Sfântul Ierarh Arsenie Stadniţchi

Articol preluat din forumul ortodox Discuţii teologice din Republica Moldova.

Arsenie (Staniţkii)

Arsenie (în lume Avksentie Stadniţkii Gheorghe), mitropolit (născut la 22 ianuarie 1862, satul Komarovo, judeţul Hotin, gubernia Basarabia într-o familie de preot – adormit întru Domnul la 28 ianuarie 1936, Taşkent), a activat în Biserica Ortodoxă Rusă în rangul de mitropolit de Taşkent şi Turkestan.

Studiile

A absolvit seminarul din Chişinău (1880), Academia teologică din Kiev (1885) cu gradul de doctor în teologie. Fiind student, în 1885 a vizitat muntele Athos. Impresiile în urma călătoriilor sale el le-a publicat în „Jurnalul studentului – pelerin la Athos”, care s-a învrednicit de premiul „Makarievskoie”.

Magistru în teologie (1895; tema lucrării de magistru. „Gavril Bănulescu-Bodoni, exarhul Moldo-Vlah (1808-1812) şi mitropolit al Chişinăului (1813-1821)”). Adunând materiale pentru lucrarea sa de magistru, de două ori a plecat peste hotare: în 1888 în Austro-Ungaria şi în 1890 în România.

Doctor în istorie bisericească (1904; tema lucrării de doctorat: „Studii şi monografii asupra istoriei Bisericii din Moldova”. Partea I. „Istoria eparhiei Moldovei şi arhiereii ei de la întemeierea statului până în zilele noastre”). Această lucrare a fost apreciată de către regele României, care l-a decorat pe autor cu medalia „Bene Merente” de gradul I, ce se înmânează pentru realizări în ştiinţă. Academia de Ştiinţe Rusă i-a decernat, pentru aceeaşi lucrare, marele premiu „Uvarskii”.

Activitatea ştiinţifico-pedagogică

• În 1880-1881 – a predat în şcoala teologică de la Edineţ
• Din 1885 – profesor de limba greacă veche, după care predă muzica bisericească şi teologia dogmatică în seminarul teologic de la Chişinău. Concomitent deţine funcţia de redactor al ziarului „Kişineovskie Eparhialinîie Vedomosti” (Noutăţile Eparhiale din Chişinău), el personal scrie pentru această publicaţie în jur la o sută de articole, majoritatea cu conţinut istorico-bisericesc.

• 30 decembrie 1895 – este tuns în monahism, de pe data de 31 decembrie 1895 – ierodiacon.
• Din 1 ianuarie 1896 – ieromonah, inspector al seminarului teologic din Novgorod, apoi rectorul lui şi stareţul mănăstirii Sf. Antonie Romanul din Novgorod cu promovarea în rang de arhimandrit

• Din 10 ianuarie 1897 – inspector al academiei teologice din Moscova şi exercită funcţia de profesor al catedrei de istorie Biblică.
• Din 13 martie 1898 – rector al academiei teologice din Moscova (până în 1903). Se bucura de un prestigiu înalt. Un eveniment important în istoria Academiei a fost pelerinajul făcut în anul 1900 de o grupă de studenţi şi profesori în frunte cu Prea Sfinţitul Arsenie în Palestina şi alte ţări din Orientul Apropiat. În urma călătoriei a apărut cartea „În ţara sfintelor amintiri”, redactată şi editată de el însuşi. În carte sunt prezentate 60 de fotografii, marea lor parte a fost făcută de episcopul Arsenie.

Activitatea ca arhiereu

28 februarie 1899 – este hirotonit în treapta de episcop de Volokalam, al treilea vicar a Mitropoliei Moscovei, fiind lăsat în funcţia de rector a academiei.

Episcop de Pskov

• Din 1903 – episcop de Pskov şi Porhovsk. A creat în eparhie o şcoală de psalmişti. A fondat muzeul bisericesc, în care se păstrau manuscrise valoroase, obiecte bisericeşti şi vase liturgice, monede vechi. Pentru studiul ştiinţific, conservarea şi înmulţirea obiectelor din colecţia muzeului a fost creat comitetul istorico-arheologic, statutul căruia a fost aprobat de Sf. Sinod. Unul din scopurile primordiale ale comitetului devenise protejarea monumentelor bisericeşti.

• Din 1905 – membru al comitetului de Învăţământ pe lângă Sf. Sinod, în anii 1906-1907 – deţine funcţia de preşedinte al acestui comitet. Concomitent din 1906 – membru al Biroului presinodal (pentru Sinodul Local al Bisericii Ruse preconizat pentru ani 1917-1918), preşedintele departamentului cinci, însărcinat cu reforma instituţiilor de învăţământ bisericesc.

• Din 1907 – arhiepiscop, membru al Consiliului Statal din partea clerului din cinul monahal.

Episcop de Novgorod

Din 5 noiembrie 1910 – arhiepiscop de Novgorod şi Starorus. O mare atenţie acorda păstrării monumentelor biserceşti. A avut rolul de iniţiator în începutul lucrărilor de restaurare a soborului mănăstirii Ferapont. A participat activ în al XV-lea întrunire a arheologilor din întreaga Rusie, care a avut loc pe data în lunile iulie-august 1911 în Novgorod şi a avut o intervenţie cu tema „starea curentă a soborului Sf. Sofia din Novgorod”.

Conform iniţiativei sale a fost înfăptuită restaurarea complexului numit „Lihudskii” din Novgorod (complex în care cândva a activat o instituţie de învăţământ, în care au predat fraţii Lihud). În clădirea restaurată a fost deschisă în 1911 şcoala de psalmişti. La 1912 în Novgorod a fost deschisă cu fast casa eparhială a Prea Sfinţitului Arsenie. În incinta ei au fost stabilite consistoriul, consiliile misionar şi de învăţământ, biblioteca, librăria, muzeul istorico-bisericesc al eparhiei, redacţia ziarului „Novgorodschie eparhielinîie vedomosti” (Noutăţile eparhiale din Novgorod), hotel pentru cler. În anul 1913 în la iniţiativa Prea Sfinţitului a luat fiinţă societatea istorico-bisericească.

În 1912 prezidează la prima întrunire a activiştilor în lupta cu acoolismul de pe teritoriul întregii Rusii. E numit membru de onoare al academiei teologice din Kazani.

A fost preşedintele Sinodului Local al Bisericii Ruse din anii 1917-1918 şi conform mărturiilor unor participanţi, „practic conducea cu majoritatea şedinţelor sinodului”. În octombrie 1917 la Sobor a fost unul din candidaţii pentru numirea în rangul de Patriarh (împreună cu episcopii Antonie şi Tihon), după voturi era al doilea, în urma arhiepiscopului Antonie – însă în urma tragerii la sorţ patriarh al Bisericii Ruse a fost numit arhiereul Tihon. De pe data de 29 noiembrie 1917 – mitropolit. Mare Sinod Local l-a ales membru permanent al Sfântului Sinod şi al Consiliului Bisericesc Suprem.

De nenumărate ori a fost supus arestului. Prima dată a fost arestat în noiembrie 1919 în Moscova, a doua – în Novgorod (1920), după care a fost predat judecăţii şi condamnat la trei ani de detenţie cu suspendare, şi este exilat în gubernia Arhanghelisk (mai târziu exilul a fost anulat).

În 1922 este din nou arestat (în Moscova), fiind intentat un proces pe numele lui şi a Patriarhului Tihon sub acuzarea opunerii de rezistenţă faţă de confiscarea averilor bisericeşti – în pofida faptului că, Prea Sfinţitul îndemna clerul să jertfească spre folosul înfometaţilor (la acel moment Rusia trecea printr-o foamete) „obiectele de preţ, lipsite de o întrebuinţare liturgică”.

Iar când fenomenul confiscării bunurilor bisericeşti a luat proporţii a emis o noua circulară: „Una vă rog pe voi, dragii mei copii. Comportaţi-vă creştineşte, cu supunere faţă de voia Domnului, dacă veţi fi nevoiţi să renunţaţi la iubetele frumuseţi ale bisericilor noastre în numele acelei nevoi, în care se află fraţii noştri. Dacă avem ce jertfi în locul lucrurilor bisericeşti, nu rataţi această şansă.

Însă dacă nu avem ce jertfi, atunci chiar şi fără de aur şi argint bisericile noastre vor rămâne biserici, şi icoanele sfinte – icoane sfinte. Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată ne va întreba înainte de toate nu dacă am înfrumuseţat cu aur şi argint bisericile şi icoanele, dar despre aceea, am hrănit noi flămândul, i-am potolit setea însetatului, l-am îmbrăcat pe cel gol? Vă rog să nu permiteţi violenţa într-o formă sau alta – nici în biserică, nici lângă ea, deoarece aceasta va pângări biserica, ca pe o casă a păcii şi iubirii lui Hristos… Încă vă rog ca confiscarea bunurilor bisericeşti să nu devină motiv pentru orice fel de discursuri politice, pentru că Biserica în esenţa sa este în afara politicii şi trebuie să-i fie străină.”

În detenţie Prea Sfinţitul s-a aflat cu întreruperi până la data de 10 ianuarie 1924. Aproape imediat după eliberare a fost din nou arestat şi deţinut în închisoarea „Butârskaia” de pe teritoriul Moscovei. A fost impus să treacă la „obnovlenţî”, grup schismatic loial puterii sovietice. S-a păstrat descrierea unei astfel de încercări a autorităţilor: „Oribilul rol de mediatori în acţiunile KGB’ului îl exercitau episcopii schismatici. Arhiepiscopul Evdokim (Meşcerskii), „mitropolit” schismatic, în pereţii KGB îl forţa pe mitropolitul de Novgorod Arsenie să treacă în tabăra obnovlenţi’lor. Mitropolitul Arsenie i-a zis fostului său coleg din Academia Teologică: „Însă voi doar ştiţi, că obnovlencestvo e ilegală”. „Ce să-i faci, ei asta cer”, – i-a răspuns arhiepiscopul Evdokim, dând cu capul spre uşa KGB’istului. Atunci când mitropolitul Arsenie a refuzat insistent unirea cu schismaticii, arhiepiscopul Evdokim cu ură i-a strigat:”Ei şi putreziţi în închisoare!”. Şi cu aceste cuvinte l-a părăsit pe deţinut”.

După întemniţare a fost trimis în Asia Mijlocie.

Exilul din Asia Mijlocie.

În 1925 – 1926 se afla în exil în Poltoraţk (Aşhabad), iar în 1926 – 1936 – în Taşkent. Formal rămânea episcop de Novgorod, însă eparhia din 1933 era administrată de ucenicul său episcopul Alexii (Simanskii) – mai târziu Patriarhul Alexie I.

În 1927 – Membru permanent al Sinodului patriarhal temporar. Însă în realitate nu a luat parte la activităţile acestui organ, din motiv că se afla în exil în Taşkent. Este cunoscută doar o singură fotografie, în care Prea Sfinţitul Arsenie e alături de alţi membri ai Sinodului.

De pe data de 11 august 1933 – Mitropolit de Taşkent şi Turkestan. Slujea sub cerul liber, lângă paraclisul icoanei Maicii Domnului „Bucuria celor necăjiţi”. La aceste slujbe se adunau până la 20 000 de credincioşi din Taşkent împrejurimi, mulţimea umplea tot teritoriul imensului cimitir. Unul dintre enoriaşi ce îşi amintea acele timpuri, Konstantin Vendland (mai târziu – mitropolit Ioan) rememora: „Sunt de neuitat aceste mişcătoare slujbe în sânul naturii, mantia albastră a mitropolitului, abia văzută printre frunzele copacilor, însufleţirea mulţimii ce se ruga, tăria duhului arhipăstorului şi a credincioşilor, supuşi periodic unor serioase încercări din partea ploii torenţiale ori a puternicului ger. Sunt de neuitat predicile insuflate ale Mitropolitului Arsenie, ce legau de el atenţia mulţimii”.

A fost părintele duhovnic al arhiepiscopului Luca (Voino-Iasneţkii) şi a murit în mâinele lui la spitalul din Taşkent. A fost înmormântat la cimitirul Botkin din Taşkent.

Caracteristica personalităţii

Se evidenţia printr-un caracter greu, cu toate acestea era corect şi direct. I se spunea „cel mai sever arhipastor” al Bisericii Ruse. Această severitate se manifesta prin insistenţa pentru ca atât clerul, cât şi mirenii să îndeplinească întocmai poruncile lui Hristos; dar, în primul rând, Prea Sfinţitul era riguros către sine însuşi. Cu atenţie urmărea ca slujba să corespundă tipicului. Un emerit propovăduitor şi orator (s-a manifestat şi în Consiliul Statal unde a activat), un scriitor duhovnicesc. Se manifesta nu doar ca un păstor înţelept şi activ, dar şi ca un cunoscător versat al istoriei, un luptător activ pentru păstrarea şi studierea moştenirii strămoşilor.

Canonizarea

Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă l-a canonizat de Prea Sfinţitul Arsenie. El este cinstit ca un sfânt în eparhiile de Novgorod şi Taşkent, aflate în subordinea Patriarhatului Moscovei. În Novgorod la iniţiativa eparhiei şi a organizaţiilor culturale şi ştiinţifice, din 1993 au loc citirile Arseniene (Arsenievskie citenia) – scopul lor e să găsească soluţii ortodoxe pentru cele mai importante probleme, ce stau astăzi în faţa bisericii şi a societăţii, luând în consideraţie experienţa istorică a relaţiilor stat – Biserică din secolul trecut.

……………………

Pr. Dorin

Teologia Prot. Prof. Dr. Alexander Schmemann în cărţile sale

Fr. A. Schmemann during Liturgy.  Taken by Pdn. Michael Roshak

Siteul complet în memoria Părintelui nostru.

Protopresbyter Alexander Schmemann

A permanent home for St. Vladimir’s
Fr. Schmemann Addresses Antiochian Archdiocesan Convention in Toronto
Apostleship and America
Between Utopia and Escape
Book Review – Eustratios Argenti
Book Review – Liturgy
Book Review – The Russian Religious Mind, Vol II
Book Review – The Significance of Eschatology in the Thought of Nicholas Berdyaev
Byzantium, Iconoclasm and the Monks
Children and Church
Christ is risen!
Clergy and Laity in the Orthodox Church
Confession and Communion
Easter in the Liturgical Year
Eastern Orthodox
Ecclesiological notes
Episcopatus Unus Est
Fast and Liturgy
Forgiveness Sunday
Great and Holy Saturday
In Memoriam – Archimandrite Cyprian Kern
In Memoriam – Bishop Cassian (Bezobrazov)
In Memoriam – Father Nicholas Afanasiev
In Memoriam – Ivan M. Czap
In Memoriam – Lev Aleksandrovich Zander
In Memoriam – Vladimir Lossky
Metropolitan Leonty
Note from hospital bed
Notes on Evanston
On Forgiveness
On The ‘Sorrowful Epistle’ of Metropolitan Philaret
Orthodoxy and Mission
Preface from „Guide to Orthodox America”
Religious persecutions in Russia
Report on the preliminary negotiations concerning the establishment in America of the Autocephalous Church
Russian Theology: 1920-1972
Response to Decree on Eastern Catholic Churches
Saturday of Lazarus
Some reflections on Confession
Some reflections upon A Case Study
Sunday of Orthodoxy
The Church is Hierarchal
The Christian concept of death
The fourth liturgical week at St Sergius in Paris
The Historical Background of the Council [Chalcedon]
The Liturgical Structure of Lent
The Orthodox Church
The Orthodox Church, the World Council of Churches and Rome (II)
The Parish and the Church
The Services of Christmas in the Orthodox Church
The seventh meeting of the Standing Conference of Bishops
The Task of Orthodox Theology in America Today
The Western Rite
Theology and Eucharist
This is the Blessed Sabbath
Three Metropolitans
Unless the Lord builds the house…
V. Rev. John Meyendorff
What is important and what is not

Women and the Priesthood

Final Words: „Thank You, O Lord”

 Pr. Dorin.

Articole prea recente sau prea atente…[27 august 2007]

St Paul

From here!

Încep prin a vă invita la citirea articolului dogmatico-liturgic al ÎPS Daniel, locţiitorul patriarhal al României, de pe Creştin ortodox. ro. E un text sine qua non pentru preoţii ortodocşi, atâta timp cât vorbeşte despre pomenirea Sfinţilor Îngeri şi a Puterilor cereşti la Sfânta Proscomidie, în prima miridă din cele nouă. Fragmente:

Excluderea pomenirii ingerilor din randuiala Proscomidiei este o eroare bazata pe opozitia dintre duh si trup, precum si pe despartirea Liturghiei Bisericii de pe pamant de Liturghia ingerilor din ceruri. Or, pomenirea ingerilor la Proscomidie scoate in evidenta tocmai legatura dintre Liturghia cereasca si Liturghia de pe pamant, unirea celor nevazute cu cele vazute.

La fel se exprima si Parintele Staniloae cand constata ca e nefireasca excluderea pomenirii ingerilor din randuiala Proscomidiei: „Contrar Liturghierului grec, in Liturghierul romanesc din 1956 lipseste particica pentru ingeri, si numarul 9 de particele se obtine prin despartirea Sf. Ioan Botezatorul de ceilalti prooroci. Dar aceasta ni se pare nefiresc. Expresia „intru cinstea” arata ca jertfa Domnului are pentru sfinti mai mult rostul de a pune in relief cinstea sau slava lor, ca a unora ce au crezut in Hristos. Iar acest rost il are si pentru ingeri.

Cele noua cete de sfinti de la Proscomidie au sens numai daca prima din cete se refera la ingeri, deoarece in locul cetei a II-a a ingerilor care au cazut se evidentiaza acum opt cete de sfinti dintre oamenii care au marturisit pe Hristos si au dobandit lumina zilei a opta, adica au intrat deplin in Lumina lui Hristos Cel Inviat.

Sfantul Ioan Botezatorul, care a trait ca un inger in trup, urmeaza dupa ceata ingerilor, el se poate asemana cu ingerii, dar nu se poate substitui lor pentru a simboliza unirea cerului cu pamantul, a Liturghiei ingeresti cu Liturghia din Sfantul Altar al Bisericii de pe pamant. Comparatia este valabila numai daca se mentine elementul de comparatie sau referinta.

Domnul Ted Doru Pope, pastor baptist, ne vorbeşte despre rugăciunea unui pastor, despre atenţie şi bucurie, în articolul: „La rugăciune”. Dăm fragmente din acest articol:

Îmi aduc aminte că în tinereţe, păstorul nostru m-a interpelat într-o zi după serviciul de dimineaţa şi m-a întrebat de ce am deschis ochii şi m-am uitat în jur la rugăciune. Mie mi-a fost ruşine şi mi-am cerut scuze, am promis că nu voi mai face. Apoi, l-am întrebat pe păstor cu nonşalanţă, de unde ştie că eu am deschis ochii? Şi mi-a spus că şi el i-a deschis, dar ca păstor, are dreptul s-o facă, aşa pentru a supraveghea turma! Am reţinut asta!

De ce ne încruntăm la rugăciune? De câte ori vorbim cu soţul/soţia/prietenul/prietena ne încruntăm? Sau numai când vorbim cu Domnul o facem? De ce? Înţeleg să plângi sau să zâmbeşti la rugăciune, sau să ai faţa calmă… dar de ce să te rogi încruntat? Dar de ce ne rugăm cu ochii închişi? Cineva mi-a spus că tot din cauza că suntem concentraţi, atenţi. Dar de ce nu conducem maşina cu ochii închişi? Ce, când suntem la volan, nu suntem atenţi? Dar când mergem pe trotuar? De ce nu mergem cu ochii închişi? A! ca să nu ne lovim de oameni! Am înţeles. De Dumnezeu, care este DUH nu ni-e frică că ne… ciocnim? Păi eu mă rog adesea cu ochii deschişi şi am descoperit că atunci când o fac am nu mai multe distracţii ci mai multe motive de mulţumire!

De ce nu ridicăm mâinile la rugăciune? Cei din vechime o făceau frecvent! Poate nu ar fi rău să încercăm şi noi! Nu, să nu începem s-o facem în adunare, doamne fereşte! Că s-ar poticni cineva sau cineva ar crede că ne-am pierdut minţile, sau am devenit carismatici! Dar aşa, când ne rugăm singuri, în cămăruţa noastră… acolo unde nu ne vede nimeni!? Cum, NU ne rugăm acasă, în cămăruţă? Dar de ce ne rugăm atunci la adunare? De ce nu suntem consecvenţi: nu ne rugăm nici acasă, nici la adunare! Nu ne rugăm deloc, niciodată!

La rugăciune! Câte întrebări! Poate, îndrăzniţi vreun răspuns, aşa ca să „strike a conversation”? Acum mă duc să mă îmbrac, că plec la adunare… să mă rog! Nu, nu o să fiu încruntat! Şi o să ridic mâinile! Şi o să zâmbesc în faţa Domnului că-s bucuros că El e al meu şi că eu sunt al Lui! Aleluia!

Domnul masterand în Teologie Ortodoxă, Bogdan-Ioan Stârceanu ne vorbeşte într-un articol de astăzi-dimineaţă despre statutul omului de presă. Fragmente:

Albert Camus spunea: “ziaristul este istoricul clipei”. Clipa pentru un ziarist reprezintă o eternitate deoarece el este maestrul care ştie să o despice, să-i dea culoare, să o îmbrace în forme frumoase atât ca aspect cât mai ales ca şi conţinut. El cunoaşte tehnica de a face cuvintele vii să îşi atingă ţinta. Acesta este ziaristul. Cu toate acestea în mass-media românească foarte puţini dintre ziarişti mai au simţul şi decenţa de a-şi pune în valoare talentul în scopuri nobile şi anume în aflarea adevărului.

Într-un astfel de context ne putem pune întrebarea: Mai avem nevoie de ziarişti? Răspunsul pe care eu îl dau este afirmativ. Motivul principal îl reprezintă nevoia de informaţie, dar una corecta şi nepărtinitoare. Avem nevoie de ziarişti oneşti, cinstiţi, cu bun simţ şi cu acea conştiinţă a responsabilităţii.

Claudiu Dobra, teolog penticostal român, scria pe 12 august a.c. despre congresul evanghelicilor români. Fragmente:

Congresul in sine este ceva biblic? Noi tot vorbi depre Sola Scriptura si iata ca avem congrese! In Fapte 15 ne este relata o adunare(sinod) ecumenica, unde reprezentarea este policuturala si multinationala si are loc pe motive, atentie, teologice si nu electorale. Iar in Fapte 1 alegerea noului apostol, in locul celui mort, nu a fost facuta pe baza unei campanii electorale, ci pe principii clare, si in urma unui sistem de vot – aici sotul, dar nu era nici o problema daca ar fi fost votul. Din cate stiu eu, in istoria crestinsmului, nu exista congrese elective, decat in epoca moderna.

Cred ca cel mai onest ar fi de aici inainte sa spunem Sola Scriptura, Cultura, …. si altele care influentiaza modul nostru de gandire in luarea unor decizii sau a modului de a conduce biserica. Iar in clipa in care auzim expresia “Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie (fara a face sau a stii diferenta dintre Traditie si traditii/datini) ” sa ne oprim 5 minute si sa vedem daca noi insine suntem ceea ce spunem sau…, nu intai sa sarim la gatul ceiluilat, iar cand ei evidenteaza aceleasi dereglari de la principul Sola Scriptura la noi sa auda tot felul de justificari puerile.

Daca tot m-am legat de termenul “congres” consider ca fiind bine venit o definire a lui. Conform explicatiei oferite de dictionarelor de neologisme si explicativ al limbi romane el poate fi: a) o inalnire a diferitelor organizatii politice, economice, culturale, etc pentru a dezbate probleme majore; b) organ suprem de conducere (ar mai fi si alte sensuri, dar ele nu se leaga de subiectul nostru). In aceasta situatie, la noi ce e congresul? O intalnire pentru a rezolva unele probleme majore (probleme teologice, electorale, etico-morale, administrative) sau organul suprem de conducere?! Este una dintre intrebarile la care nu s-a raspuns niciodata.

Spre exemplu, iata cateva diferente intre noi si ortodocsi (ca anul acesta si la ei au loc alegeri) in ceea ce priveste alegerea conducerii cultului: a) noi avem congres electiv din 4 in 4 ani, pe cand ei nu au decat in caz de moarete, de demitere sau demisie a patriarhul; b) presedintele are nu numar limitat de mandate, pe cand la ei patriarhul (in afara exceptiei de retragere sau demitere) e pe viata; c) la noi ca si la partidele politice secretarul general are rolul primordial si nu presedintele partidului, in aceasta situatie de ce nu se impune ca si el sa aiba un numar limitat de mandate pe viata?! d) la ei doar patriarhul este ales de catre adunarea electiva, pe cand la noi la fiecare congres electiv este aleasa o noua conducere; e) modelul nostru pare mult, mult mai laic, asemandu-se tot mai mult cu un partid politic. Chiar asa de ce nu facem din Uniune un partid?! Am fi ca marime poate primul daca nu intre primele 3.

