Liniaritate şi paradox

Trăim vremuri paradoxale, văzute dintr-o anume perspectivă. Lucrul aceasta îl mărturiseşte însăşi viaţa. Toţi văd aceste vremuri ca fiind cele ultime, de dinaintea unui sfârşit apocaliptic. Însă nimeni nu se găndeşte la posibilităţile şi oportunităţile pe care le putem avea noi astăzi.

Când afirm acest lucru mă refer în primul rând la posibilităţile foarte mari pe care le avem de a împlini poruncile lui Dumnezeu, deci de a creşte în desăvârşire. Din păcate aceste oportunităţi pe care le avem şi de care o mare parte din noi ne bucurăm, nu sunt văzute din această perspectivă, ci din cea a profitului, a egoismului. Paradoxul pe care îl afirm se reflectă în primul rând în discrepanţa pe care o găsim între ceea ce noi gândim astăzi şi posibilităţile pe care le avem de a adânci şi mai mult relaţia cu Dumnezeu.

Creştini de duminică fiind nu vedem dincolo de propriul umăr şi ne afundăm într-o liniaritate in relaţia cu Dumnezeu cât şi cu aproapele nostru. Şi această liniaritate se observă din felul in care ne comportam, dialogul sec, rezumat doar la „Bă, dă, ia, fă, tu…..etc…” , dar si gesturi „puţină mimică, rigiditate in mişcări….etc.” Punând întrebări în dreapta şi stânga omul contemporan a uitat de lucrurile esenţiale, de întrebările fiinţiale. Fiinţa lucrurilor se găseşte numai în supermarket şi pe stadion. Ca într-o beţie cosmică oamenii au uitat cu adevărat de ei înşişi, dar nu în sensul bun al cuvântului, ci pierzându-se în lumea virtualului şi a imaginarului diabolic.

Peste tot, absolut peste tot, omului i se propune raiul, un rai pământesc, desigur, cu condiţia pierderii identităţii şi a numelui „eu”. În această mişcare circulară, nebunească şi plină de neînţeles, omul şi-a arogat rolul de zeu dar a l-a câştigat pe cel de sclav. Un exemplu îl reprezintă câştigul uşor, concursurile, „Uită-te sub capac!” etc.

Într-o astfel de mişcare de forţe omul este ameţit, nu mai ştie care este stânga şi care este dreapta, unde este adevărul şi unde este minciuna, deoarece totul se amestecă continuu ca atunci când vine viitura pe munte, iar un simplu pârâiaş se transformă într-unul ucigător pentru cine îi stă în cale. La o astfel de atmosferă terifiantă Biserica noastră ortodoxă propune lumii altceva, ceva ce nu ţine de reclama ucigătoare, sau de salamul cu e-uri la ofertă de pe rafturile supermaketurilor. Ortodoxia propune simplitatea într-o lume complexă, liniştea într-o lume gălăgioasă, pacea într-o lume plină de ură. Ceea ce propune ortodoxia nu este de aici, ci de altundeva, de la Însuşi Hristos , Care nu are Adevărul, ci El este Adevărul.

Ceea ce i se propune omului nu este uşor, deoarece asta implică jertfă, da, jertfă; jerfă faţă de sine, faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Ortodoxia propune omului „recent”, cum îl numea pe omul zilelor noastre Patapievici, o viaţă care îl implică atât pe nu cât şi pe da, în acelaşi timp, o viaţă în relaţie cu Dumnezeul cel Viu, cu aproapele (cu lumea), o viaţă paradoxală.

Masterand Stârceanu Bogdan-Ioan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *