Claudiu Dobra, teolog român penticostal, vorbind despre Mt. 16

Vă invităm să citiţi articolul său.

Îl felicităm pentru că se ocupă serios de teologie, din punctul de vedere al penticostalismului.

claudiu1.jpg

CV-ul său.

Un fragment din articolul de 9 p, în format pdf. :

3. 3. Analizarea versetului 18.

Ioan Hrisostom în Omilii la Matei atrage atentia asupra unui paralelism între vv.16 si 17:

v. 16 Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu

v. 17 fericit esti Simon, fiul lui Iona

Ioan Hrisostom afirma ca Domnul în mod intentionat îi raspunde lui Petru în acelasi mod în care acesta si-a formulat marturisirea cu scopul de a transmite apostolului un adevar esential. „Dar pentru ca Petru spusese ca este «Fiul lui Dumnezeu», Cristos spune si El: «Esti fiul lui Iona», ca sa arate ca El este Fiul al lui Dumnezeu, asa cum este si Petru fiu al lui Iona, de aceeasi fiinta cu cel ce l-a nascut”. (LIV.2)

Cu alte cuvinte, Cristos prin repetarea formulei întareste afirmatia lui Petru, atât pentru el cât si pentru ceilalti ucenici. Diferenta dintre modul în care Domnul i se adreseaza apostolului în v.17 si v.18 este numele. Daca în prima parte i se adreseaza cu numele de Simon, în partea a doua îl numeste Petru.

Aceasta alternanta, schimb între cele doua nume ale apostolului are ca scop scoaterea în evidenta a unui fapt. În situatia în care Cristos nu ar fi vrut sa-i acorde un statut aparte între ucenici nu ar fi apelat la aceasta alternanta a numelor Simon-Petru în aceasta discutie. De altfel, este singura data în Evanghelii când Mântuitorul foloseste în prima parte a conversatiei un nume, iar în partea a doua alt nume la adresa apostolului.

În v.17, folosirea numelui de Simon – nume primit de la parinti – urmat de expresia fiul lui Iona, evidentiaza natura si rasa apostolului – umanitatea –, pe când folosirea numelui de Petru, din v.18, – nume dat de Domnul Însusi (Mt 10:2) – urmat de expresia îmi voi zidi Biserica scoate în relief rolul ucenicului în economia lui Dumnezeu – piatra vie în Templul lui Dumnezeu, cum se va exprima mai târziu apostolul în epistola sa soborniceasca (1Pt 2:5).

Ioan Hrisostom afirma ca expresia pe aceasta piatra are în vedere credinta lui Petru pe baza careia el a facut marturisirea si nicidecum persoana lui. Calvin, pe de alta parte, sustine ca Mântuirorul prin expresia tu esti Petru cauta sa-i transmita apostolului ca schimbarea numelui din Simon în Petru a avut un rationament si nu a fost facuta la întâmplare.

Adica, el în calitate de piatra vie al Templul lui Dumnezeu mentine durabilitatea acestuia. În opinia lui Calvin, aceasta idee se extinde si spre ceilalti credinciosi pentru ca fiecare este Templul lui Dumnezeu conform cu 1Cor 6:19, nu stiti ca trupul vostru este templul Duhului Sfânt care este în voi, si care uniti împreuna prin credinta formeaza un singur templu (Ef 2:21).

Cât despre semnificatia cuvântului petra, el îi confera sensul de credinta în Cristos, iar prin aceasta expresie Domnul, pe de o parte, a anuntat ca aceasta va fi fundamentul comun al întregii Bisericii, iar pe de alta parte, a intentionat a asocia pe Petru cu toti credinciosii care vor exista în lume. În opozitie cu Calvin este Maier, care sustine ca afirmatia lui Cristos tu esti Petru arata functia pe care o are ucenicul. Dupa cum apostolul Petru în marturisirea Tu esti Cristosul (Unsul Domnului), Fiul lui Dumnezeu vorbeste despre functia lui Isus, aceea de Unsul Domnului, adica de Rege, tot asa si Cristos în replica îi spune ca el este Petru.

„Functia lui Petru“ nu mai exista astazi, deoarece el a primit o însarcinare unica în istoria mântuirii la fel cum si Pavel, Avraam, Moise, David, Ilie. În opinia lui Davie-Allison, Petru a primit acest nume nou în legatura cu fondarea unui nou popor. El a creat o paralela cu Avraam si cu Isaia 51:1f priviti la stânca (petran/ƒur) din care ati fost taiati si catre cariera din care ati fost scosi. Priviti pe Avraam, tatal vostru, si la Sara cea care în dureri v-a nascut. Ca pe el singur l-am chemat, l-am binecuvântat si l-am înmultit. Davie-Allison a încercat sa demonstreze cu ajutorul acestui verset ca dupa cum Avraam a fost stânca (petran) pentru poporul lui Dumnezeu – Israel –, tot asa si Petru este stânca (petra) pentru noul popor al lui Dumnezeu – Biserica. Argumentul împotriva acestei sugestii speculative este ca cele doua texte folosesc doua metafore diferite cu sensuri diferite – stânca din care ati iesit, aratând originea poporului Israel, si stânca pe care voi zidi, creionând elementul pe care se va zidi Biserica Domnului.

Brittany C. Burnette în articolul sau „Upon This Rock”: an Exegetical and Patristic Examination of Matthew 16:18 sustine ca expresia greceasca kai go, care introduce expresia tu esti Petru, trebuie înteleasa ca având sensul dar eu, pe de alta parte. Cu alte cuvinte, Domnul îi spune lui Petru ca Dumnezeu Tatal i-a descoperit un adevar despre persoana Lui, dar pe de alta parte si El îi va descoperi un adevar despre el. Burnette afirma ca din punct de vedere gramatical cuvântul petra este strâns legat de Petru, adica reprezentându-l. Sau altfel spus, Petru este piatra/stânca pe care Cristos Îsi va zidi Biserica. Crearea unei legaturi între tu esti Petru si pe aceasta piatra Îmi voi zidi Biserica are ca scop evidentierea pozitiei unice si irepetabile, pe care apostolul o va avea în edificiul spiritual al lui Dumnezeu. De aceiasi opinie cu cea al lui Burnette este si Maier. El afirma ca în acest context expresia tu esti Petru are rolul de a confirma în mod solemn functia pe care a primit-o apostolul, adica cea de stânca (piatra) în Templul lui Dumnezeu.

Prima promisiune facuta lui Petru de catre Domnul este legata de numele acesta si pe aceasta piatra Îmi voi zidi Biserica. În acest cadru, sustine teologul german, Petru este piatra pe care Dumnezeu a intentionat a zidi Biserica. În opinia lui, Biserica a luat fiinta o data cu marturia lui Petru. O data cu declaratia petrana Domnul Isus schimba accentul sau elementul central al misiunii Sale pe pamânt.

Daca pâna acuma, conform Evangheliei dupa Matei, Cristos a fost preocupat de misiune, de acum înainte va fi preocupat de zidirea Bisericii. Argumentul lui Maier cu privire la faptul ca apostolul este piatra pe care Cristos va zidi Biserica Sa este ca Petru nu este temelia sau fundamentul Bisericii, aceasta este Domnul, ci el este prima temelie dintre apostoli. Cu alte cuvinte, el devine primul lider al comunitatii din Ierusalim, un pionier în misionare al evreilor si al ne-evreilor. Concluzionând la cele scrise mai sus putem sustine ca v.18 îl are în centru pe apostolul Petru, care a primit de la Domnul Isus Cristos o misiune aparte si unica în ceea ce priveste istoria mântuirii, precum si crearea si zidirea Bisericii.

…………….

Pr. Dorin.

„Afundări în apă” neoprotestante

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3rQrn0ItY8U]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Cm_Jh5lUUOk]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e0yJa6Inv8M]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xgibnPYv6P8]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ihHV9eP7fFQ]

Prea telurice pentru ca să aibă ceva cu sfinţenia.

Pr. Dorin.

Felicitările noastre pentru un cititor fidel

Ne alăturăm scumpei domnişoare Ana Abronov şi salutăm pe cititorul nostru fidel, pe A. din Brăila, cu ocazia împlinirii vârstei de 28 de ani.

Vă binecuvântăm şi ne rugăm pentru sănătatea, liniştea şi bucuria dv. şi ştim, că atâta timp cât vedeţi în noi un prieten, noi vedem în dv. un frate.

Pr. Dorin şi Psa. Gianina,
prietenii dv.

Muzica crizei 4, 5, 6, 7, 8,…2002, 3456, 9999 şi puncte-puncte

In laudatio lui

and lui

Motto: „Mai înainte de a citi acest articol poem, vă rugăm să comparaţi blogul acesta cu acesta. Autorul e identic numai frazele diferă”, Bonaparte de Craiova.

Există articole care scârţâie, altele care se emoticonează şi altele care se bevhăie. Toate trei pot fi găsite aici şi nu numai. Cele care se scârţâie sunt un fel de umor negru amestecat cu umor alb şi puţine fire de idee. Cele care se emoticonează sunt un fel de galben de formă rotundă, unde scoate limba la tine tot felul de grimase. Păcat că la mine pe pagină nu am gâgâlici din alea mici, că nu le foloseam deloc. Cele care se bevhăie [pentru că în limba greacă b e v] sunt urzite cu multă artă în atelierele sumbre ale istoriei.

Ce se întâmplă sau se va întâmpla în a patra parte a muzicii de criză? Ceea ce se va întâmpla şi în a puncte-puncte parte a acestei odisei. Va fi un bla-bla-hop-şi-a-şa pe care oamenii îl vor gusta ca pe rachiu.

De fapt titlul bate conţinutul. Şi când conţinutul e format din poze cu dă-lea dezbrăcate, când se bevhăie pe acolo, când se grohăie, când se incendiază textul cu câte o inventivă [ ştiu…, se zicea: invectivă; dar rămâne între noi], totul e halit ca pâinea caldă.

Ce rost au emoticoanele? Domnii şi doamnele mele, ca şi în cazul bevhăiturilor, ele subliniază nişte absconse stări de spirit pe care cuvintele nu ştiu să le conţină. Scârţâielile, pot să meargă mână în mână cu emoticonările multicolore, cu multe puncte de suspensie, poţi să laşi spaţii vaste, să pui poze, adică fotografii, poţi să te scălămbăi şi aşa mai departe. Sub stare de anonimat poţi să cânţi la libelule sau la cuci.

Diferenţa e că în a 9999 parte a vorbirii despre muzică autorul va cânta o traviata de Oradea sau de Berlin sau de Kuala Lumpur, constipată în dreptul frunţii de transpiraţie. Nu va fi mult până atunci. Vom sta cu muzica la gură până atunci.

De fapt, mai ştiţi ce frumos era [narez secţiunea a treia şi a doua], pe timpul lui Ceauşescu, când erau mâini de pianişti şi erau şi centre de muzică populară, cântarea româniei, ciocârlia, nagăţul, bibilica de curte…când oamenii scârţâiau în neştire contrabasul, şublerul sau escavatorul şi se auzea o muzică diafană.

Acum, vă anunţăm cu tot tragismul de rigoare, s-au dus acele zile. Acum se cântă numai tra-la-la şi lu-lu-lu. Câteodată se mai cântă şi aha, aha, aha sau oooo, oooo, oooo… Depinde ce buget de nervi ai ca să asculţi. Unii au buget tehno. Intră la orele 18 în local şi ies la orele 4 dimineaţa cu urechile…amenajate. Nu e nicio eroare dacă nu ştiaţi părţile 1, 2 şi 3 din mândra melopee.

Acum, cu acest bagaj infim de cunoştinţe muzicale, puteţi cânta la ce instrument doriţi. Pe lângă cursul de greacă aproximat, pe lângă relatările în direct de la faţa locului şi pe lângă bevhăituri, autorul unde v-am trimis mai sus, adică cel de aici va da drumul, sau ce zic eu, va iniţia un concurs de învăţat după ureche orice fel de muzică doriţi.

Mai întâi, din culisele cântecului, vă va învăţa ce nici nu vă puteţi închipui. Adică, ce?!Nu pot să vă divulg secretul, noi îi facem doar promovarea acestui inegalabil proiect auctorial.

Să vă aşteptaţi la cele mai big suprize. Autorul citat e un om foarte energic, pâinea lu Dumnezeu de bun, om generos, lucid, energic [ am mai zis odată], lucid, tăios, lemnos, pătrăţos şi ale cărui articole sunt aşteptate cu ochii împăienjeniţi în zarea internetului.

Orice întâlnire cu realitatea e întâmplătoare!

Nu schimbaţi canalul!

Vara continuă!….

Pr. Dorin.

Pentru cei care citează eterodox din Scripturi

The image “http://www.clopote-candelabre.ro/Imagini/stema-004.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Şi Satana ştie şi citează din Scriptură. Exemple: Mt. 4, 6; 8, 29; Lc. 4, 10-11. Martorii mincinoşi aduşi de către sinedriu citează din cuvintele Domnului Hristos, împotriva Lui Însuşi, înaintea arhiereului: Mt. 26, 60-61; Mc. 14, 57-58. E vorba de rezidirea în trei zile a templului trupului Său, pe când martorii nedrepţi se gândeau la dărâmarea templului din Ierusalim.

Sfinţii noştri Părinţi care au comentat acest pasaj s-au întrebat de ce spune Dumnezeiasca Scriptură că martorii aceştia erau mincinoşi, căci Domnul făgăduise cu adevărat reziderea templului în trei zile. Răspunsul lor conţine adevărul de mai sus: că aici era vorba de un lucru duhovnicesc, tipologic, de templul trupului Său.

Martorii au reprodus, ca şi Satana, cuvintele Domnului sau ale Scripturii, dar nu le-au înţeles sensul adânc. Tocmai de aceea şi ei cât şi Satana, tatăl minciunii, deşi s-au bătut cu Scriptura cu Domnul nu au avut nimic de-a face cu adevărul şi sfinţenia Scripturii.

Sectanţii noştri citează masiv Scriptura dar pentru ca să o răstălmăcească, pentru ca să o pună, chipurile, în acord cu teologia lor recentă. Ei citează Scriptura împotriva Bisericii lui Hristos care a moştenit Scriptura de la Sfinţii Apostoli, care a păstrat-o nealterată şi pe care, fiecare sectă o ia, o retraduce, o reinterpretează după cum vor şi se proclamă singura biserică a adevărului.

Ce are Scriptura cu baptismul, cu adventismul, cu iehovismul? Unde a stat Scriptura atâtea secole până s-au auto-inventat sectele actuale?

Pastorul Marius Cruceru şi acoliţii săi se grăbesc să folosească Scriptura drept fundal şi fundament al polemicii cu părintele Dorin, însă cum am putea să ajungem la un acord, la o înţelegere unanimă, dacă unii sunt în afara Bisericii iar alţii suntem membrii ai Bisericii lui Hristos?

Dacă Cruceru îşi face mâine o sectă a lui şi ia Scriptura, ed. Cornilescu în braţe şi pleacă cu ea, atunci şi biserica lui e a lui Hristos? De ce fiecare sectă îşi înfloreşte punctul iniţial, de apariţie pe faţa pământului şi nu vorbeşte în termeni neechivoci despre ei.

Păi să mergem la prodigiosul pastor Cruceu şi să vedem cât a scris el despre teologia baptistă şi despre ei înşişi, şi cât a scris împotriva Bisericii Ortodoxe şi a noastră. Îl vezi că scrie despre părintele Steinhardt, de Maica lui Dumnezeu, de Sfintele Icoane, de slujbele şi tradiţiile ortodoxe, o dă cu morţii, cu răniţii, te întoarce pe toate părţile, iar despre ei scrie despre congresul unde doi pastori burtoşi şi-au disputat supremaţia. Îl doare de părintele patriarh, de viitorul Bisericii, se dă peste cap… Pentru ce?

