Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Despre nişte „Amintiri din copilărie” sau despre altfel de concluzii

Pentru că ne-a umplut de încântare astăzi domnul Bucurenci, cu duioasele sale amintiri din copilărie, pe vremea când se plictisea la şcoală, o să facem o mică analiză legată de raportul între ce înseamnă învăţarea instituţionalizată şi omul care trece prin ea fără să o îndrăgească prea mult şi ajunge o personalitate. Ne-am propus chiar să vorbim despre o mare personalitate culturală, un mare geniu al literaturii scrise, deşi nu îi plăcea să citească.

Personalitatea la care mă refer este diaconul (timp de 12 ani) Ion Creangă. Genialul nostru povestitor era însă echilibrat, mai echilibrat decât domnul Bucurenci, în ceea ce priveşte sistemul instituţionalizat de învăţământ. În sensul în care râdea deopotrivă de felul cum îşi însuşeau cursanţii Seminarului de la Fălticeni muzica psaltică, dar şi gramatica limbii române. Bucuros că el era mai ager la minte, aminteşte cum colegii săi repetau aceleaşi note şi însemne muzicale până la exasperare, mai precis, „până răguşeau ca măgarii”, în timp ce la gramatică intonau în acelaşi mod formele pronominale, cărora el însuşi le făcea urarea: „ducă-se pe pustiu!”.

Încă şi mai tragic, Creangă considera gramatica după care învăţa, ca fiind „cumplit meşteşug de tâmpenie” şi o acuză de a fi omorât un „flăcău de munte”, Davidică, care „a murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, peritu-le-ar fi numele să le peară, că au mâncat juvaier de flăcău!”. (cf. Ion Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Ed. Eminescu, 1980, p. 198).

Dacă ar fi fost mai obiectiv, în spiritul intelectualist care vrea să îl caracterizeze, Bucurenci n-ar fi uitat să adauge dacă Religia a fost singura materie la care profesorul îl irita sau plictisea la culme, dacă nu cumva mai erau şi altele la care aţipea. Precum, dacă a mai avut în viaţa sa şi alţi profesori care au fost „burtoşi”, sau preotul cu pricina era singurul. În consecinţă, dacă mai identifică, cumva, şi altă materie de studiu pentru care nu avea „organ” de receptare adecvată – vorba lui Pleşu – îi sugerăm să ceară grabnic eliminarea ei din programa şcolară!

Însă n-am adus vorba despre Creangă doar pentru atâta lucru. Nu, ci vrem să vedem şi modul în care această problemă, a lipsei de apetenţă pentru erudiţie, este rezolvată tocmai de cei care susţin necesitatea culturalizării pe scară largă. Mai precis, cum şi-a explicat exegeza literară naşterea unui scriitor ca Ion Creangă, dintr-un ţăran care afurisea întruna nevoia de învăţământ şi părăsirea satului.

G. Călinescu, în binecunoscuta şi mereu indicata la bibliografie carte Ion Creangă. Viaţa şi opera (noi folosim ediţia apărută la Ed. „Literatura artistică”, Chişinău, 1989), îi zugrăveşte povestitorului un portret de mâncău neîntrecut şi de ţăran afemeiat care „n-avea cultul femeii” (p. 378). Şi nici pentru carte n-avea cult, după cum vom vedea.

Creangă este, în opinia lui G. Călinescu, unul dintre „spiritele cele mai fine care fumegă pe o structură ţărănească” şi pe care, ca spirit fin ce era, „colacii, iar nu fiorul necunoscutului, îl aduc la biserică” (p. 372). Dar nu numai la Biserică. Ci şi la şcoală, la Şcoala de cateheţi, unde părintele Isaiia Duhu „ademenea pe copii la studiul materiilor laice prin zmeură şi alte lucruri de mâncare cumpărate din banii săi”. Şi prin urmare, zice tot renumitul critic, pentru Creangă, nu dorul după învăţătură aduce rezultate plenare, ci: „tratamentul cu alimente fu plin de roade, el fiind însemnat ca bun la toate materiile” (p. 374).

Prin urmare, pe Creangă nu-l trăgea inima la învăţătură de niciun fel, nici către teologie şi nici către materiile laice – care probabil l-au atras, în schimb, pe filozoful materialist Vasile Conta, cu care el a fost coleg la acea Şcoală de cateheţi şi care era fiu de preot. În paranteză fie spus, Şcoala de cateheţi a fost până la urmă în stare să dea culturii române primul ei filosof, deşi Noica nu conceda la a-i recunoaşte această titulatură în adevăratul sens al cuvântului.

Cum se face atunci că Biserica e de vină când învăţătura ei nu dă rezultatele aşteptate, iar instituţia învăţământului laic nu e niciodată de vină, în situaţii similare? Nici pentru eşecuri morale şi intelectuale răsunătoare, pentru care, chiar personalităţi culturale de marcă o acuză. De ce nu cere nimeni niciodată desfiinţarea învăţământului de tip laic, pentru eşecurile sale didactice şi morale? De ce absenteismul, delicvenţa juvenilă sau numărul mare al celor care renunţă la şcoală nu ne fac să cerem restricţionarea învăţământului laic instituţionalizat în societatea noastră, ci dimpotrivă, întărirea lui ?

Continuăm cu portretul creionat de Călinescu lui Ion Creangă. În opinia acestuia, şcoala n-a fost în stare să-i deschidă apetitul pentru niciun fel de studiu. Creangă „n-avea gust, totuşi, de carte. Deşteptăciunea lui e un produs al naturii şi se nutreşte din puţin. (…) …nici măcar patima cititului n-o avea” şi „singura înclinare cărturărească inconştientă îi era numai bunul simţ de ţăran” (p. 379). „Ca ţăran, el nu va avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea erudită. (…) Creangă e tipul opus învăţatului, este omul de bun-simţ…” (p. 386). „Creangă nu învăţa nimic fără scop [material]” (p. 390).

Prin urmare, acesta este caracterul lui Ion Creangă, în viziune călinesciană, tipic ţărănesc, unde cuvântul ţărănesc se înţelege eufemistic, cu trimitere la lipsa de orice apetenţă pentru educaţie, cultură şi erudiţie. Dar tot ţărănia lui îl face şi scriitor genial, în aprecierea unanimă a exegeţilor, deşi ea implică eludarea unei căi formative culte.

Aşa explică renumitul critic imprecaţiile şi blestemele povestitorului la adresa învăţământului. Nu intrăm acum în polemică pe acest subiect. Problema noastră se iveşte acolo unde Creangă ia în derâdere lucruri şi oameni care au legătură cu Biserica. În aceste cazuri, Călinescu e lovit pe loc de amnezie, uită definitiv că autorul povestirilor era cam ţăran incult, după propriile-i constatări, şi subliniază faptele în semn de jubilaţie împotriva Bisericii.

Călinescu lasă deoparte tot ce a afirmat sentenţios el însuşi, uită caracterul lui Creangă, e fericit ori de câte ori găseşte ceva de incriminat la adresa Bisericii şi concluzionează solemn că decizia de caterisire a lui a fost din cauză că „geniul este prin definiţie admirabil şi incomod” (p. 579).

Să recapitulăm: când lui Creangă nu-i place cartea şi învăţătura, Călinescu îl califică drept ţăran, lipsit de apetenţă pentru cultură şi care nu e în stare să guste plăcerea erudiţiei. Când aceluiaşi Creangă îi e greu să înveţe psalmodia sau nu-i plac regulile morale din Biserică şi reglementările cu privire la comportamentul clericilor, atunci, pentru Călinescu, este genial. O atitudine perfect onestă, obiectivă şi ştiinţifică, nu-i aşa?

Poate că şi domnul Bucurenci încearcă să fie incomod pentru că e un fel de…genial. Nu ar fi singurul. Mai este şi domnul Ciutacu genial, şi cred că ar mai putea fi vreo zece mii de români în această situaţie, dacă nu toţi sunt geniali şi niciunul negenial.

Did you like this? Share it:

Previous

O iconografie ortodoxă de secol XI, din Capadocia Turciei

Next

Articole prea recente sau prea atente…[27 august 2007]

1 Comment

  1. Multumim pentru precizări doamnă doctorand Gianina Maria. Ca lucrător în acest sistem preuniversitar de 5 ani pot afirma că îl cunosc destul de bine, atât calităţile cât şi defectele.
    Sistemul de învăţământ din preuniversitar se găseşte într-o criză profundă şi periculoasă care nu e de ieri sau de azi, ci poate chiar de prin secolul XIX.

    Crizei actuale i s-a adăugat şi curentul „anti-sistem” mişcare la care tinerii de azi i-au devenit partizani, în multe cazuri, inconştient.

    Toate aceste reforme pe bandă rulantă nu au făcut altceva decăt să cronicizeze criza. Situaţia actuală din învăţământul românesc din preuniversitar nu este singulară, ci caracterizează societatea contemporană în întregul ei, atât din Europa cât şi din America.

    Ceea ce domnul ziarist a elucubrat la adresa unei bresle nu este decât oftatul unui om îndoctrinat de postmodernism.
    Spuneam mai devreme de criza învăţământului românesc din preuniversitar. În primul rând una din cauze o reprezintă diferenţa clară între ce se predă la şcoală, în sistem şi ce se întâmplă acasă, pe stradă, în afara şcolii. Oricâte reforme s-ar face în sistemul actual nu se va aduce nici o rezolvare, deoarece buba este foarte veche, iar ceea ce aţi evidenţiat dumneavoastră arată acest lucru.

    O altă cauză a învăţământului românesc o reprezintă scoaterea Bisericii, cu profunzimile ei, din sistem.
    Cum aţi observat şi dumneavoastră problema nu este a Bisericii în şcoală, ci a învăţământului laic care şi-a atins limitele. Toate încercările miniştrilor de a revigora ceva nu vor avea izbândă deoarece ei vor să resusciteze un corp aproape mort. Soluţia la această problemă nu o reprezintă scoaterea religiei din şcoli, ci integrarea ei la alt nivel, dar nu după modelele învăţământului laic, lucru care de altfel şi-a arătat limitele în actualul curricullum. Mai bine spus nu poţi vorbi de învăţământ pseudo-religios în şcoală, cu m e acum religia în preuniversitar. Religia în şcoală acum e un fel de struţo-cămilă şi de aceea rezultatele şi atitudinile din afară. O soluţie la această problemă o reprezintă o regândire a rolului religiei în şcoală la un nivel la care efectele să se vadă imediat. În primul rând relaţia dintre profesorul de religie şi preot, care de multe ori se reduce la 0, şi relaţia profesor de religie ierarh care e inexistentă.

    Programa şcolară la religie pot spune că este un adevărat tur de forţă pentru tânărul superficial de astăzi şi prea teoretizată (ce vorbeam mai devreme de sistematizarea care nu ţine în acest context).
    Există şi alte soluţii, dar din păcate nimeni nu le vede sau nu se doreşte să se vadă.
    Profesorul de religie trebuie în primul rând să-l facă pe tânăr să aibă un model, atât de erudiţie cât şi de viaţă duhovnicească.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén