Zi: 21 august 2007

Deocamdată dialogul e la faza…de jos.

 

Lipsa comunicării reale este apanajul intoleranţei, al degrevării de datoriile de conştiinţă sau al infatuării proprie vârstei pe care o ai. A intolera pe cineva înseamnă a nu putea să admiţi că alţii, la nivel personal, aleg o altfel de viaţă decât tine. Intoleranţa e caracteristica persoanelor care îşi manifestă abuziv personalitatea, care vor să îşi demonstreze alegerea proprie impunând-o altora. De aceea fac lobby pentru legi care să denote propria lor perspectivă de viaţă, pun tot felul de piedici altor feluri de etosuri concurente şi nu au apetenţă pentru dialog în formulă redusă sau extinsă.

Intolerantul nu poate admite exprimarea liberei voinţe, care stă în limitele unor standarde legale, constituţionale. Intolerantul vrea uniformitate şi cenzură.

Cum ne degrevăm, cum ne deparazităm de datoriile de conştiinţă faţă de noi şi de ceilalţi? Când nu vrem să facem nimic pozitiv pentru ceilalţi, în perimetrul legităţii şi al bunului simţ. Nu pot să ajut pe cineva furând de la altcineva, nu pot să mă duc să iubesc pe cineva cu forţa, nu pot să îmi închipui că pot să schimb pe un om numai pentru că eu am argumente teologice, morale sau filosofice sau mijloace financiare ca să îl ajut.

Pot să fac pentru alţii cât îmi e permis să fac şi cât pot să fac. A avea aroganţa că pot să schimb totul, într-o clipă, după cum vreau eu, nu are nimic de-a face cu normalitatea acţiunii pentru ceilalţi.

Pot să ajut dacă sunt lăsat să ajut, dacă mi se dă voie să intervin. Pot să ajut dacă sunt în stare să ajut. Însă, ca creştini ortodocşi avem datoria de conştiinţă să ne rugăm, să îi iubim şi să îi iertăm pe toţi, să dorim binele tuturor. Conştiinţa mea e împăcată dacă am înăuntrul fiinţei mele grija pentru completitudinea fiinţei umane. Dacă mă gândesc la toţi ca la mine, dacă doresc ca în toţi să se facă voia lui Dumnezeu, atunci, în măsura în care pot, la nivel personal, pot fi util pentru alţii.

Trebuie să învăţ comunicarea cu Dumnezeu pentru ca să ştiu cum să comunic cu oamenii. Ca să fac pasul spre dialog trebuie să vreau să cunosc oamenii în reala lor profunzime, nu într-una închipuită.

Comunicarea este comuniune şi unitate. Ea te pune în legătură cu alţii dar te şi uneşte la nivel adânc cu ceilalţi. Experimentul făcut de către noi de două seri încoace pe blog, experimentul inamiciţiei programate a scos la suprafaţă nevoia de dialog real în mijlocul vâltorii de păreri personale. Ca şi când mi-aş fi pierdut echilibrul şi aş fi vrut să rad totul de pe faţa pământului, cu accente nervoase şi frustrate [aceasta a fost viziunea, pusă la un loc, care s-a conturat din partea comentatorilor noştri], în acest experiment live s-a observat ceva minunat în esenţă: s-a vorbit, cu precădere, cu domnule, s-au adus justificări, s-a ajuns la o privire mult mai lucidă a lucrurilor dar, mai ales, la o intimitate dulce, în afara cuvintelor dure de la suprafaţă.

Comentatorii noştri vedeau, pe de o parte, coerenţă în ceea ce spuneam iar pe de altă parte se întrebau asupra motivelor acestei cavalcade de epitete, de poezie şi de …flori de mucegai. Câţiva au vrut să ştie faţa noastră, starea de spirit şi dacă, cu adevărat, avem o ură neastâmpărată pe celelalte confesiuni. Ar fi vrut să ne vadă pe măsură ce dumnealor veneau fără faţă.

Dialogul, prin definiţie, este o faţă îndreptată atent, absorbită, de vederea altei feţe. Dialogul nu înseamnă fără faţă, ci: cu faţă. Însă dialogicii noştri nu doreau să aibă o faţă când cereau faţă. Dumnealor, majoritatea, se pronunţau cu năduh faţă de noi, fără faţă, însă ei ştiau cum arată faţa noastră interioară, acea faţă care a scris cele câteva sute de postări de pe acest blog.

A fost interesant pentru noi faptul, că în mijlocul confruntărilor, au apărut cititori de-ai noştri care stătuseră în umbră până atunci şi care au făcut un pas spre dialogul-ceartă care se desfăşura. La confruntare nu au participat în mod direct nici 10 inşi, însă mulţi au citit şi ne citesc aproape zilnic. Avem cititori teologi, cunoscători, avem cititori care se luminează din discuţii, avem cititori care ne urmăresc din alte scopuri, avem cititori de ocazie, avem cititori instigaţi la dialog, avem cititori răuvoitori, avem, după cum s-a văzut cititori eterodocşi cu pregătire polemică la activ, avem trecători pe la noi, avem cititori huligani…

Vă anunţăm că emailurile primite de către noi sunt cu mult mai multe decât cele pe care le arătăm public sau despre care vorbim. Probabil v-aţi dat seama. Sunt multe scrisori de mare delicateţe, care necesită dialog duhovnicesc, intim, şi acelea nu apar pe sticlă.

Însă a fost un experiment în care oamenii s-au mâniat, fără să observe că există mult umor şi planificare în demersul nostru venit din senin. Se pare că singurul om care nu s-a lăsat aventurat în experiment la cote alarmante a fost tocmai domnul pastor Cruceru, care a temperat zelul celor mai tineri. Experimentul însă a fost planificat şi învăţat [le mulţumim pe această cale] de la credincioşii baptişti. Am urmărit cu atenţie blogurile dumnealor şi am văzut cum opereză în teren, în „evanghelizările” dumnealor, din dialogicitatea pe care o emană în spaţiul web.

Dânşii, care au încă durerea minoritarului, care vrea să aibă activitate, să aibă ieşire la public, să îţi sară în ochi, se grupează, îşi fac tot felul de bloguri căpuşă, unele culturale, altele teologice, altele tendenţioase, şi atacă pe n. fronturi. Tipul de dialog underground pe care îl au, cu faţă sau fără faţă, diferă mult de discursul teologic al celor cu carte, care vor să aibă prestanţă academică şi culturală. Tocmai de aceea nevoia dumnealor de titulaturi academice, de discursuri ştiinţifice percutante, pentru că vin dintr-o istorie comunistă unde nu aveau voie în România să aibă grade universitare şi totodată vor să schimbe reperul omului duhovnicesc al Ortodoxiei, dublat de academism, cu reperul omului oxfordian care are o reprezentativitate pur ştiinţifică, fără să fie şi o personalitate convivială cu masele.

Au tot dreptul să facă acest lucru. Academismul dumnealor, care recuperează unele rădăcini ale Bisericii universale este de bun augur, după părerea mea, după cum a fost şi renaşterea patristică a catolicilor prin anii 40 ai secolului trecut iar teologul baptist de tip Oxford sau Dallas [am înţeles aseară că Dallas-ul e centrul teologiei baptiste americane] trebuie să facă faţă întâlnirii cu omul duhovnicesc al Ortodoxiei şi să aibă un discurs plauzibil pentru noi. Ca să fii un om al Bisericii trebuie să fii în acelaşi timp duhovnicesc şi academic, cu sfinţenie şi erudiţie iar oamenii să te perceapă ca pe un lucrător în via lui Dumnezeu.

Ca să dialogăm trebuie să ne folosim de lucrurile bune ale fiecăruia. Ca să dialogăm trebuie să fim dezinteresaţi de orgolii şi să dorim adevărul nefalsificat al Bisericii una, care nu a avut şi nu are sincope. Dacă gândim evanghelizarea oamenilor pe premise umane, subiectiviste, mereu inovatoare şi nu ne încopciem pe adevărul Bisericii de până la apariţia ramurilor religioase separate de ea, nu vom face decât să ne prezentăm fiecare cu adevărul deplin.

Infatuarea vârstei tinere sau a academicului care are cărţi şi articole publicate peste tot sunt de înţeles. Dialogul trenează atunci când oamenii au argumente, dar nu Îl întreabă pe Dumnezeu dacă sunt cele mai bune. Unul din argumentele patristice pe care mi l-am însuşit de-a lungul vieţii a fost acela, de a nu adera la ceva care îmi strică liniştea. Se întâmplă de multe ori să îmi stric liniştea cu mulţi. Însă aici vorbesc de a nu mă lipi de moduri de a fi care să mă pună continuu în agitaţie, în forfotă, în risipire.

Ieri şi alaltăieri am fost foarte concentrat, nerisipit, atent la detalii. M-am culcat cu o oboseală dulce datorită unor surprize frumoase petrecute în afara scenei de teatru. Le mulţumesc celor cu care am dialogat în afară şi pe scenă, şi, mai ales, celor care s-au întors în viaţa mea după un ocol atât de mare.

Ca să discutăm trebuie să ne pregătim zilnic pentru dialog şi pentru bunul simţ. Nu ne-am pierdut bunul simţ, nici temperanţa şi nici echilibrul. Însă, cu siguranţă, că după acest episod, fiecare va înţelege că victoriile închipuite nu sunt victorii ci doar obosiri fără rost.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.