arie sau Eunomiu, a avut în plus faţă de cei doi numai avantajul susţinerii politice şi a tiparului, fapt pentru care teologia sa eretică a rezistat în timp. Facţiunea catolică şi cea protestantă au edulcorat, în trepte, întreaga bogăţie dogmatică şi de experienţă a Bisericii, în aşa fel încât s-a ajuns astăzi la o imagine total anacronică a Bisericii în viziunea noastră postmodernă.

Cunoaşterea identitară a ortodocşilor este şi ea deficitară. Cei care cunosc şi experiază credinţa ortodoxă, cât se poate de autentic, sunt puţini în comparaţie cu ortodocşii în general. Tocmai de aceea se confundă sfinţenia credinţei şi a Bisericii Ortodoxe şi puterea ei mântuitoare cu păcatele noastre. Însă credinţa ortodoxă este credinţa statutată sinodal în cele 7 Sinoade Ecumenice, în Sinoadele locale, în cărţile Sfinţilor Părinţi, în cărţile de cult şi nu este un mod de gândire speculativ al unor oameni rupţi de întregul gândirii istorice a Bisericii.

E normal să apară cugetări subiectiviste care să surprindă fantezist istoria şi realitatea Bisericii, atâta timp cât noi recenzăm credinţa şi viaţa Bisericii nu în funcţie de Sfinţii lui Dumnezeu care au trăit-o şi s-au sfinţit prin ea, ci în funcţie de orice ignorant botezat ortodox.

Ideile preconcepute apar din cauza unei experienţe ideologizate. Atunci când vrem ca adevărul să fie într-un anume fel şi să nu aibă nimic cu istoria şi experieţa comună a Bisericii, atunci nu mai urmărim să ne pliem smeriţi pe gândirea şi viaţa Bisericii, ci inventăm moduri subiectiviste de percepere a lor.

Goethe se entuziasma de descoperirile ştiinţifice ale secolului său ca şi contemporanii noştri. Orgoliul nostru ştiinţifico-tehnologic a crescut însă enorm, atâta timp cât noi vrem să facem „trup adevărului” conform propriilor noastre dorinţe.

Însă îndepărtarea noastră de viaţa Bisericii Ortodoxe şi de fluviul de viaţă veşnică al Prea Sfintei Treimi, care ne vine prin Sfintele Taine, ne arată că drumul subiectivist al postmodernităţii şi nihilismul ei sunt sortite eşecului.

Noi trăim nu într-un secol în care se elogiază triumful cunoaşterii, ci în unul în care înmormântăm zilnic cunoaşterea totală, duhovnicească şi adevărata cunoaştere ştiinţifică a lumii sub un morman de preconcepţii.

Nu ştiu cât va dura această înmormântare frivolă a cunoaşterii şi a experienţei, însă ştiu sigur, că nu fac parte dintre cei care separă viaţa duhovnicească de cea ştiinţifică, care separă istoria de prezent, că nu fug de prezent nici în viitor şi nici în trecut şi că nu văd nicio eclipsare a Bisericii Ortodoxe în trecut, în prezent sau în viitor, pentru că e Biserica aşezată pe temeliile credinţei Apostolilor, ale cărei porţi nu vor fi biruite de nimic şi de nimeni.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: