Se va da Împărăţia acelora, care vor face roadele ei [Duminica a 13-a după Rusalii; Mt. 21, 33-44]

sfintii lui Dumnezeu

Iubiţii mei,

parabola din Evanghelia de astăzi nu este o imagine confecţionată şi pusă să ilustreze un adevăr, ci este o imagine criptată a întregii istorii, care are în centrul său iconomia mântuirii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Domnul le vorbeşte arhiereilor şi fariseilor despre istoria lui Israel şi despre ce se va petrece cu El în Parabola lucrătorilor celor răi, într-atât încât, în Mt. 21, 45 se spune: „au înţeles că despre ei vorbeşte” [Cf. ed. BOR 2001]. Capii iudeilor au înţeles că ei sunt cei vizaţi şi că lucrurile despre care Domnul le vorbise s-au petrecut şi se vor petrece în mijlocul lor.

Parabola de la Mt. 21, 33-44 vorbeşte despre Biserica şi poporul lui Israel, pentru că via Sa, a Tatălui, era Biserica Vechiului Testament, era poporul lui Israel. Omul Stăpân [v. 33] e Stăpânul universului, e Creatorul şi Atotţiitorul Dumnezeu, e Dumnezeu Tatăl. El a sădit o vie care nu era şi a făcut-o a Lui. El a făcut ca poporul lui Israel să fie via Sa şi cu ea a făcut multe legăminte, înţelegeri de credincioşie.

El nu şi-a lăsat via fără gard, ci i-a dat drept gard Legea şi cultul de la Cort, apoi de la Templu. A săpat teasc în ea, adică a dat oamenilor puterea de a-şi vedea păcatele şi de a se nevoi pentru dreptate. Jertfele Legii trebuiau să evidenţieze în oameni nevoia de iertare, de mântuire, păcătoşenia personală şi aşteptarea lui Mesia. În via Sa era şi teasc dar şi turn. Era conştiinţa de sine şi dorinţa după un Mântuitor dar şi călăuzirea prin Proroci spre Domnul. Căci Sfinţii Proroci erau farurile călăuzitoare, ei erau turnurile măreţe ale cunoaşterii şi ale sfinţeniei care indicau sensul mesianic al împlinirii lui Israel. Israel trebuia să aştepte pe Hristos şi întru El să îşi găsească viaţa.

Arderea de tot era jertfă „spre bună mireasmă înaintea Domnului” [Ieş. 29, 25; Lev. 1, 3; 1, 9; 1, 13; 1, 17; 8, 21; 8, 28; 17, 4; 23, 18 etc., cf. ed. BOR 1988], însă şi conştientizare a nevoii de dăruire integrală lui Dumnezeu. Via a fost dată lucrătorilor, preoţiei iudaice, pe când slujitorii Domnului, Sfinţii Proroci, au fost trimişi să strângă roadele viei Tatălui. Slujitorii au venit la „vremea roadelor” [ο καιρος των καρπων], nu mai înainte! Trebuiau să primească roade de la preoţia lui Dumnezeu, adică înţelegere dumnezeiască a Legii şi a prorociilor, şi au primit în schimb bătăi şi moarte [v. 35].

Între v. 33-36 se află criptizate, spuse tainic, toate evenimentele petrecute în Scriptura Vechiului Testament. Trebuia să se aducă roade şi, la plinirea vremii, cum spune Sfântul Pavel, când a venit Hristos, preoţimea iudaică, care avea Legea şi prorociile, şi trebuia să privească prin ele, nu au privit cu ochi curaţi, adoratori pe Fiul Tatălui, ci au zis: „Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui!…”, cf. v. 38. V. 38, venit din gura Domnului, ne arată că iudeii ştiau cine este El, ştiau ce fac. Şi dracii ştiau cine este El, atâta timp cât primele trei repetări ale sintagmei Fiul lui Dumnezeu în NT le aflăm din gura dracilor, cf. Mt. 4, 3; 4, 6; 8, 29.