Părintele Stephen Freeman, preot şi teolog ortodox american vorbea în articolul său de ieri despre traducerile confesionalizate ale Scripturii.

Most will not notice that the King James version rendered the Greek word episcopos as Bishop, while the Geneva translation rendered it as overseer. The King James version, authorized by the Anglican King as the official Bible of the Church of England, was insistent on the correctness of Bishops as the proper form of Church government. The Geneva Bible, as the name suggests, was a Calvinist product, equally insistent on the absence of bishops – hence the neutral term overseer. Both could argue that their translation was accurate. Yes, but.

The word koinonia had a fairly clear religious, even sacramental meaning by the time of the New Testament. It had a history of usage even in pagan religious settings. Its meaning was fairly clear: communion, participation or sharing. In each of these meanings the strongest sense of the word is meant. To have koinonia is to have communion, to actually participate in the life of another in the sense that your life and the life of the other share a common existence.

In the history of English translation the word receives a mixed treatment. In the King James Bible the word is generally translated either as communion, or, occasionally, by the weaker word fellowship. Interestingly, as time and Protestantism move along, translations have tended to move more often to the weaker rendering fellowship.

My complaint, as I am raising it here, is that translations frequently mislead. The entire concept of Church as a fellowship of believers, meaning a free association of like-minded Christians, is simply not a Scriptural notion, unless your Bible happens to be one of the many that has bowdlerized the clear Orthodox meaning of Scripture. We are saved by union with Christ, by participation in His life.

We are Baptized into his death and raised in His resurrection. We eat His Body and drink His Blood. We have participation in the life of one another such that we cannot say to one another, “I have no need of you.” Such examples can be multiplied from every page of the New Testament and not one of them will support the weak image of an associational fellowship. This sad translation of a powerful word has helped support a notion of the individual believer with a relationship with Christ (what sort of a relationship is fellowship?) and his Bible. This is not the language or imagery of Scripture nor the doctrine of the Church.

Albumele de fotografie ale d-lui Bogdan I. Stanciu, jurnalist român, din Picassa.

Albums

 

Macrofotografie(44)

_pd(27,8,2007);Aug 27, 2007

Critical mass ridin’ 27iul07(25)

_pd(27,7,2007);Jul 27, 2007

De prin lume adunate(23)

_pd(15,7,2007);Jul 15, 2007

instantanee-bucurestene(24)

_pd(16,6,2007);Jun 16, 2007

Music-Club-15iun07(75)

_pd(9,6,2007);Jun 9, 2007

Marsul pentru normalitate 2007(106)

_pd(8,6,2007);Jun 8, 2007

Cordoba, Spania, 05/2007(67)

_pd(24,5,2007);May 24, 2007

Ronda, Spania, 05/2007(45)

_pd(21,5,2007);May 21, 2007

Sevilla, Spania, 05/2007(81)

_pd(18,5,2007);May 18, 2007

Benalmadena, Spania, 05/2007(66)

_pd(17,5,2007);May 17, 2007

Alhambra de Granada, Spania, 05/2007(91)

_pd(16,5,2007);May 16, 2007

Malaga, Spania, 05/2007(53)

_pd(14,5,2007);May 14, 2007

Lisabona 05/2007 (2) – Acvariu(61)

_pd(5,5,2007);May 5, 2007

Lisabona 05/2007 (2)(137)

_pd(5,5,2007);May 5, 2007

Lisabona 05/2007(142)

_pd(2,5,2007);May 2, 2007

Cracovia, cartierul evreiesc, 03/2007(40)

_pd(18,3,2007);Mar 18, 2007

Cracovia, Castelul Wawel, 03/2007(29)

_pd(16,3,2007);Mar 16, 2007

Cracovia, orasul vechi, 03/2007(152)

_pd(15,3,2007);Mar 15, 2007

Budapesta 02/2007(56)

_pd(2,2,2007);Feb 2, 2007

Paris 01/2007(188)

_pd(28,1,2007);Jan 28, 2007

Milano 11/2006(75)

_pd(8,11,2006);Nov 8, 2006

Bergamo 11/2006(75)

_pd(8,11,2006);Nov 8, 2006

Balcic 06/2006(62)

_pd(1,7,2006);Jul 1, 2006

Malta 06/2006(101)

_pd(22,6,2006);Jun 22, 2006

Zurich 11/2005(36)

_pd(4,11,2005);Nov 4, 2005

Malta 09/2005(74)

_pd(2,9,2005);Sep 2, 2005

Bran 08/2005(41)

_pd(26,8,2005);Aug 26, 2005

Barcelona 09/2004(29)

_pd(9,9,2004);Sep 9, 2004

Pr. Dorin.

Despre nişte „Amintiri din copilărie” sau despre altfel de concluzii

Pentru că ne-a umplut de încântare astăzi domnul Bucurenci, cu duioasele sale amintiri din copilărie, pe vremea când se plictisea la şcoală, o să facem o mică analiză legată de raportul între ce înseamnă învăţarea instituţionalizată şi omul care trece prin ea fără să o îndrăgească prea mult şi ajunge o personalitate. Ne-am propus chiar să vorbim despre o mare personalitate culturală, un mare geniu al literaturii scrise, deşi nu îi plăcea să citească.

Personalitatea la care mă refer este diaconul (timp de 12 ani) Ion Creangă. Genialul nostru povestitor era însă echilibrat, mai echilibrat decât domnul Bucurenci, în ceea ce priveşte sistemul instituţionalizat de învăţământ. În sensul în care râdea deopotrivă de felul cum îşi însuşeau cursanţii Seminarului de la Fălticeni muzica psaltică, dar şi gramatica limbii române. Bucuros că el era mai ager la minte, aminteşte cum colegii săi repetau aceleaşi note şi însemne muzicale până la exasperare, mai precis, „până răguşeau ca măgarii”, în timp ce la gramatică intonau în acelaşi mod formele pronominale, cărora el însuşi le făcea urarea: „ducă-se pe pustiu!”.

Încă şi mai tragic, Creangă considera gramatica după care învăţa, ca fiind „cumplit meşteşug de tâmpenie” şi o acuză de a fi omorât un „flăcău de munte”, Davidică, care „a murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, peritu-le-ar fi numele să le peară, că au mâncat juvaier de flăcău!”. (cf. Ion Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Ed. Eminescu, 1980, p. 198).

Dacă ar fi fost mai obiectiv, în spiritul intelectualist care vrea să îl caracterizeze, Bucurenci n-ar fi uitat să adauge dacă Religia a fost singura materie la care profesorul îl irita sau plictisea la culme, dacă nu cumva mai erau şi altele la care aţipea. Precum, dacă a mai avut în viaţa sa şi alţi profesori care au fost „burtoşi”, sau preotul cu pricina era singurul. În consecinţă, dacă mai identifică, cumva, şi altă materie de studiu pentru care nu avea „organ” de receptare adecvată – vorba lui Pleşu – îi sugerăm să ceară grabnic eliminarea ei din programa şcolară!

Însă n-am adus vorba despre Creangă doar pentru atâta lucru. Nu, ci vrem să vedem şi modul în care această problemă, a lipsei de apetenţă pentru erudiţie, este rezolvată tocmai de cei care susţin necesitatea culturalizării pe scară largă. Mai precis, cum şi-a explicat exegeza literară naşterea unui scriitor ca Ion Creangă, dintr-un ţăran care afurisea întruna nevoia de învăţământ şi părăsirea satului.

G. Călinescu, în binecunoscuta şi mereu indicata la bibliografie carte Ion Creangă. Viaţa şi opera (noi folosim ediţia apărută la Ed. „Literatura artistică”, Chişinău, 1989), îi zugrăveşte povestitorului un portret de mâncău neîntrecut şi de ţăran afemeiat care „n-avea cultul femeii” (p. 378). Şi nici pentru carte n-avea cult, după cum vom vedea.

Creangă este, în opinia lui G. Călinescu, unul dintre „spiritele cele mai fine care fumegă pe o structură ţărănească” şi pe care, ca spirit fin ce era, „colacii, iar nu fiorul necunoscutului, îl aduc la biserică” (p. 372). Dar nu numai la Biserică. Ci şi la şcoală, la Şcoala de cateheţi, unde părintele Isaiia Duhu „ademenea pe copii la studiul materiilor laice prin zmeură şi alte lucruri de mâncare cumpărate din banii săi”. Şi prin urmare, zice tot renumitul critic, pentru Creangă, nu dorul după învăţătură aduce rezultate plenare, ci: „tratamentul cu alimente fu plin de roade, el fiind însemnat ca bun la toate materiile” (p. 374).

Prin urmare, pe Creangă nu-l trăgea inima la învăţătură de niciun fel, nici către teologie şi nici către materiile laice – care probabil l-au atras, în schimb, pe filozoful materialist Vasile Conta, cu care el a fost coleg la acea Şcoală de cateheţi şi care era fiu de preot. În paranteză fie spus, Şcoala de cateheţi a fost până la urmă în stare să dea culturii române primul ei filosof, deşi Noica nu conceda la a-i recunoaşte această titulatură în adevăratul sens al cuvântului.

Cum se face atunci că Biserica e de vină când învăţătura ei nu dă rezultatele aşteptate, iar instituţia învăţământului laic nu e niciodată de vină, în situaţii similare? Nici pentru eşecuri morale şi intelectuale răsunătoare, pentru care, chiar personalităţi culturale de marcă o acuză. De ce nu cere nimeni niciodată desfiinţarea învăţământului de tip laic, pentru eşecurile sale didactice şi morale? De ce absenteismul, delicvenţa juvenilă sau numărul mare al celor care renunţă la şcoală nu ne fac să cerem restricţionarea învăţământului laic instituţionalizat în societatea noastră, ci dimpotrivă, întărirea lui ?

Continuăm cu portretul creionat de Călinescu lui Ion Creangă. În opinia acestuia, şcoala n-a fost în stare să-i deschidă apetitul pentru niciun fel de studiu. Creangă „n-avea gust, totuşi, de carte. Deşteptăciunea lui e un produs al naturii şi se nutreşte din puţin. (…) …nici măcar patima cititului n-o avea” şi „singura înclinare cărturărească inconştientă îi era numai bunul simţ de ţăran” (p. 379). „Ca ţăran, el nu va avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea erudită. (…) Creangă e tipul opus învăţatului, este omul de bun-simţ…” (p. 386). „Creangă nu învăţa nimic fără scop [material]” (p. 390).

Prin urmare, acesta este caracterul lui Ion Creangă, în viziune călinesciană, tipic ţărănesc, unde cuvântul ţărănesc se înţelege eufemistic, cu trimitere la lipsa de orice apetenţă pentru educaţie, cultură şi erudiţie. Dar tot ţărănia lui îl face şi scriitor genial, în aprecierea unanimă a exegeţilor, deşi ea implică eludarea unei căi formative culte.

Aşa explică renumitul critic imprecaţiile şi blestemele povestitorului la adresa învăţământului. Nu intrăm acum în polemică pe acest subiect. Problema noastră se iveşte acolo unde Creangă ia în derâdere lucruri şi oameni care au legătură cu Biserica. În aceste cazuri, Călinescu e lovit pe loc de amnezie, uită definitiv că autorul povestirilor era cam ţăran incult, după propriile-i constatări, şi subliniază faptele în semn de jubilaţie împotriva Bisericii.

Călinescu lasă deoparte tot ce a afirmat sentenţios el însuşi, uită caracterul lui Creangă, e fericit ori de câte ori găseşte ceva de incriminat la adresa Bisericii şi concluzionează solemn că decizia de caterisire a lui a fost din cauză că „geniul este prin definiţie admirabil şi incomod” (p. 579).

Să recapitulăm: când lui Creangă nu-i place cartea şi învăţătura, Călinescu îl califică drept ţăran, lipsit de apetenţă pentru cultură şi care nu e în stare să guste plăcerea erudiţiei. Când aceluiaşi Creangă îi e greu să înveţe psalmodia sau nu-i plac regulile morale din Biserică şi reglementările cu privire la comportamentul clericilor, atunci, pentru Călinescu, este genial. O atitudine perfect onestă, obiectivă şi ştiinţifică, nu-i aşa?

Poate că şi domnul Bucurenci încearcă să fie incomod pentru că e un fel de…genial. Nu ar fi singurul. Mai este şi domnul Ciutacu genial, şi cred că ar mai putea fi vreo zece mii de români în această situaţie, dacă nu toţi sunt geniali şi niciunul negenial.

Mai avem nevoie de ziarişti?

Albert Camus spunea: „ziaristul este istoricul clipei”. Clipa pentru un ziarist reprezintă o eternitate deoarece el este maestrul care ştie să o despice, să-i dea culoare, să o îmbrace în forme frumoase atât ca aspect cât mai ales ca şi conţinut.

El cunoaşte tehnica de a face cuvintele vii să îşi atingă ţinta. Acesta este ziaristul. Cu toate acestea în mass-media românească foarte puţini dintre ziarişti mai au simţul şi decenţa de a-şi pune în valoare talentul în scopuri nobile şi anume în aflarea adevărului.

Din păcate ziaristul de astăzi a uitat ce înseamnă să fii maestru al pixului, a uitat ce este aia responsabilitate şi datorie faţă de cititori. De multe ori ziarele au devenit un fel de munţi de gunoaie de cuvinte, iar ziariştii gunoieri ai cuvintelor. Imoralitatea ca vocaţie gazetărească a devenit o rampă de lansare pentru aceştia.

Totul este eligibil atâta timp cât prinde la public şi este gustat de acesta. Numai am respect de mamă, de tată, de Biserică, de Dumnezeu, de cititor atâta timp cât am rating şi priză la un anumit public. Este jalnic ce se întâmplă.

Cu puţine excepţii ziarele au devenit centre de compilări, unde investigaţia nu mai are accent. Ziaristul nu se mai duce în focul evenimentelor pentru a extrage de acolo, cu adevărat, informaţia şi de a o pune pe masa cititorului. El deschide calculatorul,se duce pe fluxurile de ştiri şi compilează la greu pentru următorul număr al ziarului. Aşa se naşte azi o ştire, un articol.

În ultimul timp ziariştii au migrat de pe pagina ziarelor pe „pagina” TV-ului unde îşi continuă meseria. În principiu un lucru bun şi nobil deoarece audio-vizualul are mult mai mare priză la public decât suportul scris. Problema nu stă în asta, ci în faptul că mulţi dintre ei au plecat din redacţiile ziarelor la talk-show-uri cu aceleaşi metehne, cu aceleaşi superficialităţi şi angoase. Erijându-se în justiţiari prezintă ştirea la adresa unor oameni sau grupuri de oameni ca o sentinţă . Ştirea nu mai este o simplă informaţie, ci sentinţă definitivă fără drept de apel.

Într-un astfel de context ne putem pune întrebarea: Mai avem nevoie de ziarişti? Răspunsul pe care eu îl dau este afirmativ. Motivul principal îl reprezintă nevoia de informaţie, dar una corecta şi nepărtinitoare. Avem nevoie de ziarişti oneşti, cinstiţi, cu bun simţ şi cu acea conştiinţă a responsabilităţii.

Bogdan-Ioan