Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu vorbind despre teoriile raportului dintre natură şi har în romano-catolicism
E vorba de un articol mai vechi al Părintelui profesor, pe care l-a republicat online Creştinism ortodox. ro. Câteva spicuiri din acest articol de substanţă pe care vă invităm să îl citiţi:
„Invatatura contrara are Biserica Reformata: harul nu este universal. Punctul de plecare este doctrina despre predestinatie. Deci, harul se da numai credinciosilor predestinati spre viata vesnica. De aici conceptia despre prezenta dinamica a lui Hristos in Euharistie. Invatatura calvina despre predestinatia absoluta spre fericire sau spre osanda, solidara cu invatatura despre harul care nu este universal si ca el singur lucreaza mantuirea (sola gratia), libertatea omului neavand putinta nici sa colaboreze cu el si nici sa-l impiedice in lucrarea lui, a fost respinsa de Biserica prin condamnarea Marturisirii da credinta a lui Chiril Lucharis, prin Sinodul de la Ierusalim din 1647″.
„In teologia romano-catolica, raportul dintre natura si har este o problema foarte dificila datorita conceptiei antropologice specifice teologiei romano-catolice. Biserica Romano-Catolica concepe natura in stare naturala ca fiind aharica. Toti teologii sunt de acord ca problema raportului dintre natura si har este o problema cruciala. In incercarea de a da o solutie, s-a plecat de la distinctia intre gratia excitanta si gratia ajutatoare”.
Conceptia ortodoxa despre raportul intre natura si har
„Deosebirea intre conceptia ortodoxa si cea catolica cu privire le raportul dintre natura si har isi are temeiul in deosebirea privind starea primordiala a omului. In conceptia ortodoxa, omul, fiind facut dupa chipul lui Dumnezeu, era in mod natural deiform; harul face parte din natura noastra chiar prin actul creatiei, fara ca el sa fie al nostru. Adam trebuia sa realizeze un destin supranatural-natural in acelasi timp, facand ca Duhul lui Dumnezeu sa transfigureze intreaga lui fiinta.
In teologia occidentala harul este supraadaugat naturii omenesti care perfectioneaza aceasta natura. Conform doctrinei despre starea primordiala, catolicii vor concepe restaurarea omului ca pe un adaos extern al gratiei la natura si, prin savarsirea de merite prisositoare, ca schimb juridic intre Dumnezeu si om: omul ofera meritele iar Dumnezeu ofera mantuirea.
In teologia rasariteana unde harul este imprimat in natura omului, mantuirea consta din conlucrarea harului cu natura omului. Aceasta conlucrare se numeste sinergie.
In teologia occidentala, din cauza ca natura a fost profund alterata si pervertita de pacat, exista tendinta de a lasa mantuirea mai mult pe seama lui Dumnezeu, cazandu-se in predestinatia augustiniana sau calvina. Sub influenta filosofiei aristotelice, catolicismul ajunge sa considere natura umana asa de buna incat actioneaza normal si fara har. Din aceasta cauza exista in teologia apuseana cealalta tendinta, opusa predestinatiei si numita pelagianism. Din cauza ca harul ramane exterior naturii, teologia apuseana n-a reusit sa gaseasca colaborarea dintre har si natura. In loc sa vorbeasca de sinergie, vorbeste cand de predestinatie, cand de pelagianism.
In teologia rasariteana natura primordiala este harica. Pierderea harului a insemnat o denaturare a omului. Revenirea harului inseamna o restaurare a naturii, a libertatii prin care omul isi poate relua eforturile in vederea desavarsirii prin unirea tot mai stransa cu Dumnezeu. Departe de a stingherii libertatea, harul o restabileste ca sa poata lucra pentru realizarea unirii cu Dumnezeu.
Harul si activitatea omului nu se exclud. Harul nu contrazice si nu stinghereste libertatea noastra, ci o restabileste. „Este imposibil, spun autorii de Filocalie, ca inima sa se curateasca de navala gandurilor rele, fara chemarea in rugaciune a numelui lui Iisus. Incordarea noastra e necesara, ni se cere o trezvie necontenita, dar aceasta singura, fara chemarea necontenita a numelui lui Iisus, e imposibila. Experienta incordarii noastre se impreuna cu experienta neputintei noastre si deci, cu necesitatea chemarii lui Iisus. Astfel, in rugaciune se intalneste harul lui dumnezeiesc cu incordarea noastra. In rugaciune se rezolva contradictia aparenta dintre har si libertate …”.
Actele omului renascut nu sunt nici predeterminate de Dumnezeu, deci, prin excelenta, ale Lui, in sens augustinian sau tomist, nici ale unei libertati ce se decide singura sa foloseasca harul, in sens molinist.Pentru prima afirmatie avem dictonul: „Dumnezeu prevede dar nu predetermina” al Sf. Ioan Damaschin, iar pentru a doua; ca „Sfantul Duh este substantial prezent in adancul fiintei noastre, locul salasluirii Sale primordiale, si al inserarii tuturor harurilor urmatoare”, al Sf. Chiril al Alexandriei .
Pentru a scoate in evidenta legatura intrinseca intre natura si har, Parintii Bisericii au folosit imaginea ochiului si a luminii. Lumina cauta ochiul, iar ochiul cauta lumina. Ochiul nu poate sa vada pana ce lumina nu se afla in el. Harul invadeaza intreg sufletul, de unde iradiaza darurile vii, dar aceasta cu o conditie: ca sufletul sa nu se inchida ca o monada fara usi si fara ferestre. Deschiderea spre harul dumnezeiesc este starea naturala a naturii.
Parintii folosesc pentru lucrarea Duhului comparatii ca: suflare, aroma, dulceata, mir, flacara, caldura, pentru a arata legatura dintre har si natura ca un influx vital, cum se imbina aetul si caldura sustinandu-se reciproc. Prin ele se accentueaza nesepararea intre lucrarea harului si natura, forma pe care o primeste natura unindu-se cu harul, caci forma aceasta se realizeaza prin faptul ca Duhul produce anumite trasaturi ale inimii.
Natura noastra se transforma sub actiunea Duhului Sfant treptat, primeste o forma noua, se configureaza dupa modelul Hristos. Propriu-zis, isi regaseste forma originala, normala si, apoi, aceasta se infrumuseteaza tot mai mult. In chipul astfel regasit se oglideste Dumnezeu in toata lumina Sa sau invers, chipul recreat se scalda in stralucirea luminii pure a dumnezeirii.
Respirarea naturii noastre spirituale in ambianta divina, dilatarea ei in aceasta ambianta, atirnarea ei de voia divina, cum atarna in dragoste voia mea de voia ta, departe de a abate firea de la viata ei, o repune in adevarata ei viata, asa cum respirarea naturii noastre fizice in aer e conditia vietii ei sanatoase. Precum aerul, desi nu e un component al naturii noastre fizice intra totusi in mod necesar in componenta ei functionala normala, tot asa harul, fara sa impiedice natura noastra spirituala de la viata ei normala, e tocmai cel care da putinta acoestei vieti.
Supranaturalul nu exercita o sila asupra naturii, nu e o piedica pentru ea, dar nici nu este o simpla paralela la aceasta, caci „supranaturalul este adevarata natura ontologica, nu simplu istorica”.
Doctrina ortodoxa despre har, ca lucrare personala a Sfantului Duh, usureaza intelegerea raportului dintre natura si har prin analogia raportului intre persoana si persoana. Tocmai pentru ca raportul dintre natura si har e dupa chipul raportului intre persoana si persoana este asa de greu de definit. Se pot defini precis raporturile dintre entitatile personale, dar e greu sa determini, in starile personale ce le produc raporturile dintre „eu” si „tu”, ce a al unuia si ce e al altuia. Aceasta arata, in acelasi timp, unitatea ce se produce intre puterile omului si har.
Infinit de supla si de miscatoare, teologia rasariteana, intreaga intuitie, intrega profunzime unde se reconciliaza contrastele, se topesc antagonismele de supafata, este de inspiratie exclusiv crestina.
In timp ce la occidentali raportul dintre natura si har ramane pur exterior, la rasariteni, raportul dintre natura si har se constituie, intr-o legatura interioara”.
Pr. Dorin.
Binecuvântaţi părinte!
Iertaţi-mi îndrăzneala. Am o nelămurire. V-aş ruga, în măsura în care timpul vă permite, să-mi răspundeţi la intrebarea: când omul devine persoană, la botez sau la momentul în care conştientizează că mântuirea lui constă dintr-o împreună lucrare şi participare între el si harul necreat al lui Dumnezeu, recunoscându-se astfel în ipostasul Fiului?
Mulţumesc!
Dumnezeu să ne binecuvinteze, domnule Călin!
Iar problema pe care dumneavoastră o puneți e una profundă și nădăjduiesc să vă fiu de ajutor.
Pentru Dumnezeu sau la Dumnezeu, noi toți, toți pământenii care am trăit, trăim și vom trăi, cu mila Lui, pe acest pământ suntem…din veci persoane. Pentru că El ne cunoaște mai înainte ca noi să existăm și El știe toate cele ale noastre mai înainte ca noi să le trăim. Așa că din punctul de vedere al lui Dumnezeu noi suntem niște persoane, niște existențe personale raționale, mai înainte ca să ne naștem și să existăm propriu-zis. Pentru că, din veci, noi suntem creația Lui, chiar dacă ne vom naște, la un moment dat, în istorie.
Dacă ne punem problema existenței personale în istorie, noi suntem persoane din prima clipă a concepției în uterul mamei. Adică din momentul când ovulul mamei noastre e fecundat de spermatozoidul tatălui nostru și când, în același moment, Dumnezeu, pentru acest nou om, creează un suflet unic și personal. Pentru că nu există nicio anterioritate a sufletului față de trup, ci omul se naște, din prima clipă, cu suflet și trup, chiar dacă trupul său e format doar din două celule.
Însă, dacă vorbim despre persoană din punctul de vedere al mântuirii, al soteriologiei personale, drumul mântuirii începe odată cu Botezul nostru și noi creștem pe fiecare zi în conștiința că suntem persoane și că suntem în relație vie cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeul tripersonal, Dumnezeul mântuirii noastre, ne învață pe fiecare dintre noi că numai în comuniune cu El și cu confrații noștri din Biserică și cu întreaga lume, noi suntem persoane dialogice și comunionale, oameni într-o continuă transfigurare prin iubirea și harul lui Dumnezeu.
Însă, dacă viața bisericească e o viață divino-umană, adică e relația noastră cu Dumnezeu, iar împlinirea persoanei umane este sfințenia și oamenii adevărați, deplini, desăvârșiți sunt Sfinții Lui, atunci orice cădere în păcat este o întunecare și o închidere egoistă, neiubitoare a persoanei noastre față de Dumnezeu și față de oameni.
Căci dacă virtutea dezvoltă persoana noastră pe fiecare zi, dacă o deschide lui Dumnezeu și oamenilor, păcatul o închide și o urâțește.
Însă putem pune și următoarea întrebare: Cum se consideră oamenii care păcătuiesc? Se simt tot persoane, tot oameni. Însă persoana se împlinește cu adevărat numai în relație cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că și cei păcătoși se simt oameni, și cei din Iad se simt oameni. Dar omul adevărat e Sfântul.
Iar Împărăția lui Dumnezeu e o continuă creștere în conștientizarea de sine, personală, pentru că sfințenia este o continuă cunoaștere personală a lui Dumnezeu.
Așa că, în toată viața noastră, noi ne conștientizăm unicitatea și constituția personală, dar împlinirea noastră ne-o dă comuniunea cu Dumnezeu. Pentru că nu e de ajuns că suntem unici și personali, ci noi trebuie să ducem unicitatea și personalitatea noastră la împlinirea lor, adică la sfințenie.
Vă mulțumesc pentru întrebare și vă doresc numai bine! La mulți ani!
Mulţumesc Părinte! Bunul Dumnezeu să vă ocrotească! La mulţi ani!
Și eu vă mulțumesc pentru bucuria pe care mi-o faceți, aceea că vă interesați de lucruri teologice profunde. Numai bine!
Binecuvântaţi Părinte!
Iertaţi-mi, din nou, îndrăzneala. Sunt de acord că drumul mântuirii începe odată cu Botezul nostru. Şi de aici şi necazul meu.
Problema mea, e că până nu demult, ştiam că am Taina Botezului ortodox deplin săvîrşită în Biserică, însă nu prin întreita afundare, ci prin stropire. Pe acest site, la rubrica de comentarii (https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2013/07/04/replica-la-interviul-cu-parintele-nicolae-necula-repetarea-botezului-ignoranta-teologica/#comment-4854), am găsit următorul răspuns al Părintelui Matei Vulcănescu dat unuia dintre cititorii domniei sale: “daca un botez nu e botez complet, atunci trebuie refacu[t] ceea ce lipseste, daca lipseste afundarea sa se refaca afundarea.”
Deşi cunosc că repetarea Tainei Botezului înseamnă ignoranţă teologică şi dispreţ faţă de lucrarea harică a Duhului Sfânt, iată că tulburarea produsă de cele aflate pe acel site nu-mi mai dă pace. Întrebarea mea e dacă această nelinişte e vădită sau nu? Iar dacă da, ce mă sfătuiţi să fac?
Vă mulţumesc pentru înţelegere şi răbdare!
Domnule Călin,
dacă Botezul dumneavoastră a fost unul ortodox, atunci el este unul deplin, chiar dacă Preotul nu v-a introdus în apă de 3 ori, ci v-a pus, de trei ori apă, pe capul și trupul dumneavoastră. Pentru că esența Tainei este primirea harului dumnezeiesc în cadrul Botezului.
Știu datina transilvană, sub influență romano-catolică, de a nu afunda pruncul, de trei ori, în apa Botezului, ci de a-l stropi sau acoperi cu apă, cu mâna dreaptă. Acest lucru necanonic și netradițional îl fac mulți și în alte părți ale României și nu numai la dumneavoastră. Și îl fac din neștiință sau ca să nu se deranjeze prea mult.
Adică, prin iconomie, orice Botez, Liturghie, Nuntă sau Înmormântare, făcute cu mici „libertăți” rele, sunt valide/ bune/ întregi, dacă sunt făcute în Biserică și de către Slujitori hirotoniți canonic de către Biserică.
De aceea neliniștea dumneavoastră e falsă și gratuită, e o neliniște de la demoni, dacă vă faceți o astfel de problemă. Pentru că harul lui Dumnezeu, dacă îl simțiți în dumneavoastră acum, l-ați primit la Botez, chiar dacă din punct de vedere liturgic, Botezul dumneavoastră nu a fost „ca la carte”.
Vă dați seama ce ar înseamna ca Dumnezeu să trimită harul Lui…doar când noi, Preoții și dumneavoastră, credincioșii, am fi Sfinți și am sluji ireproșabil? Nu ne-ar mai trimite niciodată! Însă Dumnezeu ne umple de harul Său tocmai pentru ca să fim Sfinți și El ni-l trimite în Slujbele slujite de Slujitori păcătoși și cu multe neputințe și neștiințe. De ce? Pentru ca să vedem că harul vine de la El, e mila Lui…și nu e o consecință a faptului că Preotul sau Episcopul ar fi niște Sfinți și ne-ar veni de la ei sau datorită lor.
Iar dacă Preotul greșește un lucru sau nu îl face cum trebuie, e păcatul său. Însă Dumnezeu trimite harul Său potrivit Slujbei pe care Preotul o slujește și nu se uită la imperfecțiunile noastre.
Așa că stați liniștit, fiți încrezător, manifestați-vă ca un fiu credincios al Bisericii, fiți uman și bun în relațiile cu oamenii și veți simți slava lui Dumnezeu tot timpul în dumneavoastră! Vă asigur de acest lucru! Dacă împlinim voia Lui și suntem oameni deschiși și buni, Dumnezeu e cu noi tot timpul.
Vă mulțumesc pentru comentariu! Numai bine! Multă bucurie în toate!
Eu vă mulțumesc Părinte pentru înalta dumneavoastră ținută morală și teologică.
Bunul Dumnezeu să vă ocrotească și să vă îmbucure din plin cu harul Său!
Și am să încerc să nu mai uit … că acolo unde e pacea lui Hristos, acolo e și Împărăția Lui.
Multă sănătate si Doamne ajuta!
Așa vă vreau, domnule Călin, bucuros și plin de echilibru!
Pentru că Dumnezeu ne cheamă să vedem profund lucrurile și să le explicăm ca atare. Iar în problema cultului Bisericii noi trebuie să vedem esențialul: lucrarea lui Dumnezeu în Slujbele Bisericii. Pentru că imperfecțiunile noastre sunt fără de număr.
Dar dacă condiționăm sfințirea oamenilor doar de modul tipiconal în care se slujesc Tainele și Slujbele Bisericii, și credem că dacă lipsește ceva, din diverse motive, Slujbele nu sunt depline, atunci Îi restrângem lui Dumnezeu prezența și lucrarea în Biserica Sa. Pentru că El plinește toate ale Lui și prin Slujitori Sfinți și prin Slujitori păcătoși.
Iar Înmormântarea e toată și când se slujește toată și când se slujește doar o parte din ea. Căci Dumnezeu e Cel ce plinește lucrurile, pe care oamenii le fac trei sferturi sau fără prea multă tragere de inimă.
Vă doresc numai bine și mă bucur că v-ați înseninat la inimă!