Un Richard Wurmbrand al predicii sau mai aproape de adevăruri depline

La un moment dat, după multe întâlniri cu oameni areligioşi, religioşi, ortodocşi sau neortodocşi, atei, indiferenţi sau sălbăticiţi ideologic, mi s-a format o adâncă certitudine în inimă: dacă fiecare în parte s-ar apropia de credinţa ortodoxă, de Sfinţii lui Dumnezeu cu dorinţa de a vedea ce spun ei, este imposibil să nu se schimbe ceva în ei. Nu contează dacă unii nu ajung să se convertească sau se convertesc la Ortodoxie dar nu ajung să şi trăiască adâncimile de sfinţenie ale Bisericii Ortodoxe, ale Bisericii lui Dumnezeu. Însă, se va observa o modificare uluitoare a fiinţei lor, dacă vor să vină cu inimă doritoare, calmă, imparţială, să citească mai întâi, apoi să trăiască ortodox.

Astăzi am citit predicile pastorului Wurmbrand, editate la Bucureşti, cf. Richard Wurmbrand, „Dacă zidurile ar putea vorbi”, col. „Analele Pătimirii”, trad. din lb. franceză de Constantin Moisa, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1995, 180p; şi am avut percepţia directă a suferinţei sale din închisoare, a multiplelor sale înjosiri de către torţionarii comunişti dar şi a iradierii lui de adâncimile credinţei ortodoxe. Am citit, ca să mă conving de un lucru. Am dorit să pipăi cu sufletul meu iradierea sufletului său din cuvinte şi să văd ce înseamnă schimbări fundamentale în sufletul său, care se cuprind în această carte.

De la primele predici am întâlnit un predicator admirabil, un predicator care ilustrează mult, care se confesează abrupt, care citează şi aduce în atenţia cititorului şi pe unii Sfinţi de-ai noştri, şi pe pseudo-sfinţi catolici şi personalităţile lor…un om care suferă dar vorbeşte, un om cu un simţ larg al comunicării şi al comentariului în acelaşi timp. De fapt aceasta a fost prima mea impresie. Când mă las dus de valul emoţiei citirii, văd numai particularităţile autorului, ale textului, formele verbale folosite, imaginile supletive, văd numai frumosul care îmi place…Însă, când trebuie să recalculez scrierea şi trebuie să fiu onest cu ea şi cu conştiinţa mea, să fac o evaluare onestă şi concisă, când mă uit la sfârşit, când mă uit la fundamentul teologic al scrierii şi la prezenţa de facto a adevărului în cuprinsul ei, observ că scrierea sa e şubredă la acest capitol esenţial, că ea m-a surprins dar nu m-a zidit teologic.

Nu am o poziţie personală defavorabilă faţă de carte! Cartea e foarte bine făcută, e admirabilă pentru cititorul protestant/neoprotestant. Este reprezentativă pentru ei. Are ceva din frivolitatea şi temperamentul extremelor care îi reprezintă pe „evanghelici”. Însă cartea în sine nu are un fundament teologic angajat, nu este o introducere într-o teologie clară, paradoxal-clară ci mai degrabă e o carte eveniment, e o carte flacără, care vrea să transmită starea unui om care uită starea sa riguros „eclesială” şi învaţă din experienţa pe care i-o îngăduie Dumnezeu şi din întâlnirea cu cei de altă credinţă decât el.

Tocmai de aceea, încă din introducere, atenţionează pe cei care au un creştinism confortabil, de birou, de fotoliu, că el le vorbeşte în aceste predici ale sale despre un creştinism trăit între pereţi singuri, reci, la buza nebuniei, unde torţionarii te scuipă în gură şi urinează pe capul tău sau unde eşti sedat cu droguri ca să ai aprinderi sexuale.

Vorbeşte despre multe lucruri în predicile sale, de la literatură la teologie, de la rădăcinile cuvintelor evreieşti şi greceşti la Evanghelie, într-o perspectivă teologică „nedogmatică”. De două ori în carte apare ideea că nu trebuie să avem sentinţe clare în materie de credinţă [p. 87 şi 176], în prima citaţie spunând: „Creştinismul meu este nedogmatic”. Însă nu e aşa: creştinismul său are rigoare „dogmatică” personală, însă în măsura în care vrea să aibă rigoare „dogmatică”, raportându-se subiectivist la realitatea Tradiţiei Bisericii Ortodoxe.

Avem de-a face cu predicile unui luteran care predică în manieră neoprotestantă. Nici nu e de mirare de ce editura Stephanus i-a editat cartea şi de ce, credincioşii neoprotestanţii români îi îmbrăţişează persoana şi opera. Probabil se recunosc foarte mult în maniera aceasta expozitiv-temperamentală, prin care se dinamizează un entuziasm în masă. Logica expunerilor sale este aceea de a înflăcăra pe credincioşi şi nu de a-i fundamenta teologic. Se sare de la una la alta, se mizează pe surprize, mai ales pe o erudiţie care se altoieşte pe Scriptură, se predică alert, însă fără a-ţi da prilejul să te adânceşti interior. Predicile sale escaladează emoţiile, te fac să treci printr-un şir întreg de emoţii şi de exclamaţii, te cuceresc prin evocări sau paralelisme, te duc în galop spre o stare de spirit entuziastă, dar nu te odihnesc, nu te lasă deloc să respiri. E un film cu o dramă într-o continuă derulare.

Nici acest lucru nu e rău. E o carte specială, rostită între 4 pereţi, rostită pentru oameni imaginari, o carte de rezistenţă în închisoare, dar şi o carte de dragoste, de evidenţiere a unor luminări aduse de suferinţă şi nădejde. În cazul unui eterodox, când vorbesc de luminări dumnezeieşti, mă refer la înrâuriri ale harului din afara lui. Într-o astfel de viaţă şi durere, cred că Dumnezeu l-a condus pe Wurmbrand spre Sine, spre înţelegerea vieţii ortodoxe, lucru pe care îl vom evidenţia în mod succint în acest articol.

De ce este Wurmbrand inconfortabil pentru un protestant sau pentru un neoprotestant, dacă îl citeşte cu atenţie, cu adâncime şi îi respectă particularităţile credinţei sale? Pentru că el iese din schema de calcul a Reformei. El s-a lăsat condus de Dumnezeu spre Ortodoxie, în puncte teologice unde a făcut experienţa falsităţii unor idei teologice ale „reformatorilor”. În carte, însă, nu merge până la capăt…

Habotnicia evreilor care Îl neagă pe Iisus, dar Îl visează noaptea [p. 111], îi este străină. Îi este străină şi atitudinea intelectualului european fără candoare şi, crede mai degrabă în statura inconştient-bună a „primitivului candid” [p. 112], care nu ştie de ruşine, care poate fi canibal, dar are lucruri mai sănătoase în el decât europeanul rafinat în perversitate şi ură. Vede un bine anume şi în Ponţiu Pilat [p. 114], vede foarte adânc vocaţia, aflată în lăuntrul omului [p. 115], vede mult bine în vise, în unele vise [p. 131], tuşează realitatea paradoxală a nebuniei lui Dumnezeu [p. 161], glosează pe tema complexului celui persecutat [p. 163], vorbeşte despre îndoielile sale religioase:

„Eu am tranversat o teribilă perioadă de îndoieli.
Timp de săptămâni în şir, Diavolul m-a chinuit zi şi
noapte, spunându-mi că eu am fost un prooroc min-
cinos şi că fusesem pedepsit pentru asta. Într-o noapte,
am luat hotărârea ca să mă întorc la credinţa evreiască.
Altădată, am resimţit o puternică atracţie spre Biserica
romano-catolică. Şi atunci mi-am pus întrebarea: dar
dacă adventiştii au dreptate? Biblia ne porunceşte,
de sute de ori, să păzim sabatul. A şti că Isus este
Adevărul nu-mi era, în momentele respective, de nici
un ajutor”. [p. 138]

Te captivează, te îmbie, te convinge să îl asculţi…Însă, ca ortodox, observ cu durere ce înseamnă să nu ai drept fundament întreaga Tradiţie a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi să vorbeşti prin lumina curată, deplină, a adevărului. Pentru că apar fragmente, fragmente mici, care dovedesc neştiinţe mari. În p. 120, aflăm faptul, că el credea că Sfântul Duh L-a atins pe Iisus numai la 30 de ani, deci în timpul Botezului în Iordan, ca şi când până atunci Sfântul Duh nu ar fi odihnit peste Fiul ci ar fi fost separat de umanitatea Sa, pe când în p. 169 exhibă o înţelegere materialist-spiritualistă în cazul naşterii suprafireşti a Domnului din Prea Curata Fecioară, spunând:

„Ovulul Fecioarei Măria din care S-a născut Isus
fusese mai întâi materie anorganică. Apoi, aceasta
s-a sintetizat în materie organică. La anunţul arhan-
ghelului Gabriel, a fost fecundat de sămânţa cerească.
„Lucrul sfânt” (Le. 1:35, după original) a luat viaţă.
Isus a început prin a nu fi decât un singur lucru.

Embrionul respectiv s-a dezvoltat ca oricare alt
embrion, trecând prin diferitele faze ale vieţii animale,
până în momentul când a luat chip omenesc. Dar el
era încarnarea pre-existentului Fiu al lui Dumnezeu.
Astfel că în El puteau fi văzute ca fiind unite toate
lucrurile: materia anorganică, forma organică, lumea
animală, lumea omenească şi Divinitatea”.

Poziţia sa este evident nestoriană în acest context, pentru că se vorbeşte nu de persoana Fiului lui Dumnezeu care Se întrupează din sângiuirile Prea Curatei Stăpâne, ci de un ovul care primeşte pe Cuvântul, pe Logosul lui Dumnezeu. Ceva asemănător, dar mult mai dezastruos din punct de vedere dogmatic, am auzit într-o predică a pastorului baptist Iosif Ţon, căreia, spre enervarea mea, nu îi mai ştiu numele. Am tot căutat-o spre exemplificare dar nu mai dau de ea. Este însă vorba despre o predică din cele pe care le are pe siteul care i s-a închinat şi pe care am publicitat-o şi noi.

Revin la afirmaţia autorul nostru. Adevărul însă, care a fost păstrat în Sfânta Tradiţie a Sfinţilor ortodocşi, vorbeşte despre întruparea Cuvântului în următorii termeni: Dumnezeu Cuvântul Şi-a clădit împreună cu Tatăl şi cu Duhul, din Prea Curata Fecioară, trup omenesc, pe care l-a asumat în ipostasul Său veşnic. Odată cu acceptarea Prea Curatei de a fi Roabă a Domnului în faţa Sfântului Arghanghel Gavriil, Dumnezeu Cuvântul Şi-a făcut locaş în Prea Sfânta Fecioară şi S-a zămislit în mod deplin, ca un Copil care Se poate naşte imediat, fără să treacă prin fazele organice ale oricărui făt.

Acest adevăr capital al mântuirii noastre îl aflăm scris, într-un pasaj extrem de concentrat, în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: „după asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste Ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus Îngerul, curăţind-o [de păcatul strămoşesc n.n.] şi dându-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o Înţelepciunea enipostatică şi puterea Preaînaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Luişi din sângiuirile Ei sfinte şi preacurate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe care seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt. Nu Şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată.”, cf. Sfântul Ioan Damaschin, „Dogmatica”, col. „Mari Scriitori Creştini”, ed. a III-a, trad. de Pr. D.[umitru] Fecioru, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 97-98.

Afirmaţiile pastorului Wurmbrand sunt defectuoase de multe ori din punct de vedere dogmatic şi scriptural. Are puncte unde stă departe de Biserica Ortodoxă dar şi unele unde s-a apropiat uluitor de mult. În predica a 6-a, despre Prea Curata Fecioară, autorul nostru vorbeşte de o „vedenie” auditivă, în care i s-a spus că „Maria vede totul” [p. 57]. Ce spune despre Maica lui Dumnezeu autorul nostru:

„Din ziua când am devenit creştin, eu am avut
mereu o atitudine de profund respect faţă de ea. O
femeie nu devine evreică dând naştere unui evreu, ci
ea naşte un evreu pentru că este o evreică. Astfel că
Maria nu a devenit maica Domnului dând naştere
Domnului Isus ci ea L-a născut pe Cristos din pricină
că era, esenţialmente, o purtătoare a lui Dumnezeu.

Acest potenţial exista în fiinţa sa înaintea întâlnirii
cu arhanghelul Gabriel. Ea a zis: „ToateNeamurile
îmi vor zice fericită” (Le. 1:48). Şi să ştiţi că eu am
numit-o întotdeauna pe Fecioara Maria preafericită,
oricât de straniu ar părea lucrul acesta pentru un protestant.

Însă eu nu pot fi de acord cu practica de a i se
adresa rugăciuni căci, pentru a le auzi, ea ar trebui să
posede atributul divin al omniprezenţei. Ea nu este
omniprezentă, nu se află pretutindeni în acelaşi timp.
Maria este o făptură omenească. Ea aparţine, fără în-
doială, cetei sfinţilor proslăviţi, dar chiar şi aceştia
au limitele lor, pentru că ei sunt creaturi şi nu Creatorul.

Am discutat adesea pe tema aceasta cu prieteni
ortodocşi şi catolici. S-ar părea că ei uită uneori că
Fecioara Maria se simţea nespus de mică şi de ne-
vrednică atunci când ţinea în braţe pe Pruncul Isus”. [p. 58-59].

Se observă deschiderea sa pentru Maica lui Dumnezeu, însă şi cenzura ideologică provenită din mentalitatea protestantă. Ideea că avem nevoie numai/exclusiv de omniprezenţa lui Dumnezeu ca să ne fie ascultată rugăciunea este o idee filosofică şi nu o realitate de fapt. Ea exprimă necunoaşterea extatică a prezenţei Sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că nu avusese acces la slava lui Dumnezeu şi la vederea slavei Sfinţilor încă din această viaţă, autorul nu înţelege că Sfinţii sunt în Împărăţia lui Dumnezeu nişte auzitori foarte buni, clari şi direcţi ai rugăciunilor noastre şi nişte ajutători grabnici ai iubirii noastre.

Dar, paradoxal, autorul nostru pledează pentru rugăciunile Sfinţilor glorificaţi [p. 159]. Se observă în el zbaterea între ceea ce simte din relaţia sa directă cu Dumnezeu şi cu Sfinţii şi ideile filosofice ale protestantismului. Tocmai de aceea, această auzire specială din Vinerea Mare: „Maria vede totul”, îi dă o mare linişte şi îi schimbă raportarea sa faţă de Maica lui Dumnezeu. Spre sfârşitul predicii a 6-a, autorul spune:

„O, dar acum ce
pace profundă îmi umple sufletul! Maria cea
preaiubită vede totul. Ea vede simultan trecutul
înspăimântător, starea de har actuală şi un viitor de
glorie iminent. Ea vede întregul tablou care se carac-
terizează printr-o ascensiune vizibilă. O asemenea
viziune este aceea a lui Cristos însuşi” [p. 64].

„Isus nu vede în mine nici un păcat. Toate au fost iertate şi acoperite. El este Dumnezeu,dar mai există şi o creatură omenească, Măria, o fiinţă atât de curată şi care, văzând tabloul întreg, nu reproşează niciodată şi nu face decât să manifeste înţelegere, să iubească şi să ajute” [p. 65].

„Păcatele acestea au fost transformate în paşi către sfinţenie.Pentru numeroşi
sfinţi păcatele lor de altădată au constituit rădăcinile
care au determinat apariţia unor flori magnifice.
Eu nu voi mai trăi decât în contextul prezentului
şi viitorului, învăţând de la Măria să nu văd doar nişte fragmente izolate şi lipsite de semnificaţie ci să privesc întotdeauna la Marele și minunatul tot, Isus Cristos” [p. 65].

O altă apropiere de adevărul deplin al Ortodoxiei îl are autorul nostru în cazul rugăciunilor pentru cei adormiţi. În predica a 18-a el cere rugăciuni post-mortem de la fraţii întru credinţă:

„Dar când moartea vă ameninţă, vedeţi
lucrurile în mod diferit. Oare de ce să fiu lăsat fără
rugăciune imediat după moartea mea? Din pricină
că rugăciunea pentru morţi nu este prevăzută în
Scriptură? Multe alte lucruri care nu figurează în
Biblie sunt, totuşi, excelente. Nu veţi găsi acolo, de
exemplu, nici o menţiune cu privire la rugăciunea
familială. Şi atunci ar putea spune că această practică
este rea? Biblia nu vorbeşte de Biserici decât în oraşe.
Bisericile de la sate par să nu fie conforme cu Scrip-
tura. Oare n-ar trebui ca acestea să existe? Sau este
potrivit Scripturii să fii luteran, baptist, catolic sau
ortodox?

În definitiv, este lucru dovedit că rugăciunea
pentru morţi nu-i în armonie cu Sf. Scriptură? Eu
îmi aduc aminte de o rugăciune din cartea lui Neemia
la care am recurs adesea: „…nu priviţi ca puţin lucru
toate suferinţele prin care am trecut noi, împăraţii
noştri… şi tot poporul Tău, din vremea împăraţilor
Asiriei până în ziua de azi” (Nem. 9:32). Evreii nu
aveau împărat pe vremea lui Neemia. El se roagă
deci pentru împăraţi şi pentru strămoşii evreilor morţi
de multă vreme.

În orice caz, sentimentele mele nu ar fi altele chiar dacă ar exista nişte versete care ar părea să contrazică această concepţie. Adevărata interpretare a tuturor versetelor biblice este dragostea. Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi ci al celor vii. El esteDumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov (Ex. 3:6) [p. 157-158].

În aceste rânduri el iese din ideologia protestantă, iese din filosofia de laborator şi trece în domeniul experienţei reale, al experienţei care se naşte din realitatea nemuririi sufletului şi a nevoii de curăţire continuă. Textul de mai sus este o reîntoarcere, „din afară”, la Tradiţia Bisericii, care nu e compusă din basme păstrate peste generaţii ci din adevărurile lui Dumnezeu pe care Sfinţii Bisericii le-au păstrat peste veacuri.

O experienţă personală tainică îl face să trăiască mai ortodox, mult mai autentic relaţia sa cu Maica lui Dumnezeu, pe când gândirea la propria sa moarte îl pune în faţa nevoii reale de rugăciune pentru el.

Finalul predicii a 18-a e tot la fel de tulburător pentru un protestant habotnic, care nu are nimic de-a face cu relaţia personală cu Dumnezeu ci se raportează doar la scrierile „reformatorilor”:

„Fraţi şi surori, moartea este gata să mă înhaţe.
Rugaţi-vă pentru mine! Pastorul Blumhardt, un lu-
teran german, afirmă că a văzut sufletele morţilor in
Biserică implorând rugăciunea şi solidaritatea celor
vii. Poate că eu nu mai sunt un om normal, dar am
aceeaşi idee. Eu văd, în celula mea singuratică, nişte
morţi care-mi cer să mă rog pentru ei. Luther de-
zaproba rugăciunile publice pentru cei morţi numai
din pricina abuzurilor pe care le antrenau ele şi a
falselor nădejdi pe care ar fi putut să le inspire, dar el
nu s-a ridicat contra rugăciunii pentru defuncţi făcută
în particular.

Rugaţi-vă pentru mine! Aduceţi-vă aminte de
cuvintele lui Boaz: „Numele mortului să nu fie şters
dintre fraţii lui” (Rut 4:10). Amin.”[ p. 160].

O a treia poziţie ortodoxă o are faţă de mântuirea inclusivă, stipulată numai prin credinţă şi înţeleasă subiectivist, susţinută în mediul protestant şi neoprotestant:

„Noi ne-am obişnuit să trăim într-un sistem de
liberă iniţiativă şi am aplicat Bisericilor noastre
principii şi idei specifice acestui sistem. Dar
creştinismul nu este originar din lumea aceasta şi, de
aceea, el nu cunoaşte principiul liberei iniţiative.
Caracteristicile sale sunt: organizarea, ierarhia şi,
repet, ascultarea. Nu numai o ascultare faţă de
Dumnezeu dar şi faţă de fraţii săi creştini pe care
Biblia îi numeşte „mai-mari” sau „căpetenii” (Evr.
13:7). Credincioşii protestanţi consideră că nu au
nevoie de nimeni să-i conducă în materie de credinţă.
Ei l-au respins pe papă pentru că fiecare dintre ei se consideră un papă.

O asemenea atitudine nu este nici
biblică, nici creştinească.

Dar, odată pusă problema, avem dreptul să ne
întrebăm: care este pastorul în care să avem încredere?
Sarcina lui este de a mă aduce la perfecţiune până la
sfinţenie, dar există atâţia şarlatani şi impostori. Unii
oameni care sunt numiţi pastori nu au măcar intenţia
de a conduce pe alţii la sfinţenie. Iar mulţi dintre cei
ce cred că au vocaţia aceasta spun atâtea lucruri ciu-
date şi dau, prin viaţa lor, exemple contradictorii încât
rămâi blocat şi perplex văzându-i şi ascultându-i” [p. 117-118].

Însă, chiar dacă autorul ia poziţie faţă de abordarea subiectivistă a înţelegerii vieţii creştine şi crede că are nevoie de rugăciune şi de ajutor de la Sfinţii din cer şi de la fraţii întru credinţă, acum şi după moartea sa, totuşi în p. 158 el vorbeşte despre mântuirea personală ca despre un fapt garantat, deja avut şi nu ca despre unul care va fi dobândit în viitor, ca despre unul pe care îl va primi de la Dumnezeu la judecata Sa:

„Eu nu ştiu ce se va întâmpla cu alţii, dar când va
fi să mor eu voi avea nevoie de rugăciunile dumnea-
voastră. Eu sunt mântuit, cu siguranţă, dar şi copiii
lui Dumnezeu vor veni înaintea scaunului de judecată.
Ei vor trebui să răspundă nu numai pentru orice
acţiune rea dar chiar pentru orice cuvânt nefolositor” [ p. 158].

Am regăsit în cuvintele sale starea de spirit împăciuitoare, dorinţa de pace, de dragoste, de armonie, de frăţietate, o atitudine conciliantă, dar fără baze dogmatice. E ceva specific şi zilelor noastre, unde întâlnirile ecumenice devin relativizări dogmatice favorabile tuturor. Am găsit o raportare exclusivistă la Scriptură, o teologie personală ideologizată dar corectată de experienţa personală şi o deschidere afabilă către alţii dar fără decizii tranşante.

Se mai pot spune multe despre această carte, cu siguranţă. Nu îmi propun niciodată să epuizez subiecte, pentru că nimic nu este epuizabil sau de epuizat. Voi încheia cu un citat, care este o exprimare experienţială, în care şi eu cred cu tărie:

„Nu există criminali perfecţi şi nici torţionari desăvârşiţi” [p. 101]

Întotdeauna există un cuantum de bine în orice om, chiar şi în cel mai depravat cu putinţă.