Pentru că şi dracul citează Scriptura şi ideile baptiste seamănă perfect cu inseminarea demonică de veacuri din sânul ereziilor timpului. Numai că oamenii mai simpli cred că făcătura baptistă e nouă şi că iconoclasmul, nestorianismul hristologic baptist, anti-tradiţionalismul şi anti-sacrmentalismul pe care ei îl propagă e unul nou.

Sunt sub zeci de anateme ale Sfinţilor Părinţi şi ale Sinoade Ecumenice, ca toţi ceilalţi eretici, şi aceasta e poziţia noastră, a Bisericii lui Hristos, faţă de ei, nu a mea sau a părintelui Dorin Picioruş.

Noi nu avem păreri personale în materie de dogme. Noi avem credinţa Bisericii una, pe care o moştenim de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Dacă nu e aşa, atunci ar fi trebuit să ne împărtăşim împreună, să avem credincioşi ai lor în calendar, să ne pupăm de mama focului şi câte şi mai câte.

Ce are Biserica lui Hristos, fraţii mei, cu pseudo apariţii eclesiale de ultimă oră?

Psa. Gianina Picioruş.

Despre a vrea să cunoşti

Ceea ce pare enorm de greu, la un moment dat, în ochii noştri, este deja, chiar dacă nu ne dăm seama, un lucru depăşit. A-ţi da seama de greutate înseamnă a o depăşi, în mare măsură. Dacă este greu, înseamnă că are sens să se întâmple. Uneori ne uităm în urmă cu inimă neagră la clipele dificile prin care am trecut. Chiar şi postume, ele par o apă mare şi învolburată, care ne înfricoşeză cu clocotul ei îndepărtat.

Însă toate acestea se văd într-o altă lumină, când le priveşti înţelegător, când începi să înţelegi că ele sunt experienţă, că ne fac mai înţelepţi, ne adâncesc în noi înşine, când le acceptăm şi le privim cu linişte.

Înţelepciunea nu e o matcă ce câştigă numai în lungime, în debit de informaţie, ci şi, mai ales, în adâncime, atunci când informaţia, de toate felurile, e măcinată interior şi se transformă în experienţă şi înţelegere a vieţii şi a voii lui Dumnezeu.

Vorbeam cu părintele Dorin despre cauzele faptului că oamenii nu mai simt nevoia să mai caute, să cunoască, să conştientizeze îmbogăţirea treptată în cunoaştere, pe fiecare zi. Şi am ajuns la concluzia că, pe când învăţătura ortodoxă din trecut, la care se adăpau oamenii, era unitară şi presupunea o coeziune interioară între dogmă, morală, cunoaştere, viaţă şi experienţă, pedagogia modernă e separaţionistă prin excelenţă. Ea desparte ştiinţa de cultură, informaţia de morală, cunoaşterea de dogmă şi de trăire, născând nenumărate schizoidii în om.

Cu alte cuvinte, pentru un om mediu, matematica sau geografia sau teologia nu au niciun sens, şi el nu priveşte instruirea unitar sau ca pe un beneficiu personal, dacă nu este recompensată imediat şi substanţial.

Separarea Învăţământului de Biserică sub pretextul laicizării, a dus la evaporarea perspectivei duhovniceşti şi veşnice a cunoaşterii, iar ideea de fundament interior al omului a fost lăsată în derizoriu. Binele omului ca fiinţă spirituală, separat de cunoaştere şi de nevoia unei certitudini interioare mai presus de sofisme, a fost conceptualizat insular sub denumirea de „morală” sau „etică”, pentru a fi manipulat oricum şi în cele din urmă eliminat din proiectul de viaţă şi de instruire personală.

În consecinţă, Învăţământul nu mai vizează astăzi, în ciuda oricărui discurs sau manual pedagogic, fundamentarea interioară a omului, ci este centrat pe lucruri practice şi urmăreşte, atât metodologic, cât şi prin prisma mentalităţilor, obţinerea unui loc de muncă şi a unei situaţii sociale favorabile. Scopul cunoaşterii a fost transferat de la împlinirea sufletească şi desăvârşirea spirituală, la realizarea omului ca atribut robotizat al societăţii, ca factor de dezvoltare economică şi socială a planetei. Din acest punct de vedere, ortodocşii sunt „retrograzi”, cum preciza aseară Lorin Fortuna, pentru că în loc să se angajeze în aceste proiecte economice şi sociale, ei se „închid” în Biserici şi Mănăstiri să se roage.

În afară de asta, suntem educaţi sistematic – atât în mod instituţionalizat, cât şi prin mass-media – că civilizaţia stă în legi şi în bani, că morala se imprimă cu ştampila bugetelor mari şi ni se creează complexe de oameni săraci şi neinstruiţi, pasivi, care trebuie să aşteptăm să vină alţii să ne înveţe. De aceea şi confesiunile neoprotestante sau mişcările de orice natură, care sunt finanţate masiv din străinătate, ne zâmbesc „condescendent”, nouă, românilor ortodocşi, pentru că ei consideră că au atuul banului care cumpără şi vinde inteligenţă şi morală, credinţă şi sfinţenie, odată cu materialele de propagandă şi cu ochelarii de soare.

Adevărata cunoaştere şi ştiinţă este însă aceea care te împlineşte şi în care te odihneşti.

Oamenii au fost însă descurajaţi să mai caute sau să vrea să cunoască de implementarea senzaţiei că metodologia lor e perimată, că întrebările lor sunt inutile sau că nu poţi avea acces la „adevărata ştiinţă” decât prin apelul la o tehnologie înaltă şi la mijloace de cercetare inaccesibile omului de rând.

Însă, dacă nu au acces la calculatoare de înaltă performanţă sau la biblioteci masive ori la ultraechipate laboratoare de cercetare, nu înseamnă că nu se pot adânci în cunoaştere atât cât pot ei şi cât le permite bugetul şi timpul. Metodele şi rezultatele acestei cercetări şi cunoaşteri personale pot fi şi sunt performante pentru interiorul propriu, pentru dezvoltarea duhovnicească a noastră. Societatea şi lumea întreagă poate câştiga astfel un om virtuos, educat şi cu bun simţ, ca să nu mai spun oameni sfinţi, care să fie fântâni arteziene în mijlocul unui pustiu de indiferenţă sau de anomalii comportamentale. Însă nu trebuie să credem că învăţătura şi cunoaşterea este zadarnică, este inutilă.

Ortodoxia oferă sens atât bogatului, cât şi săracului, atât laboratorului de cercetare, cât şi omului smerit cu adevărat, atunci când scopul amândurora este bun şi frumos. Sensul cunoaşterii este în Dumnezeu şi în descoperirea bogăţiei de frumuseţe şi de înţelepciune pe care El a pus-o în lume, iar noi ne putem învăţa cercetând orice şi toate, de la cele care ni se întâmplă în viaţă până la cărţi şi materiale dedicate instruirii noastre.

Învăţăm din Biserică, precum şi citind şi „studiind” cu ochii şi cu inima lumea dimprejur, atât care este sensul ei în Dumnezeu, cât şi care este îndreptarea ei spre rău, atunci când se petrece. Precaritatea noastră materială nu este un motiv sau o scuză pentru precaritatea spirituală şi duhovnicească în care trăim, atâta timp cât scopul instruirii, al cunoaşterii şi al înaintării spirituale a fost întotdeauna unul propovăduit de Biserică şi el nu are nicio legătură cu bunăstarea materială, ca proiect de viaţă.

Indicatorul acumulării de înţelepciune este gradul de pace şi de linişte din sufletul nostru, nivelul de bucurie şi de împăcare duhovnicească pe care îl avem în noi, laolaltă cu cunoştiinţa dumnezeiască, cu harul lui Dumnezeu care este şi înţelepciune şi odihnă interioară, în acelaşi timp. El este cel care ne dă mărturie dacă putem să murim liniştiţi, ca să trecem la un alt nivel şi la un alt mod de cunoaştere, mult mai spiritualizat şi mai complex, care nu are asemănare cu cel de aici şi nu are nici sfârşit.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina