Zi: 25 august 2007

Mirel Bănică descrie interiorul „Muzeului Internaţional al Reformei” din Geneva

6 comments

Site of International Museum of the Reformation in Geneva

Articolul apare pe platforma Grupării Aproape, aflată de ceva timp în recluziune. Prezentat didacticist, cu accente pedante, interiorul muzeului Reformei ne vorbeşte, prin glasul autorului, despre distanţa dintre experienţă şi ideologie, ca despre o distanţă sinucigaşă. Redăm câteva fragmente din această prezentare condensată, invitându-vă să savuraţi, prin intermediul unui ochi românesc, istoria decadentismului protestant:

Muzeul Internaţional al Reformei (MIR) din Geneva este unul din rarele muzee europene dedicate religiei. Inaugurat în aprilie 2005, MIR se găseşte amplasat într-un loc simbolic, o clădire intitulată Maison Mallet, un spledid „hotel particular” datând din secolul XVIII, construit chiar pe locul turnului în care unde s-a proclamat Reforma în faţa poporului genevez în 1536.

Trebuie să menţionăm şi faptul că Geneva a votat încă din 1907 o lege laică şi secularizantă ce prevede separarea netă dintre religie şi stat, lege respectată cu stricteţe până astăzi. „Astăzi, doar 17% dintre locuitorului oraşului-republică se mai declară de confesiune protestantă, dar fără Calvin şi fără Reformă, Geneva ar fi rămas o simplă subprefectură de provincie” declara recent într-un interviu pentru televiziunea elvetiană unul dintre responsabilii muzeului.

In plin război religios între catolici şi protestanţi, caricaturile şi imaginea desenată au jucat un rol important în apărarea şi difuzarea punctului de vedere al fiecărei tabere. Caricaturi anti-catolice: o balanţa uriaşă conţine într-una din talere Biblia, iar în celălalt sunt îngrămădiţi unul peste altul mai mulţi Papi cu o expresie îngrozită pe chip, pentru că nu sunt capabili să contrabalanseze greutatea Cuvântului. Ba mai mult, un Papă ce nu-şi mai găseşte locul în balanţă, trage cu toate puterile de taler, încercând să schimbe echilibrul aceseia, dar fără succes. La polul opus, caricaturile anti-catolice: pe un soclu se află un Papă majestuos, înconjurat de un nimb de lumină strălucitoare, lumina adevărului. „Le mal terrassé”, stă scris pe soclu (răul învins, zdrobit, am spune în limba română). Iar „răul” este reprezentat de o pleiadă de ilustre personaje înspăimântate, mai exact Luther, Calvin, Jansenius (ce accepta doctrina predestinării), Rousseau, Saint-Simon. Următoare sală este sala botezată Barbier-Mueller, după numele unei celebre familii de bancheri şi oameni de afaceri din Geneva, care a donat muzeului cărţile şi gravurile originale de o excepţională importanţă ce ilustrează războiul fără milă purtat de catolici şi protestanţi, începând cu trist-celebra „noapte a Sfântului Bartolomeu” din 1572 şi terminând cu evocarea Edictului din Nantes (1685).

Pe un perete al pivniţei medievale poate fi văzute un “arbore genealogic” al religiei creştine, ce porneşte de la Biserica Unită a primelor veacuri şi se termină cu vârfurile tinere ale numeroaselor culte neo-protestante – poate una dintre cele mai interesante imagini ale acestui muzeu atât de instructiv prin cuvânt şi imagine. Un laser proiectează pe sol imaginea unui glob terestru, înconjurat de un fel de bandă circulară, pe care defilează numele principalelor confesiuni religioase ale umanităţii: romano-catolice, greco-ortodoxe, israelită, musulmană, budistă şi, în fine, protestantă. Fiecare confesiune este reprezentată prin muzică – o manieră soft, epurată, de a reprezenta ecumenismul şi dialogul ce ne uneşte sau ar trebui să ne unească pe toţi locuitorii planetei. Nu este vorba de un simplu artficiu jurnalistic: chiar în momentul în care vizitam muzeul, răsunau acordurile celeste ale unui cor de călugări de la Muntele Athos; impresia lăsată de muzica ortodoxă în acel spaţiu strâns între ziduri medievale era copleşitoare. Ca vizitator, poţi fi de acord sau nu cu acest experiment muzeal. Dar nu se poate să nu admiri curajul şi necesitatea unui astfel de proiect, într-o lume tot mai secularizată, unde seceta de simboluri religioase din spaţiul public a devenit evidentă. Religia a ajuns oare la muzeu? Sau ea ne vorbeşte din muzeu?

…………….

Pr. Dorin.

Reflecţii de toamnă

One comment

Deşi canicula încă ne arde sufletele, simţim totuşi că vara e pe sfârşite. Toamna îmi aducea întotdeauna sentimente mai greu pipăibile, mai adânci şi mai greu de înţeles. Dacă celelalte anotimpuri le resimţeam exploziv, toamna a avut mereu un ceva al ei neprecizat, o nelinişte întrebătoare. Se simte în ea un anumit caracter de tranzitivitate, între viaţă şi moarte, între opulenţa roadelor şi a recoltelor şi sentimentul sfâşietor al unui sfârşit neprevăzut.

Toamna îţi dă ocazia să trăieşti senzaţia frugală de biografie, în mic, să revezi istoria vieţii, în ramă.

La începutul lui septembrie pluteşte în aer mirosul de toamnă şi de fructe coapte sau de struguri, care te fac să simţi plinirea vieţii: rodul. Rodul pe care îl priveşti cu emoţie şi cu evlavie faţă de Cel care l-a lăsat să fie atât de frumos şi de îmbietor. Te învăluie roadele în multe culori şi cu multe parfumuri, încât pare că pământul vrea să te năucească complet. Frumos e mai ales acolo unde sunt culturi particulare, mici şi diverse, care nu caută recolte gonflabile prin chimicale. Acolo unde s-a păstrat multă naturaleţe a pământului şi a roadelor, deşi această realitate ar putea dispărea în câţiva ani.

Însă odată cu plinirea rodului vine şi secerişul, retezarea lui din vrej. Încât această comoară nu stă mult spre vederea şi contemplarea oamenilor. Ba chiar e impresionantă graba cu care aceştia ridică orice rod copt din vrej, din lan sau de pe ramuri, cu care această podoabă şi bogăţie a naturii se taie şi se adună în hambare de furnicarul omenesc, încât niciodată nu apuci să te saturi de a o contempla.

Nu este însă în această grabă a noastră o pildă dumnezeiască? Nu oare cu mare sârg împlinesc şi Îngerii lui Dumnezeu strânsul recoltei, adică al roadei inimilor? Anotimpul recoltării şi al secerării noastre din această viaţă vine atunci când am ajuns să aducem rod. „Toamna” vieţii fiecăruia poate să cadă în orice anotimp. „Anotimpurile” oamenilor sunt în funcţie de puterea şi de voinţa fiecăruia.

Revenind însă la natură, niciodată pământul nu îşi deschide vistieriile bogăţiilor sale ca toamna, iar roadele par, în primă instanţă, de o frumuseţe şi de o vigoare inepuizabile. Luxul naturii e desăvârşit, după cum şi Domnul ne-a spus că nici Sfântul Solomon nu s-a îmbrăcat vreodată mai frumos decât crinii câmpului. Şi cu toate acestea tot atât de repede dispare toată această bogăţie, pe cât ne-am încântat noi de tare, ca un fum. Toată această înveşmântare împărătească piere din ochii noştri, pentru a nu lăsa decât paie pe câmp, ramuri desfrunzite şi pământ golaş.

Totul trece ca un abur, ca o părere, ca şi cum ar fi fost umbră şi vis, cum cântăm noi la slujba înmormântării. Şi nu poţi să nu te cutremuri, să nu te gândeşti că şi pe noi ne aşteaptă ceasul rodirii şi cel al culegerii, în mare dependenţă unul de altul. Dumnezeu ne aşteaptă îndelung ca să ne pocăim şi numai El ştie când suntem gata pentru seceră.

Are Arghezi un poem, „Niciodată toamna…”, pe care îl cântă superb Tudor Gheorghe şi care începe cu versurile: Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte. Şi pentru că mi le-am amintit fără să vreau în ultimele zile, am vrut să vi le spun, cu atât mai mult cu cât mi se pare că ele prind esenţa sentimentului de toamnă.

Acum însă noi sărbătorim şi începerea unui an nou. E oare întâmplător că anul bisericesc ortodox începe odată cu toamna? Pentru noi, creştinii ortodocşi, Anul Nou e acum, la 1 septembrie. Începutul anului bisericesc este tocmai luna în care se dă rodul, în care rodul începe să pleznească şi cere să fie cules.

Biserica noastră Ortodoxă este, prin urmare, Biserica rodirii şi a plecării grabnice de pe acest pământ, pentru a trăi în cer, din roadele care devin veşnice, ale faptelor noastre bune pe care le-am lucrat aici şi pe care le culegem acolo neîncetat. Ea este mai ales Biserica roadelor bogate, nemăsurate şi felurite şi care ne dă semnalul că nu este timp pentru zăbavă, dacă ştim să citim semnele vremii.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Fotografii din catacombele romane şi o poziţie ortodoxă faţă de dialogul inter-religios

4 comments

Masterandul în Teologie ortodoxă, d-l Stârceanu Bogdan-Ioan, ne oferă imagini din arhiva personală, din interiorul catacombelor romane, adică ale locurilor de refugiu ale primilor creştini din Roma în timpul persecuţiilor din primele III secole d. Hr.

catacomba_3_sf-altar.jpg

catacomba_1.jpg

catacomba_2.jpg

În prima imagine avem o Sfântă Masă pe care se săvârşea Sfânta Litughie în Biserica primară, după cum se observă din piatră, ca şi astăzi. În a doua se observă monogramul grecesc XP, care înseamnă Iisus Hristos şi alte două semne simbolice indistincte care demonstrează că Biserica primară cunoştea pictura religioasă pe pereţi. În a treia imagine se observă litere latine, ceva scris pe perete şi lângă aceste rânduri ramura de măslin a potopului, care arată viaţa cea nouă a celor botezaţi, faptul că creştinii sunt făcători de pace.

Se pare că d-l masterand a fost un cititor atent al nostru în ultimele zile, fapt pentru care a creionat, într-un articol pe care ni l-a dedicat, profilul discuţiilor inter-religioase de pe blogul nostru. Redăm textul său vizavi de acest dialog inter-religios terminat abrupt:

„Părintele Dorin, pe blogul dânsului a încercat un experiment din care ar trebui să tragem o mulţime de învăţături. Din ce am citit am observat încercarea părintelui de a arăta nivelul actual al dilogului cu neoprotestanţii. Evoluţia discuţiilor cu aceştia a arătat faptul că dialogul în atare condiţii nu se poate realiza şi asta datorită mai multor motive.

În primul rând dialogul dintre un ortodox şi un neoprotestant este acela dintre un drept credincios şi un eretic, da, un eretic. Chiar dacă afirmaţia mea va şoca pe mulţi vreau să atrag atenţia asupra unor aspecte pe care trebuie să le avem în vedere când vorbim de dialog într-o asemenea circumstanţă. Dialogul reprezintă primul pas spre comuniune. Acest act implică cel puţin 2 persoane, care vor să se cunoască. Însăşi rugăciunea, vorbirea noastră cu Dumnezeu, este un dialog.

Prin dialog cele două persoane, purtătoare ale Chipului lui Dumnezeu, încearcă să se cunoască reciproc. Dialogul presupune şi altceva, şi anume smerenie, din partea celor două persoane. Însuşi faptul că cele două persoane se ascultă, implică o aplecare reciprocă a “urechii” spre ceea ce spune celălalt.

Comuniunea, deci dialogul nu se poate realiza fără o inimă şi o minte deschisă din partea fiecăruia dintre parteneri.În cazul unui dialog dintre un ortodox şi un neoprotestant acesta nu se poate realiza deoarece există o incompatibilitate fundamentală. De cine apartii? Dăm un exemplu ca o întrebare: Se poate realiza un dialog între un ortodox şi un neoprotestant referitor la Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu? Eu răspund că: Nu! Tocmai acesta este fundamentul care lipseşte. Sfinţii Părinţi în discuţiile pe care le aveau cu ereticii foloseau o psihologie foarte interesantă, lucru care izvora de altfel din viaţa lor sfântă. Când discutau cu ei se purtau sincer şi le arătau acestora, fără patimă, unde greşesc, şi că este bine să se întoarcă la credinţă şi că ceea ce ei susţin nu este în armonie cu Revelaţia Dumnezeiască.

Deci, aceştia, în încercarea de a dialoga cu ereticul porneau cu inima deschisă, cu smerenie şi cu dragoste. În cele mai multe cazuri răspunsul care venea din partea ereticului era acela a unui om neinteligent (un om care nu aprobă ce nu îi convine). În loc să încerce să îşi facă o analiză asupra sa să vadă dovezile care îl incriminează şi să aducă o concluzie pertinentă cu acelaşi ton şi cu aceeaşi smerenie şi sinceritate, ereticul se năpustea asupra interlocutorului, în cazul nostru Părintele Sfânt (vezi cazul Nestorie- Sfântul Chiril) cu invective şi încercări de discreditare pe toate planurile.

Şi în cazul nostru neoprotestanţii, în marea majoritate, în discuţiile cu un preot sau cu un ortodox, manifestă aceeaşi atitudine agresivă, mai ales atunci când se simt în inferioritate în ceea ce priveşte argumentele raţionale. În cadrul experimentului facut de părintele Dorin, interlocutorii baptişti au manifestat aceeaşi agresivitate verbală şi intelectuală încercând să discrediteze interlocutorul atunci când acesta le-a arătat faptic cine sunt cu adevărat, ce fac şi care este efectul real a ceea ce fac.

Astfel, eu cred că dialogul dintre Ortodoxie şi celelalte culte neoprotestante nu se va putea realiza decât atunci când cei din urmă vor fi partenerii unei discuţii sincere, nesiluitoare mental, nemincinoase şi nefăţarnice. Pâna atunci dialogul, la orice nivel s-ar realiza, va fi doar un simulacru”.

Psa. Gianina Picioruş