Cu siguranţă, există lucruri care se înţeleg mai greu…

Alfabetul întâi se memorează apoi se învaţă. Când înveţi litera O ai în faţă o hieroglifă. La fel este şi litera F, f, Z, y, G, g…Când vrei să devii bărbat peste noapte, constaţi că nu e de ajuns să îţi dea tuleele sau să ştii să te-nşpreiezi. Mai ai nevoie să fii stabil pe propriile tale gânduri, pe propriile tale acţiuni. Trebuie să o iei uşor. Agitaţia e mereu formula omului olog, a omului care merge pe picioare dar nu şi pe gânduri.

Când începi să mergi prin gânduri realizezi că oamenii au gânduri identice, că avem sâmburi de adevăr, însă nu şi tragere de inimă ca să îi punem pe unii lângă alţii. Gândirea tuturor e ca un păienjăniş cu mii de noduri. Cu cât ai mai multe noduri învăţate, cu cât ai dezlegat mai multe enigme, cu atât eşti mai în siguranţă. Siguranţă faţă de ce? Siguranţă faţă de pericolul de a nu şti nimic despre ce este în afara ta, despre ceea ce te depăşeşte.

Faţă de adevăr, faţă de adevărul lui Dumnezeu poţi să ai doar două feluri de reacţii interioare: să te închizi faţă de El sau să te deschizi cu toată inima spre El. Adevărul lui Dumnezeu nu este idee, pentru că atunci Dumnezeu ar fi un obiect. Dar El nu este un obiect ci o Treime de persoane. Ca să te percepi adânc, ca să te cunoşti, trebuie să te vezi în harul Dumnezeului tău, al Dumnezeului treimic. Dacă omul e o foaie de hârtie fără adâncime, dacă e doar o inimă cu simţiri pătimaşe, brutale şi o minte perversă, apucată de orgolii, atunci omul e puţin, e josnic. Dacă adevăratul om e josnic atunci trăim o mare cacealma.

Însă adevăratul om e frumos, pentru că are duhovnicia, spiritualitatea lui Dumnezeu în el, ca unul făcut după chipul Său. Această înrudire cu Dumnezeu, foarte tainică, nu poate fi explicată şi epuizată în cuvinte. De multe ori vorbim despre minte ca despre un izvor. Mintea izvorăşte gânduri. Mintea scoate la suprafaţă, alături de inimă, mărgăritarele lui Dumnezeu sau mojicii, cele rele din inimă. Cât de rele sunt cele rele din inimă? Putem vedea cu multă pătrundere pe cele rele, le putem distinge de cele bune.

Aluviunile mării şi gunoaiele aruncate la margine de Bucureşti sunt o imagine a ceea ce iese din noi, când ne manifestăm în pripă. Enervarea e o nebunie temporară, spunea Sfântul Vasile cel Mare. La fel şi beţia: o nebunie cu care te simţi josnic la trezire.

De ce nu putem să vedem lucrurile mai înainte de vreme? De ce nu putem să părem a fi ceea ce ne gândim noi că suntem, dacă nu suntem? De ce ne doare că suntem oameni cu inimă mică, dacă nu o igienizăm zilnic? Dorim să fim transparenţi. Dar transparenţa cere cunoaştere de sine, cere să ai capacitatea de a nu mai fi timorat de mojicii. Cunoaşterea de sine te face să fii cu tine, lângă tine, lângă acel sine, de care nu te credeai în stare.

La bucurie mare reacţionăm cu lacrimi. Lacrimile sunt o cunoaştere de sine dumnezeiască. Lacrimile sunt întâlnirea dintre inima ta moale şi harul lui Dumnezeu pururea frumos, pururea încântător, pururea altfel. Dacă plângi nu eşti slab, ci eşti puternic! Dacă plângi de bucurie nu eşti mic, ci eşti mare, ai măreţia iubirii, a frumuseţii în tine. Când nu poţi să fii umil, când nu poţi să te bucuri, când nu poţi să fii trist pentru durea altora ci numai ironic eşti ironic cu propria ta durere.

Ironia se naşte, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, dintr-o durere amestecată cu plăcere. Durerea de mai ieri, care te-a străpuns, devine astfel, împreună cu plăcerea de a ţi-o ascunde, un limbaj trivial. Ironia, ca şi ura, sunt distorsiuni ale firii umane care nu ne lăţesc, ci ne îngustează. Ca să treci peste ironie, peste ironia care îţi face plăcere, care te vanitează, trebuie să treci peste nesimţirea de a răni pe altul. Ironia este o cruzime, o flagelare de sine, care atinge, tangenţial, pe altul.

Ironia, ura şi invidia sunt patimi bumerang. Dai cu ele să răneşti pe altul şi te răneşti fundamental pe tine însuţi. Ironia te face să simţi acru relaţia cu oamenii şi cu tine, ura te face să ai o sensibilitate hidoasă, hâtră tot timpul iar invidia te face să fii dezgustat tot timpul de lucrurile bune ale lui Dumnezeu din alţii. Cred că invidia e cea mai egoistică patimă cu putinţă, pentru că atentează tocmai la darurile lui Dumnezeu din oameni. Invidia nu se ceartă cu oamenii ci cu Dumnezeu care dă daruri oamenilor.

Camuflarea în tăcere nu te ajută dacă nu vorbeşti cu tine judicios. Nu trebuie să te autoadulezi dacă vrei să te simţi normal. Iubirea de sine, părerea de sine, încântarea de sine, dorinţa de a te exhiba comntinuu cu scop egolatru dăunează grav sănătătţii sufleteşti.

Astăzi m-am bucurat dumnezeieşte. Am avut şi de ce. În compania unui om foarte frumos, foarte autentic, am învăţat încă puţin din rigoarea frumuseţii personale. Când treci de la frumuseţea în natură, la frumuseţea în persoană observi că frumuseţea personală, frumuseţea personalizată nu doar te priveşte, nu doar te încântă ci îţi şi răspunde frumos. E superb să stai în faţa muntelui, să te vezi cu marea, să îţi simţi râul trecându-ţi peste piele, să simţi răcoarea pădurii că te umple. Însă marea nu vorbeşte cu tine, ci tu vorbeşti cu ea. Marea tace. Marea te inspiră dacă eşti pregătit pentru încântare.

Dar omul, omul frumos, omul care şi-a agonisit frumuseţe în el este un izvor al harului, este un izvor al lui Dumnezeu pe pământ, pentru că s-a lăsat în mâinile Lui, s-a lăsat schimbat de palmele Sale. Da, frumuseţea personală e mai frumoasă decât frumuseţea obiectuală sau frumuseţea animal sau frumuseţea pictură. Frumuseţea omului e frumuseţea care arată că el, cel făcut după chipul lui Dumnezeu, tinde mereu să cuprindă necuprinderea Lui.

Omul are nevoie de timp ca să îşi dea seama că poate să cuprindă în el nemărginirea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea unii se repoziţionează, se reconvertesc, privesc spre El de mai de tineri, alţii la o vârstă mai înaintată. Omul are nevoie să se coacă ca să priceapă. Dar nu doar la minte, ci la întregul trup. Prin întregul trup se înţelege voia lui Dumnezeu şi prin întregul suflet. Eu înţeleg că oamenii nu pot să înţeleagă şi că eu sunt o mare de neştiinţă. Îmi înţeleg în mod abisal prostia în faţa măreţiei lui Dumnezeu, a tainelor Sale măreţe. A înţelege că eşti neştiutor al Lui chiar când Îl cunoşti şi Îl vezi şi Îl iubeşti e cea mai mare înţelepciune.

Când crezi că nu mai ai ce cunoaşte atunci eşti cu adevărat la suprafaţă, eşti prostuţ. Prostia e o neexperiere a unui fapt, pe care alţii îl cunosc într-o anume măsură. Ne desparte măsura gândirii, a experienţei. Când nu înţelegem ceva nu trebuie să ne deznădăjduim sau să abdicăm de la a mai cerceta, de la a mai cunoaşte, ci tocmai pragul de neştiinţă care ne stă în faţă trebuie să ne impulsioneze să continuăm cunoaşterea, experierea.

Viaţa e un lucru greu de înţeles, dar mai greu e să înveţi moartea faţă de patimile tale. A muri e mai uşor decât a te răstigni zilnic, de aţi răstigni patimile şi poftele. A da dovezi de frumuseţe e mai uşor decât a da dovezi de imbecilitate, de oportunism, de aroganţă. Frumuseţea se învaţă renunţând la tot ce e dizgraţios nu numai pentru tine, dar şi pentru alţii. Cred că nu trebuie să renunţăm la a ne smeri şi la a ne sărăci de părerea de sine. Subţierea de încredere în sine te face să intri prin porţile strâmte, sfinte, ale Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.