Articole referitoare la canonizarea Sfântului Ierarh Varlaam al Moldovei

Ziarul Gardianul, 11 august 2007.

Telem. ro

Ziarul ortodox Lumina.

Deşi obiectele descoperite indicau cu precizie că osemintele din partea inferioară a mormântului sunt moaştele mitropolitului Varlaam, pentru a exclude orice îndoială posibilă, s-a solicitat o expertiză de specialitate. Astfel, pe 11 iunie 2007 a avut loc, tot la Mănăstirea Secu, expertiza antropologică efectuată de o comisie alcătuită din doi specialişti din cadrul Secţiei de Cercetări Antropologice a Academiei Române – filiala Iaşi, care a stabilit vârsta celor două schelete şi momentul decesului.

Astfel, potrivit Notei de expertiză antropologică nr. 15 din 14 iunie 2007 întocmită de cei doi experţi, rezultă că scheletul peste care s-au găsit elemente de galon şi broderie bisericească în fir de aur şi argint, candela şi crucea de călugărie aparţin unei persoane trecute la cele veşnice la o vârstă depăşind 70 de ani, ceea ce corespunde cu vârsta Mitropolitului Varlaam din momentul decesului său.

Cel de-al doilea schelet, aparţinând, potrivit aceleiaşi Note, unei persoane cu cel puţin 10 ani mai tinere şi decedate mult mai târziu, prezentând în partea frontală a craniului un orificiu produs de o puternică lovitură, care ar fi putut provoca moartea, ar putea fi al unui călugăr ucis de turcii care au înăbuşit aici la Secu revoluţia greacă eteristă din 1821, înmormântat de supravieţuitori în grabă, aproape la suprafaţă, în cavoul Sfântului Mitropolit Varlaam.

Scoase după 350 de ani din „casa cea de lut a moşilor săi“, osemintele au fost curăţate şi apoi aşezate în paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“ al mănăstirii, urmând ca pe 25 august să fie pregătite pentru a fi aşezate definitiv într-o raclă specială. Tot atunci se va oficia şi ultimul parastas pentru odihna sufletului mitropolitului Varlaam, după care va avea loc proclamarea solemnă a canonizării sale, iar credincioşii se vor putea închina la Sfântul Varlaam al Moldovei.

Articol semnat de Narcisa Balaban.

Ziarul ziua de Iaşi

Creştin ortodox. ro.

Mitropolitul Varlaam a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in sedinta din februarie 2007, avand ca data de praznuire 30 august.

Ramasitele trupesti ale Mitropolitului Varlaam, inmormantat la Manastirea Secu, au fost dezgropate pe data de 5 iunie. Osemintele sunt intacte, desi, in decursul timpului, manastirea a fost pradata de mai multe ori.

Osemintele mitropolitului vor fi puse intr-o racla din argint, suflata cu aur. Racla a fost realizata de mesterii de la Monetaria Statului. Pe pereti se vor scoate in relief, scene din viata mitropolitului.

Originea mitropolitului


Multi cercetatori au ajuns la concluzia ca Vasile Motoc, asa cum se numea Mitropolitul Varlaam inainte de calugarie, ar fi originar din partile Neamtului, provenind dintr-o familie de razesi din satul Borcesti, de langa Targu Neamt, localitate care astazi nu mai exista. Sunt istorici care sustin ca mitropolitul ar proveni fie din partile judetului Vrancea, fie din localitatea Balotestii Putnei.

Staret si carturar

Ajunge la Schitul lui Zosima in perioada 1590-1592. Timp de 15 ani a vietuit langa vestitul egumen Dosoftei. S-a calugarit la Secu, sub numele Varlaam. La acest lacas de cult a fost egumen si apoi a devenit arhimandrit. In 1632 a fost ales mitropolit al Moldovei si a pastorit pana in aprilie 1653, cand s-a retras la Secu. In 1639 s-a numarat printre candidatii la scaunul de patriarh ecumenic.

Din activitatea sa de carturar amintim: in 1640 a infiintat o tiparnita la Iasi, in care a tiparit mai multe carti de invatatura in romaneste. In vremea pastoririi sale, Vasile Lupu a intemeiat Colegiul de la Iasi, cu profesori trimisi de la Kiev. In perioada 1644 – 1645 a convocat un sinod al tuturor ierarhilor din Tara Romaneasca si Moldova, care a aprobat raspunsul impotriva Catehismului calvinesc, scris de el.

A tradus din limba slavona, impreuna cu cativa ucenici, lucrarea Scara a Sfantului Ioan Scararul. Astfel, egumenul Varlaam facea in Moldova primii pasi de inlocuire a limbilor straine, greaca si slavona, cu limba vorbita a poporului. Leastvita (Scara) Sfantului Ioan Scararul se numara printre primele opere patristice filocalice traduse in limba romana. Cea mai importanta carte veche de invatatura duhovniceasca, alaturi de Biblia lui Serban din anul, 1688 este Cazania mitropolitului Varlaam.

Alte lucrari:

Sapte Taine a Bisericii, aparuta la Iasi, in 1644, in 340 de pagini, prelucrata dupa opera grecului Toma Teofan Eleavulkos (sec.XVI)
Raspunsul impotriva Catehismului calvinesc, tiparita probablil la Iasi (dupa unii la Dealu) in 1645, cu 32 de foi, in care combatea un Catehism calvinesc tiparit la Alba Iulia, in 1645.

Ziarul Evenimentul Zilei, 28 august 2007.

Arhim. Varlaam MERTICARIU vorbind despre dechiderea mormântului Sf. Ierarh Varlaam.

Jurnalul Naţional, 29 august 2007.

Ziarul Ziua, 14 februarie 2007.

Pr. Dorin.

La mulţi ani, Teodora! Ne bucurăm să te vedem la faţă…


Dragii mei Irina şi Nicolaie să vă bucuraţi de fiica voastră ca şi noi să ne bucurăm întru voi cu bucurie mare! Dumnezeu să o binecuvinteze pe Teodora şi pe Ilinca şi să facă voia Sa în ele şi în voi.

La mulţi ani şi bucuria voastră să nu se termine niciodată!

Pr. Dorin.

Disertaţiile fără tine şi remediile de bun simţ

The image “http://marinvlada.googlepages.com/sigla.jpg/sigla-full.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Disertaţiile ştiinţifice suferă cel mai adesea de necrofilie. Ele iubesc materia moartă, substanţa care nu ţipă la tine, datele care nu se exteriorizează personal. Cumperi cărţi numai pentru stil, cumperi cărţi numai pentru distanţă, la un moment dat te înveţi şi tu cu distanţa, şi crezi că poţi să fii distant faţă de tine însuţi în cărţile pe care le scrii. Nimic mai fals! Cărţile cu distanţă faţă de adevăratul tău glas nu te reprezintă.

Pe premisa falsă a obiectivităţii, apar cel mai adesea subiectivităţile cu aroganţă obiectivă, cu stil pseudo-impersonal, care ne propun date disparate şi nu experienţe personale. Detaşarea faţă de text nu este o detaşare faţă de scris ci este o detaşare faţă de propriile tale sentimente. Tu ai sentimente dar le maschezi. Cei care vor să-şi inventeze un stil încep prin a se ipostazia în mintea lor în persoane fără erori, în persoane care mănâncă numai lauri şi nu merg decât în fraze pline de…responsabilitate.

Emil Cioran a încercat să fie … frumos şi a sfârşit prin a se simţi mizerabil, încarcerat în pasiuni minore. Eugen Ionescu a început cu nu, cu reproşuri şi a sfârşit într-un şir întreg de puncte de suspensie. Dramele interioare, căutările, sincerităţile, neştiinţa, când nu apar în textele şi în cărţile noastre, vor fi scoase la iveală post factum şi vor fi, de cele mai multe ori, de două ori mai urâte.

Scriitori încearcă să se mintă scriind şi trăiesc cel mai adesea jalnic. E un fel de sunt frumoasă! repetat în faţa oglinzii, pentru că nimeni nu ţi-o spune zilnic. Cărţile rare se nasc din dureri, suferinţe şi drame enorme. Cărţile rare, tocmai de aceea, sunt nişte cavouri frumoase, care stau în biblioteci pline de alte cavouri, însă sunt ingurgitabile dacă eşti om sănătos la suflet.

De ce este reticent omul duhovnicesc faţă de literatură? De ce este reticent omul care se roagă, care contemplă, faţă de jalnicul spectacol al patimilor din romane, poeme, teatru? Pentru că el încearcă să nu se mai îmbâcsească sufleteşte tocmai cu lucrurile de care vrea să scape. Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea neîncetată, destructurează gândirea discursivă, o aneantizează, te face să te simţi ca şi când nu ai fi gândit niciodată, dându-ţi posibilitatea să asişti la un alt fel de gândire: la gândirea prin mişcarea minţii şi a inimii noastre de către harul lui Dumnezeu.

Când te rogi nu poţi gândi, ci simţi cum Dumnezeu imprimă în tine gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Când citeşti literatură, filosofie, când citeşti presa, când te uiţi la TV sau pe net, când mergi pe stradă te inundă sentimente şi patimi de tot felul şi te percepi ca o cameră în care intră tot felul de dihănii care nu au nimic de-a face cu ce vrei tu în mod fundamental: să te linişteşti.

Liniştirea interioară este adevărata noastră aspiraţie, împlinire. Scrisul şi cititul sunt căi spre împlinire. Dar căi care te concentrează asupra unui subiect, pe când rugăciunea te scoate din lucruri, din concentrări lăturalnice pentru a te situa în faţa prezenţei nesfârşite a lui Dumnezeu care umple toate.

Cărţile în care nu apar şi tăcerea ta, adâncul tău, frumuseţea ta sunt cărţi de aruncat la colţul uitării. Cărţile care îţi spun despre el, despre subiect dar nu te fac prieten cu subiectul, care nu te includ în subiect, care nu îţi fac subiectul să fie al tău sunt căţi scrise fără ei, fără ei cu adevărat.

Moda recentă a bibliografiei din plin, a eshaustivităţii umflate de la spatele cărţii, ne invită să facem cunoştinţă cu complexul de inferioritate al postmodernului care scrie. Pentru că el a citat şi a citit fragmentar, pe sărite, vrea să se propună într-un final ca cel care a înmagazinat totul. Bibliografia e un vis de împlinire utopică, e dorinţa de a ne recredibiliza în faţa cititorului, când cititorul a înţeles deja că noi suntem nişte tipi parşivi şi că am făcut cartea în grabă. Componenţa capitolelor, titlurile capitolelor sunt adesea cu impact mediatic dar fără conţinutul cercetării.

Am început să miros cărţile după gradul de profunzime pe care îl emană, după gradul experienţei. Nu mă interesează în primul rând ce spune, ce subiect are, ci doar: cine este autorul? Cine este în el însuşi autorul şi nu pe afară? Dacă autorul este un om care emană adâncime de spirit, apoi cunoaşterea din interior a modului cum se scrie o carte, apoi erudiţie în domeniu, apoi cum să te atragă prin sinceritatea şi deschiderea sa faţă de cititor…cartea poate avea o mie de lipsuri formale sau bibliografice, căci voi concluziona: e o carte extraordinară.

Cartea extraordinară e cartea care te face să găseşti un om real, un scriitor cu adâncime, cu profunzime, cu sfinţenie. Cartea reală e cartea care emană din inima şi mintea unui om care scrie, care scrie în neştire calculată, dureroasă. Nu-mi imaginez un Balzac sau un Goma care stă să finiseze de 50 de ori un amărât de text sau la o carte de 300 de pagini să stea 10 ani. Cartea reală vine de la cititorul şi scriitorul real, nu de la cel de ocazie, vine de la cel care are experienţe peste experienţe, care se bucură nespus să comunice, care vrea să împărtăşească, care vrea să schimbe lumea.

Cartea reală este un izvor de înţelegeri cumsecade, ce se întâlnesc cu trăirile, emoţiile, păcatele şi bunele tale. Dacă o carte nu e un dialog real cu cititorii, dacă scriitorul nu are simţul oralităţii scrierii, dacă nu scrie crezându-se în faţa unui public, nu ştie să convingă. Nu poţi să convingi pe un om că ai cercetat un subiect dacă nu ai bucuria şi bunul simţ al comunicării, al modestiei. Nu poţi să începi cartea cu enunţul: voi discuta despre epoca iluministă şi voi arăta decadenţa religioasă a înfăptuitorilor săi şi în paginile cărţii să nu demonstrezi că ai înţeles profilul interior al acelor oameni.

Iar cartea reală nu vrea şi nu poate să aibă superbia epuizării subiectului. Ce fel de istoric eşti dacă nu ai înţeles că istoria nu se scrie numai pe manuscrise şi pe imagini ci şi pe starea de spirit a oamenilor vremii? Ce fel de teolog eşti dacă nu ştii să discerni fanteziile teologice de adevărurile păstrate cu sfinţenie în Biserica lui Dumnezeu? Ce fel de literat eşti dacă nu înţelegi limitele interioare ale oamenilor care au scris opere literare?

Crezul meu în domeniul cărţii e acesta: cartea adevărată, reală, este cea care emană naturaleţea căutării, a scrierii, a comunicării. Cartea reală vorbeşte despre autor, e o mostră din adâncimile lui dar niciodată nu îl substituie. Trebuie să apreciem nu cărţile în primul rând, ci oamenii care scriu cărţile. Cărţile sunt coridoarele spre inima celor care le-au scris.

Când îl citesc pe Iorga ştiu că el a scris cum a trăit, cum a gândit, la repezeala momentului. Nicolae Iorga are şi multe idei evoluţioniste în prezentare, are şi inexactităţi inerente ritmului trepidant în care scria, are şi aversiuni religioase care îmi displac…însă e un om care a ştiut să scrie în ritmul vieţii, al propriilor lui clipe şi şi-a asumat micimea şi neştiinţa umană, măsurile sale proprii.

Vom începe să scriem şi să publicăm bine când vom scrie cu propriul nostru glas interior, la măsura noastră, şi, mai ales, când vom scrie despre lucruri care ne reprezintă şi ne macină. Când scrii trebuie să îţi simţi mereu măsura. Dacă eşti nemăsurat în ideea pe care o ai despre tine devii nu numai penibil ci şi necrofag de idei şi atitudini. Iar un tânăr care începe prin a copia repere şi nu scrie despre ce simte el să scrie şi cum vrea el să scrie este un bătrân ramolit înainte de vreme.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Trotuarele prostituţiei noastre bucureştene: între sărăcie şi durere

Ziarul Adevărul

Ediția: 5329 Miercuri, 29 August 2007

Trotuarele de pe Pache

de Ioana Bogdan

Mirela a plecat în Italia, ca să devină menajeră, şi a ajuns prostituată. Carmen „s-a măritat”, fără să ştie, cu un proxenet

Carmen şi Mirela ar vrea să şteargă cu buretele trecutul şi să se căsătorească. Nu e un subiect de telenovelă. E unul cât se poate de real. E vorba de vieţi distruse. Ca aceste fete, în Bucureşti, se află mii. Dar societatea nu are timp de probleme existenţiale.

Societatea face teorii, e interesată să judece un fenomen pe care îl priveşte din exterior. Sau să-l instituţionalizeze, continuând a-l blama. Ca orice societate de consum, e interesată de profit. Nimănui nu-i pasă însă de personajele acestei tragedii.

Pe Carmen şi Mirela le-am întâlnit la sediul Secţiei 8 de Poliţie din Capitală. Aşezate cuminţi, în spatele pupitrelor, ca la şcoală. Am aflat că „serviciul” lor e „pe Pache” (n.r.- Pache Protopopescu). De un firesc mai rar întâlnit, fetele au fost imediat de acord să vorbim.

„M-am măritat cu un proxenet. De unde era să ştiu eu?”

Carmen are 17 ani. A început să se prostitueze în urmă cu un an şi trei luni. Părinţii ei sunt separaţi. Mama a încercat să-şi refacă viaţa, dar cele două legături pe care le-a avut s-au sfârşit cu moartea taţilor vitregi ai lui Carmen. Fata a decis atunci să-şi găsească singură drumul, legându-şi viaţa de cea a unui bărbat. De unde să ştie că cel pe care îl numea „soţ” era, de fapt, proxenet.

Mirela are 23 de ani, iar viaţa ei sexuală începe la 19 ani. A lucrat o vreme în Italia, ca prostituată. Acolo, o colegă chinezoaică e omorâtă, dar ziarele rămân indiferente faţă de elucidarea cazului.

Se vorbeşte numai în treacăt despre o oarecare moarte a unei oarecare pro­stituate. Mirela se sperie şi se întoarce în ţară, însă meseria nu şi-o schimbă.

Şi-ar schimba-o doar dacă un bărbat „ar accepta de la bun început chestia asta”. Apoi ar lua-o de nevastă. S-ar apuca, poate, să-şi continue studiile de liceu ori poate să-şi găsească altceva de lucru.

Dar aşa, din ce să mănânce, să se îmbrace, să-şi plătească chiria? Locuieşte împreună cu Carmen. Chiria nu e scumpă, că stau la curte, în Voluntari – le costă două sute de lei pe lună –, dar numai mâncarea cât face… De câte ori n-au calculat şi răscalculat: rentează să te duci pe un salariu de trei milioane, când, într-o singură seară, „pe Pache”, ele câştigă un milion jumate’ de căciulă?

„Nu mă cheamă Mirela”

Mirela nu din lipsuri materiale a ales să se prostitueze. O prietenă care „mai fusese” în Italia nu i-a spus
ce-o aşteaptă. Ea îşi imagina că o să fie menajeră, ca mama ei, plecată tot în Italia… Dar tatăl, tatăl unde e?, o întreb. „Nu l-am cunoscut pe tata…”

A locuit într-o casă din Roma, împreună cu alte cinci fete care lucrau ca ea, pe cont propriu. La început, nu ştia ce trebuie să facă, dar a prins repede. Mirela se uită încurcată în pământ. Da, a prins repede. Nici la şcoală nu învăţa prea rău. Se descurca. Aşa de bine se descurca, că nici profesorii n-au uitat-o. „Odată m-a văzut pe Pache profu’ de istorie, îşi căuta o fată. Mi-a zis: „«Mirela, eu am fost profesorul tău de istorie!»,

«Nu-i adevărat, i-am răspuns, mă confundaţi, nu mă cheamă Mirela»… Altădată, a venit chiar colegul meu de bancă…”

Drogurile, excluse

Aşa a fost să fie, şi acum ceea ce face i se pare normal. Pe de altă parte, tot normal i s-ar părea să aibă o familie, un copil. Şi credinţa în Dumnezeu tot un lucru normal i se pare. „Mergi la Biserică?”, o întreb. „Nu”, îmi răspunde. „De ce ?”, „Pentru că nu mă simt curată”. „Mama ştie?”, „Ştie, că a aflat de la unul, de la altul, eu sunt din Galaţi, Galaţiul e mic… Mereu îmi zice să mă las…”

Fata spune că „detestă” ce face. Nu se consideră frumoasă. Nici deşteaptă. Dacă e invidioasă? Nu e genul ei. Când o întreb de calităţi, tace şi, după un schimb de priviri cu Carmen, mărturiseşte: „Măcar un lucru bun facem şi noi: nu ne drogăm”. „Nici nu concepem”, prinde curaj colega ei mai mică, în timp ce Mirela răspunde la telefonul mobil. „E mama, sună din Italia!”, ne şopteşte fata, emoţionată.

„Ţi-am promis că o să mă angajez şi o să mă ţin de cuvânt. Mai ştii că pe 13 e ziua mea? Sau ai uitat? Eu zic că uiţi de mine, dacă nu mă mai suni cu săptămânile…” Şi, după ce termină convorbirea, adaugă jenată: „De câte ori mă sună, mama insistă să mă angajez”.

„Au aruncat-o pe trotuar, ca pe un animal”

Sigur că ar vrea să-şi schimbe meseria, dar e cam greu să iei aşa o hotărâre radicală. Dacă s-ar duce menajeră în Italia, ar câştiga 700 de euro pe lună. Ar trebui să plătească chirie şi atunci, cu ce s-ar alege? „Dar, ca prostituată, nu iei amenzi?”, mă interesez eu. „Ba cum să nu, în fiecare zi!” „Şi cu ce le plăteşti?” „Nu le plătesc. Eu, continuă Mirela, sigură pe ea, cred că am vreo două miliarde amendă”.

„De ce te-ai întors în ţară, atunci? Ca să faci datorii?”, continui şi eu, din ce în ce mai nesigură pe mine. „M-am speriat, vine răspunsul fetei. Într-o zi, o colegă chinezoaică a fost omorâtă. Au găsit-o moartă în boscheţi şi au aruncat-o pe trotuar, ca pe un animal.

Am înţeles că o bătuse peştele ei pentru că nu făcea bani. Era plină de sânge, iar garda, care trecea pe lângă noi, nici măcar nu s-a oprit. Atunci am chemat ambulanţa. A două zi am citit în ziar că unei prostituate i s-a făcut rău pe stradă. S-au întâmplat prea multe şi m-am întors acasă…”

Ca să le mai treacă urâtul, fetele ies uneori seara, la un restaurant, şi „agaţă bărbaţi” care nu ştiu cu ce „se ocupă” ele. „Dacă îmi place un bărbat, mă întâlnesc de două-trei ori cu el şi pe urmă, când văd ce vrea de fapt, rup relaţia”, mărturiseşte Mirela uitându-se în gol. „Aş vrea să mă rup de toate lucrurile astea, dar când văd cum sunt bărbaţii… Noi le luăm bani, dar ştim că acasă îi aşteaptă o nevastă, copii.”

„Nu poate să dureze toată viaţa”

„Nu vreau să ajung aşa!”, îmi spune şi Carmen cu un glas hotărât şi tânăr. Mai ales că a fost şi ea măritată. „Cu acte?”, întreb nevenindu-mi să cred. „Ei, cu acte! Dar ne-am despărţit, că nu mi-a convenit. Stăteam cu sora lui, cu mama lui în cameră. Eu am fost crescută altfel”, „Cum ai fost crescută?”, „Mama nu are domiciliu stabil, iar tata e în Piatra Neamţ.

Sunt divorţaţi. Cu tata n-am păstrat legătura, iar mama consuma alcool şi tot ce făcea mi se părea pe dos. A încercat să-şi refacă viaţa de două ori, dar ambii soţi au murit. Ne-am tot mutat cu domiciliul de colo-colo. L-am cunoscut pe băiatul ăsta cu care am rămas însărcinată, dar am plecat de la el. Apoi m-am mutat la o prietenă a lui despre care am aflat mai târziu că dăduse bani pentru mine. Tot atunci am reuşit să dau copilul afară”. „Şi cu mama te mai vezi?”.

„De ce să mă văd, ca să ce? Ştie ce fac, unde locuiesc, poate să vină când vrea. Odată a venit să mă ia de la Poliţie, că eram minoră. M-a dus acasă, mi-a spus să am grijă de mine şi a plecat”. „Cum te vezi tu în viitor?”, încerc eu să schimb subiectul. „Cum să mă văd?, răspunde fata. Nu poate să dureze toată viaţa…” Carmen a obosit. Pentru mine e dimineaţă, dar ea trebuie să doarmă.

…………

Psa. Gianina