Reflecţii de toamnă
Deşi canicula încă ne arde sufletele, simţim totuşi că vara e pe sfârşite. Toamna îmi aducea întotdeauna sentimente mai greu pipăibile, mai adânci şi mai greu de înţeles. Dacă celelalte anotimpuri le resimţeam exploziv, toamna a avut mereu un ceva al ei neprecizat, o nelinişte întrebătoare. Se simte în ea un anumit caracter de tranzitivitate, între viaţă şi moarte, între opulenţa roadelor şi a recoltelor şi sentimentul sfâşietor al unui sfârşit neprevăzut.
Toamna îţi dă ocazia să trăieşti senzaţia frugală de biografie, în mic, să revezi istoria vieţii, în ramă.
La începutul lui septembrie pluteşte în aer mirosul de toamnă şi de fructe coapte sau de struguri, care te fac să simţi plinirea vieţii: rodul. Rodul pe care îl priveşti cu emoţie şi cu evlavie faţă de Cel care l-a lăsat să fie atât de frumos şi de îmbietor. Te învăluie roadele în multe culori şi cu multe parfumuri, încât pare că pământul vrea să te năucească complet. Frumos e mai ales acolo unde sunt culturi particulare, mici şi diverse, care nu caută recolte gonflabile prin chimicale. Acolo unde s-a păstrat multă naturaleţe a pământului şi a roadelor, deşi această realitate ar putea dispărea în câţiva ani.
Însă odată cu plinirea rodului vine şi secerişul, retezarea lui din vrej. Încât această comoară nu stă mult spre vederea şi contemplarea oamenilor. Ba chiar e impresionantă graba cu care aceştia ridică orice rod copt din vrej, din lan sau de pe ramuri, cu care această podoabă şi bogăţie a naturii se taie şi se adună în hambare de furnicarul omenesc, încât niciodată nu apuci să te saturi de a o contempla.
Nu este însă în această grabă a noastră o pildă dumnezeiască? Nu oare cu mare sârg împlinesc şi Îngerii lui Dumnezeu strânsul recoltei, adică al roadei inimilor? Anotimpul recoltării şi al secerării noastre din această viaţă vine atunci când am ajuns să aducem rod. „Toamna” vieţii fiecăruia poate să cadă în orice anotimp. „Anotimpurile” oamenilor sunt în funcţie de puterea şi de voinţa fiecăruia.
Revenind însă la natură, niciodată pământul nu îşi deschide vistieriile bogăţiilor sale ca toamna, iar roadele par, în primă instanţă, de o frumuseţe şi de o vigoare inepuizabile. Luxul naturii e desăvârşit, după cum şi Domnul ne-a spus că nici Sfântul Solomon nu s-a îmbrăcat vreodată mai frumos decât crinii câmpului. Şi cu toate acestea tot atât de repede dispare toată această bogăţie, pe cât ne-am încântat noi de tare, ca un fum. Toată această înveşmântare împărătească piere din ochii noştri, pentru a nu lăsa decât paie pe câmp, ramuri desfrunzite şi pământ golaş.
Totul trece ca un abur, ca o părere, ca şi cum ar fi fost umbră şi vis, cum cântăm noi la slujba înmormântării. Şi nu poţi să nu te cutremuri, să nu te gândeşti că şi pe noi ne aşteaptă ceasul rodirii şi cel al culegerii, în mare dependenţă unul de altul. Dumnezeu ne aşteaptă îndelung ca să ne pocăim şi numai El ştie când suntem gata pentru seceră.
Are Arghezi un poem, „Niciodată toamna…”, pe care îl cântă superb Tudor Gheorghe şi care începe cu versurile: Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte. Şi pentru că mi le-am amintit fără să vreau în ultimele zile, am vrut să vi le spun, cu atât mai mult cu cât mi se pare că ele prind esenţa sentimentului de toamnă.
Acum însă noi sărbătorim şi începerea unui an nou. E oare întâmplător că anul bisericesc ortodox începe odată cu toamna? Pentru noi, creştinii ortodocşi, Anul Nou e acum, la 1 septembrie. Începutul anului bisericesc este tocmai luna în care se dă rodul, în care rodul începe să pleznească şi cere să fie cules.
Biserica noastră Ortodoxă este, prin urmare, Biserica rodirii şi a plecării grabnice de pe acest pământ, pentru a trăi în cer, din roadele care devin veşnice, ale faptelor noastre bune pe care le-am lucrat aici şi pe care le culegem acolo neîncetat. Ea este mai ales Biserica roadelor bogate, nemăsurate şi felurite şi care ne dă semnalul că nu este timp pentru zăbavă, dacă ştim să citim semnele vremii.
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
Foarte frumos!
Dacă ar putea pomul să vorbească sau să exprime sentimente, ar râde fericit când i-am lua rodul! Esenţa existenţei lui nu este doar să rodească – asta ar fi doar 1/2 de monedă) ci să dăruiască rodul! Mântuitorul a blestemat un smochin nu pentru că nu făcuse smochine, ci pentru că nu le mai oferea celui flămând.