Şi preoţimea iudaică şi dracii ştiau cine este El, dar nu prin prisma dragostei faţă de El ci a răutăţii şi a invidiei faţă de Fiul Stăpânului. Avem, cum spunea Blaga, o cunoaştere luciferică în această situaţie; cunoaşterea prin negare, cunoaşterea prin lupta acerbă cu propriul tău Dumnezeu. Dacă nu vrei să Îl recunoşti de bună voie pe Dumnezeul treimic în inima ta, cu toată smerenia şi dragostea, atunci vei cunoaşte ce înseamnă neiubirea lui Dumnezeu, chinul fără Dumnezeu şi consecinţele luptei prosteşti cu El. Tu vei căuta linişte fără El, vei căuta prosperitate, vei căuta să cadă bani din cer fără El şi nu vei avea nicăieri odihnă. Numai când vei termina cu această vrajbă împotriva Dumnezeului tău iubitor, a Creatorului tău, vei vedea că pacea ta este El.

Hristos e scos afară din vie, afară din cetate şi omorât, v. 39, cf. Mt. 27, 33; Mc. 15, 21-22; Lc. 23, 26- 33; In. 19, 17. Stăpânul viei este însă şi Hristos Dumnezeu, Care prin moartea şi învierea Sa ne-a făcut pe noi vie a Sa, roditoare spre mântuire. El a dat via Sa, via pe care a mântuit-o, Biserica Sa, altor lucrători, preoţimii Sale de astăzi, ca aceasta să aducă roadele la vremea lor, adică să-i conducă pe oameni la mântuire.

V. 42, o împlinire a Ps. 117, 22-23 [cf. ed. BOR 1988],vorbeşte despre fundamentul hristologic al Bisericii, care nu exclude fundamentul treimic al Bisericii. Piatra, λιθος-ul Bisericii este Hristos, ca Cel care a murit pentru noi moarte pe cruce şi ne-a înviat, întru Sine, prin învierea Sa, spre viaţa veşnică. Însă Hristos este Unul din Treime, nedisociat în lucrarea mântuirii de Tatăl şi de Duhul. Nu doar Hristos ne-a mântuit, ci Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt. Creştinii ortodocşi trebuie să vadă treimic apariţia lumii, creaţia, trebuie să vadă treimic pregătirea lumii pentru întruparea Cuvântului, iconomia mântuirii, Biserica, aşteptarea noastră şi viaţa veşnică.

Şi cum să vedem treimic tot ce a făcut, face şi va face Dumnezeu cu noi? Prin aceea că trebuie să vedem întreaga Treime conlucrând la fiecare act al creaţiei şi al mântuirii noastre. Prea Curata şi Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru ne-a creat, ne mântuieşte şi ne primeşte întru Împărăţia Sa. Dacă încercăm să facem din Domnul nostru Iisus Hristos, un Mântuitor rupt de Treime, nu mai putem să avem dimensiunea triadologică la care ne cheamă Sfânta Liturghie, care începe cu strigarea: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.

Noi Îl binecuvântăm pe Dumnezeul Cel în trei ipostasuri, persoane, feţe, pentru că este preabinecuvântată bucuria Împărăţiei Sale, domnia Sa în cei credincioşi. Într-o rugăciune ortodoxă tainică, rostită în taina inimii sale de către preot, vorbim despre Cel care şade pe Heruvimi, adică de Hristos. Dar şi Tatăl şi Duhul stau pe Heruvimi ca pe un tron, pentru că Dumnezeul nostru este Treime de persoane. Chiar dacă ne rugăm unei singure persoane dumnezeieşti, chiar dacă chemăm în noi doar pe una, nu trebuie să trăim cu conştiinţa că Tatăl e separat de Fiul şi de Duhul, ci, când chemăm o persoană, chemăm de fapt pe toate trei prin aceea.

Piatra Bisericii este Hristos, cf. v. 42. Falsa dogmă a primatului petrin, transformat în primat papal, se autoanulează în contact cu Mt. 21, 42. Ziditorii vechitestamentari, preoţia iudaică nu a vrut să construiască stabil, pe Însăşi Piatra vieţii, nu a vrut să recunoască faptul că Hristos e piatra, fundamentul, ci numai unii dintre israeliţi au văzut cât de „minunată [θαυμαστη] este [Ea] în ochii noştri”. S-a luat accesul de la Împărăţie pentru iudei şi s-a pus la îndemâna creştinilor, cf. v. 43. Nu s-a produs o translare a făgăduinţelor de la poporul lui Israel în Biserică, ci Biserica s-a format deopotrivă din adevăraţii israeliţi, fără vicleşug în inima lor şi dintre păgânii care s-au luminat prin Botez.

Mă voi opri asupra acestui amănunt, pentru a prezenta o direcţie extinsă, istorică. Israelul care nu a crezut în Hristos a căzut din făgăduinţă, din mântuire. Mulţi, puţini, cei care nu au crezut în Hristos şi nu au devenit prin Botez membrii ai Bisericii lui Dumnezeu nu au moştenit făgăduinţele Domnului făcute lor prin Avraam, Isaac şi Iacov şi prin toţi Sfinţii Proroci. Neintrarea în Biserică te face să fii neeclesial, neîmbisericit, nereînnoit. Biserica Ortodoxă, Biserica lui Dumnezeu are o singură poartă: Sfântul Botez. Poarta sacramentală a Botezului este cea care te face adevărat israelit, moştenitor al făgăduinţelor Părinţilor din toate veacurile şi creştin dreptslăvitor, care mărturiseşti drept pe Dumnezeul treimic.

Când, de-a lungul istoriei, s-au desprins de Biserică monofiziţii, nestorienii, romano-catolicii, stiliştii etc., Biserica nu a rămas ciuntită, nedeplină, ci întreagă, iar cei care au ieşit din ea deposedându-se, ca şi iudeii care nu L-au primit pe Domnul, de mântuire şi har, au devenit mădulare uscate, moarte, rupte de trupul Bisericii. Ruperea de Biserică nu s-a făcut cu forţa, ci din liberă alegere. Nimeni nu te îndeamnă: Frate Gheorghe, fă-ţi o biserică a ta, alta decât cea care vine de la Domnul şi crede în ce vrei! Străbunii monofiziţilor şi ai catolicilor de astăzi, străbunii ereticilor care s-au rupt de Biserica Ortodoxă sunt de vină că şi-au pierdut eclesialitatea. E adevărat, că ei, sărmanii, au numai neajunsul de a se naşte acolo unde nu e Biserică, unde nu e Biserica adevărată. Însă, credem că orice om care caută adevărul şi vrea să îl găsească, trebuie să deruleze firul istoriei Bisericii şi să observe unde şi cum a supravieţuit Biserica adevărată în istorie.

A reinventa Biserica, a reforma-o, a schimba-o, a retuşa-o nu este o mentalitate creştină, ci mentalitatea creştină autentică se manifestă ca o atentă, smerită şi preaiubitoare apărătoare a tot ceea ce s-a moştenit în Biserică. Nadab şi Abiud, care au dorit să inventeze o nouă cădire înaintea Domnului, o nouă tămâiere, o nouă jertfă, cf. Lev. 10, 1-2, au fost mistuiţi de focul ce a ieşit de la Domnul. Asta în Vechiul Testament, unde totul era umbră şi imagine tipologică a lui Hristos, nu în Noul Testament, când avem de-a face cu însăşi Biserica lui Hristos, Cel răstignit şi înviat pentru noi!

Cum ne-am putea permite să răsturnăm Sfânta Liturghie care vine de la Sfinţii Apostoli, Sfintele Icoane, când Sfântul Luca Evanghelistul a pictat chipul Prea Curatei Stăpâne, să necinstim Sfintele Taine, să renegăm hirotonia, pe Sfinţi şi Sfintele Moaşte, când Biserica lui Hristos le-a cinstit şi le-a păzit de orice minte rătăcită? Fiii adevăraţi nu îşi renegă părinţii, chiar dacă sunt răi la culme. Însă, când noi avem nu nişte părinţi josnici, ci milioane de Sfinţi înaintea noastră, pe Sfinţii Bisericii, care au trăit şi au crezut ca şi noi, de cine şi de ce să ne temem şi de ce să schimbăm credinţa care mântuieşte cu o pseudofilosofie umană sau cu o credinţă eretică?

Cel care cade pe Piatră se sfărâmă. Iar cel peste care va cădea Piatra se va zdrobi, cf. v. 44. Cuvintele finale ale Sfintei Evanghelii de astăzi ne vorbesc despre cât de greu e să cazi în mâinile Domnului, adică să fii pedepsit de către El, pentru că i-ai renegat Biserica şi rânduielile dumnezeieşti ale Bisericii Sale şi ţi-ai inventat biserici după mărimi umane sau, mai bine-zis, ai creat peşteri de tâlhari. Scriptura vorbeşte foarte greu, foarte aspru despre eretici. Dacă în Mt. 7, 26 ei sunt porcii care calcă mărgăritarele mântuirii în picioare, în Filip. 3, 2 ei sunt câinii de care trebuie să ne păzim şi lucrătorii cei răi, lucru precizat şi de Apoc. 22, 15.

Şi, pentru ca să vedeţi care era părerea Sfinţilor Părinţi despre eretici în vechime, ca să nu fiu acuzat de interpretări subiectiviste, vă voi cita conţinutul unor sfinte canoane/legiuiri ale Bisericii lui Hristos, ca să vedeţi ce asprime avea Biserica odinioară faţă de aceste persoane. Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli interzicea clericilor să se roage împreună cu ereticii. În canonul 64 apostolic, clericul care intra în casa de rugăciune ca să se roage împreună cu ereticii era caterisit, adică scos din preoţie. Canoanele 46 şi 48 apostolice şi canonul 1 de la Cartagina arată că botezul ereticilor şi al schismaticilor nu este valid, adică nu e adevărat.

În canonul 68 apostolic se precizează că hirotonia ereticilor nu e validă. Clericul care admite botezul şi jertfa ereticilor e caterisit cf. can. 46 apostolic. Cf. can. 19 de la Sin. I Ecumenic, a canonului 7 de la Sin II Ec., a can. 95 de la Sin VI Ecumenic, a can. 7-8 de la Laodiceea, a can. 1 şi 47 ale Sfântului Vasile cel Mare şi a can. 3 al Sfântului Atanasie cel Mare, ereticii care se convertesc la Ortodoxie se primesc, unii, prin mirungerea cu Sfântul Mir, alţii prin Botez, iar alţii , dacă dau scrisori de anatematizare a ereziei lor. Cf. can. 75 apostolic, ereticii nu pot depune mărturie într-un proces împotriva preoţilor. Cf. can 6 de la Sin. II Ecumenic şi a can. 129 de la Cartagina, ereticii nu pot ridica acuză, cu caracter bisericesc, împotriva clericilor. Adică un eretic nu este luat în calcul în timpul unui proces bisericesc, dacă acuză pe cineva din ierarhia bisericească de un anume păcat.

Cf. can. 93 de la Cartagina, dacă ereticii sunt intoleranţi şi terorizează pe membrii Bisericii, trebuie să se ceară ajutorul autorităţilor lumeşti. Iar potrivit can. 1 de la Sin. II Ecumenic orice erezie şi orice eretic, implicit, este dat anatemei de către Biserică. Ca să fiu urmărit asupra datelor pe care vi le-am furnizat, vă rog să consultaţi Arhidiac. Prof. Dr. Ioan N. Floca, „Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii”, Sibiu, 1993, 557 p.

După cum se observă, sănătatea membrilor Bisericii era foarte atent controlată în vechime, după cum, poporului lui Israel i se interzicea contactul cu popoarele păgâne care îl înconjurau. Astăzi, avem contacte, discuţii, întâlniri cu ereticii şi păgânii, încercăm dialoguri amiabile, pentru că trebuie să convieţuim în pace. Unii dintre noi se smintesc când aud de întâlniri ecumenice, alţii se panichează foarte mult, alţii se îndoiesc de hirotonia celor care fac astfel de lucruri…Însă cel mai corect mod de a gândi relaţiile inter şi extra-eclesiale, credem noi, e acela de a ne întări în credinţa Sfinţilor lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de a putea să răspundem, liniştit, despre nădejdea mântuirii noastre.

Trebuie să semănăm pace în jur şi nu vrajbă! Ca să ne câştigăm conştiinţa Bisericii, adevărata noastră dimensiune interioară de fii ai lui Dumnezeu este un drum lung şi greu. Însă nu trebuie să ne temem că nu ştim prea multe, că suntem prea slabi sau că suntem prea îngreunaţi cu multe, ci să avem nădejde, îndrăzneală sfântă, că totul e în mâna lui Dumnezeu şi că El nu-i va pierde pe robii Săi.

Vă dorim multă pace în viaţa dv. şi o săptămână cât mai plăcută! Amin.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *