Articole prea recente sau prea atente…[27 august 2007]

27 august, 2007 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

St Paul

From here!

Încep prin a vă invita la citirea articolului dogmatico-liturgic al ÎPS Daniel, locţiitorul patriarhal al României, de pe Creştin ortodox. ro. E un text sine qua non pentru preoţii ortodocşi, atâta timp cât vorbeşte despre pomenirea Sfinţilor Îngeri şi a Puterilor cereşti la Sfânta Proscomidie, în prima miridă din cele nouă. Fragmente:

Excluderea pomenirii ingerilor din randuiala Proscomidiei este o eroare bazata pe opozitia dintre duh si trup, precum si pe despartirea Liturghiei Bisericii de pe pamant de Liturghia ingerilor din ceruri. Or, pomenirea ingerilor la Proscomidie scoate in evidenta tocmai legatura dintre Liturghia cereasca si Liturghia de pe pamant, unirea celor nevazute cu cele vazute.

La fel se exprima si Parintele Staniloae cand constata ca e nefireasca excluderea pomenirii ingerilor din randuiala Proscomidiei: „Contrar Liturghierului grec, in Liturghierul romanesc din 1956 lipseste particica pentru ingeri, si numarul 9 de particele se obtine prin despartirea Sf. Ioan Botezatorul de ceilalti prooroci. Dar aceasta ni se pare nefiresc. Expresia „intru cinstea” arata ca jertfa Domnului are pentru sfinti mai mult rostul de a pune in relief cinstea sau slava lor, ca a unora ce au crezut in Hristos. Iar acest rost il are si pentru ingeri.

Cele noua cete de sfinti de la Proscomidie au sens numai daca prima din cete se refera la ingeri, deoarece in locul cetei a II-a a ingerilor care au cazut se evidentiaza acum opt cete de sfinti dintre oamenii care au marturisit pe Hristos si au dobandit lumina zilei a opta, adica au intrat deplin in Lumina lui Hristos Cel Inviat.

Sfantul Ioan Botezatorul, care a trait ca un inger in trup, urmeaza dupa ceata ingerilor, el se poate asemana cu ingerii, dar nu se poate substitui lor pentru a simboliza unirea cerului cu pamantul, a Liturghiei ingeresti cu Liturghia din Sfantul Altar al Bisericii de pe pamant. Comparatia este valabila numai daca se mentine elementul de comparatie sau referinta.

◊

Domnul Ted Doru Pope, pastor baptist, ne vorbeşte despre rugăciunea unui pastor, despre atenţie şi bucurie, în articolul: „La rugăciune”. Dăm fragmente din acest articol:

Îmi aduc aminte că în tinereţe, păstorul nostru m-a interpelat într-o zi după serviciul de dimineaţa şi m-a întrebat de ce am deschis ochii şi m-am uitat în jur la rugăciune. Mie mi-a fost ruşine şi mi-am cerut scuze, am promis că nu voi mai face. Apoi, l-am întrebat pe păstor cu nonşalanţă, de unde ştie că eu am deschis ochii? Şi mi-a spus că şi el i-a deschis, dar ca păstor, are dreptul s-o facă, aşa pentru a supraveghea turma! Am reţinut asta!

De ce ne încruntăm la rugăciune? De câte ori vorbim cu soţul/soţia/prietenul/prietena ne încruntăm? Sau numai când vorbim cu Domnul o facem? De ce? Înţeleg să plângi sau să zâmbeşti la rugăciune, sau să ai faţa calmă… dar de ce să te rogi încruntat? Dar de ce ne rugăm cu ochii închişi? Cineva mi-a spus că tot din cauza că suntem concentraţi, atenţi. Dar de ce nu conducem maşina cu ochii închişi? Ce, când suntem la volan, nu suntem atenţi? Dar când mergem pe trotuar? De ce nu mergem cu ochii închişi? A! ca să nu ne lovim de oameni! Am înţeles. De Dumnezeu, care este DUH nu ni-e frică că ne… ciocnim? Păi eu mă rog adesea cu ochii deschişi şi am descoperit că atunci când o fac am nu mai multe distracţii ci mai multe motive de mulţumire!

De ce nu ridicăm mâinile la rugăciune? Cei din vechime o făceau frecvent! Poate nu ar fi rău să încercăm şi noi! Nu, să nu începem s-o facem în adunare, doamne fereşte! Că s-ar poticni cineva sau cineva ar crede că ne-am pierdut minţile, sau am devenit carismatici! Dar aşa, când ne rugăm singuri, în cămăruţa noastră… acolo unde nu ne vede nimeni!? Cum, NU ne rugăm acasă, în cămăruţă? Dar de ce ne rugăm atunci la adunare? De ce nu suntem consecvenţi: nu ne rugăm nici acasă, nici la adunare! Nu ne rugăm deloc, niciodată!

La rugăciune! Câte întrebări! Poate, îndrăzniţi vreun răspuns, aşa ca să „strike a conversation”? Acum mă duc să mă îmbrac, că plec la adunare… să mă rog! Nu, nu o să fiu încruntat! Şi o să ridic mâinile! Şi o să zâmbesc în faţa Domnului că-s bucuros că El e al meu şi că eu sunt al Lui! Aleluia!

◊

Domnul masterand în Teologie Ortodoxă, Bogdan-Ioan Stârceanu ne vorbeşte într-un articol de astăzi-dimineaţă despre statutul omului de presă. Fragmente:

Albert Camus spunea: “ziaristul este istoricul clipei”. Clipa pentru un ziarist reprezintă o eternitate deoarece el este maestrul care ştie să o despice, să-i dea culoare, să o îmbrace în forme frumoase atât ca aspect cât mai ales ca şi conţinut. El cunoaşte tehnica de a face cuvintele vii să îşi atingă ţinta. Acesta este ziaristul. Cu toate acestea în mass-media românească foarte puţini dintre ziarişti mai au simţul şi decenţa de a-şi pune în valoare talentul în scopuri nobile şi anume în aflarea adevărului.

Într-un astfel de context ne putem pune întrebarea: Mai avem nevoie de ziarişti? Răspunsul pe care eu îl dau este afirmativ. Motivul principal îl reprezintă nevoia de informaţie, dar una corecta şi nepărtinitoare. Avem nevoie de ziarişti oneşti, cinstiţi, cu bun simţ şi cu acea conştiinţă a responsabilităţii.

◊

Claudiu Dobra, teolog penticostal român, scria pe 12 august a.c. despre congresul evanghelicilor români. Fragmente:

Congresul in sine este ceva biblic? Noi tot vorbi depre Sola Scriptura si iata ca avem congrese! In Fapte 15 ne este relata o adunare(sinod) ecumenica, unde reprezentarea este policuturala si multinationala si are loc pe motive, atentie, teologice si nu electorale. Iar in Fapte 1 alegerea noului apostol, in locul celui mort, nu a fost facuta pe baza unei campanii electorale, ci pe principii clare, si in urma unui sistem de vot – aici sotul, dar nu era nici o problema daca ar fi fost votul. Din cate stiu eu, in istoria crestinsmului, nu exista congrese elective, decat in epoca moderna.

Cred ca cel mai onest ar fi de aici inainte sa spunem Sola Scriptura, Cultura, …. si altele care influentiaza modul nostru de gandire in luarea unor decizii sau a modului de a conduce biserica. Iar in clipa in care auzim expresia “Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie (fara a face sau a stii diferenta dintre Traditie si traditii/datini) ” sa ne oprim 5 minute si sa vedem daca noi insine suntem ceea ce spunem sau…, nu intai sa sarim la gatul ceiluilat, iar cand ei evidenteaza aceleasi dereglari de la principul Sola Scriptura la noi sa auda tot felul de justificari puerile.

Daca tot m-am legat de termenul “congres” consider ca fiind bine venit o definire a lui. Conform explicatiei oferite de dictionarelor de neologisme si explicativ al limbi romane el poate fi: a) o inalnire a diferitelor organizatii politice, economice, culturale, etc pentru a dezbate probleme majore; b) organ suprem de conducere (ar mai fi si alte sensuri, dar ele nu se leaga de subiectul nostru). In aceasta situatie, la noi ce e congresul? O intalnire pentru a rezolva unele probleme majore (probleme teologice, electorale, etico-morale, administrative) sau organul suprem de conducere?! Este una dintre intrebarile la care nu s-a raspuns niciodata.

Spre exemplu, iata cateva diferente intre noi si ortodocsi (ca anul acesta si la ei au loc alegeri) in ceea ce priveste alegerea conducerii cultului: a) noi avem congres electiv din 4 in 4 ani, pe cand ei nu au decat in caz de moarete, de demitere sau demisie a patriarhul; b) presedintele are nu numar limitat de mandate, pe cand la ei patriarhul (in afara exceptiei de retragere sau demitere) e pe viata; c) la noi ca si la partidele politice secretarul general are rolul primordial si nu presedintele partidului, in aceasta situatie de ce nu se impune ca si el sa aiba un numar limitat de mandate pe viata?! d) la ei doar patriarhul este ales de catre adunarea electiva, pe cand la noi la fiecare congres electiv este aleasa o noua conducere; e) modelul nostru pare mult, mult mai laic, asemandu-se tot mai mult cu un partid politic. Chiar asa de ce nu facem din Uniune un partid?! Am fi ca marime poate primul daca nu intre primele 3.

◊

Părintele Stephen Freeman, preot şi teolog ortodox american vorbea în articolul său de ieri despre traducerile confesionalizate ale Scripturii.

Most will not notice that the King James version rendered the Greek word episcopos as Bishop, while the Geneva translation rendered it as overseer. The King James version, authorized by the Anglican King as the official Bible of the Church of England, was insistent on the correctness of Bishops as the proper form of Church government. The Geneva Bible, as the name suggests, was a Calvinist product, equally insistent on the absence of bishops – hence the neutral term overseer. Both could argue that their translation was accurate. Yes, but.

The word koinonia had a fairly clear religious, even sacramental meaning by the time of the New Testament. It had a history of usage even in pagan religious settings. Its meaning was fairly clear: communion, participation or sharing. In each of these meanings the strongest sense of the word is meant. To have koinonia is to have communion, to actually participate in the life of another in the sense that your life and the life of the other share a common existence.

In the history of English translation the word receives a mixed treatment. In the King James Bible the word is generally translated either as communion, or, occasionally, by the weaker word fellowship. Interestingly, as time and Protestantism move along, translations have tended to move more often to the weaker rendering fellowship.

My complaint, as I am raising it here, is that translations frequently mislead. The entire concept of Church as a fellowship of believers, meaning a free association of like-minded Christians, is simply not a Scriptural notion, unless your Bible happens to be one of the many that has bowdlerized the clear Orthodox meaning of Scripture. We are saved by union with Christ, by participation in His life.

We are Baptized into his death and raised in His resurrection. We eat His Body and drink His Blood. We have participation in the life of one another such that we cannot say to one another, “I have no need of you.” Such examples can be multiplied from every page of the New Testament and not one of them will support the weak image of an associational fellowship. This sad translation of a powerful word has helped support a notion of the individual believer with a relationship with Christ (what sort of a relationship is fellowship?) and his Bible. This is not the language or imagery of Scripture nor the doctrine of the Church.

◊

Albumele de fotografie ale d-lui Bogdan I. Stanciu, jurnalist român, din Picassa.

Albums

Share Gallery