De ce Dragoş Bucurenci nu este un om…profund? Pentru că aşa gândeşte el…

Pe langa aceste incredibile incursiuni in Absurdistanul scolii romanesti, orele de religie abia daca reuseau sa mai indigneze pe cineva. Faptul ca un popa burtos ne punea sa scriem dupa dictare cateva elucubratii dintr-o carte de invatatura crestina, pentru ca apoi sa ne asculte recitand tema invatata pe de rost, se incadra destul de bine in peisajul suprarealist al orelor petrecute la scoala.

Nici macar faptul ca incepeam ora recitand cu fata spre terenul de fotbal o rugaciune rimata nu ni se parea cu totul neobisnuit. In anii aceia, incepeam frecvent orele intonand imnul national, o reminiscenta penibila din anii cand alimentele si patriotismul se dadeau pe cartela. Asa ca ne intorceam disciplinati spre fereastra si recitam in cor urmatoarea incantatie: „Doamne, Doamne, Ceresc Tata, Noi pe Tine Te rugam, Lumineaz-a noastra minte, Lucruri bune sa-nvatam! Ca Tu esti Stapanul Lumii si al nostru Tata esti, Toate lucrurile bune Numai Tu le implinesti!”. Uite ca n-am uitat-o…

Ce ma amuza la aceasta amintire cu parfum de prostie si de tamaie e ca era singura data cand vorbeam la scoala despre procesul invatarii. In 12 ani de invatamant obligatoriu, cu nicio alta ocazie n-am discutat despre cum se petrece miracolul acesta prin care dascalul ii transmite elevului o parte din stiinta si din priceperea sa. Banuiesc ca n-am facut-o pentru ca pe foarte putini dintre dascali ii preocupa cu adevarat aceasta problema. Ceilalti par ferm convinsi ca totul se rezolva cu o dictare de-o ora si o tema kilometrica pentru acasa.

Abia la ora de religie am aflat cum stau cu adevarat lucrurile: in vreme ce profesorul dicteaza, Doamne Doamne aprinde un fel de reflector divin cu care ne lumineaza mintea si astfel devenim cu vremea mai intelepti. Era sa zic si „mai buni”, dar tot la ora de religie am aflat ca nu merita sa te chinuiesti sa faci lucruri bune, pentru ca treburile astea cad tot in sarcina tipului cu reflectorul.

Asa ca nu ma mira si nici nu ma revolta dorinta cultelor religioase din Romania, care cer reintroducerea religiei in scoala ca materie obligatorie. E greu de crezut ca ceva mai poate pune cruce reformei educatiei, Dumnezeu s-o ierte. Sa se faca, deci, religie, daca interesul national o cere. Bine macar ca nu se mai coase goblen”.

Când şi unde s-au publicat aceste rânduri?

Evenimentul Zilei Nr. 4913

27 August 2007

Stăpânul cruciuliţelor.

Ce s-ar mai putea spune despre adâncimea „de spirit” a autorului? Însă, Dragoş Bucurenci reţine rugăciunea de la clasa întâi, reţine detaliul real sau fictiv al burţii preotului, a primului său învăţător în cele sfinte, reţine faptul că spre răsărit, spre terenul de fotbal se îndreptau la rugăciune, reţine şi faptul că luminarea dumnezeiască este ceva de sus care înmulţeşte mintea şi bunul simţ, însă nu ne spune şi cum arăta ca elev, ce fel de elev era şi … cum a ajuns, fostul elev, zeflemitorul de astăzi.

A găsit un… reflector mai bun, în altă parte? Ironia tâmpă înlocuie prezenţa de spirit? Banii pe care îi primeşte pentru articole îi deformează caracterul sau alte ore de la şcoală i l-au deformat semnificativ?

Vom afla alte detalii când o să mai scrie.

Pr. Dorin.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *