Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Disertaţiile fără tine şi remediile de bun simţ

The image “http://marinvlada.googlepages.com/sigla.jpg/sigla-full.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Disertaţiile ştiinţifice suferă cel mai adesea de necrofilie. Ele iubesc materia moartă, substanţa care nu ţipă la tine, datele care nu se exteriorizează personal. Cumperi cărţi numai pentru stil, cumperi cărţi numai pentru distanţă, la un moment dat te înveţi şi tu cu distanţa, şi crezi că poţi să fii distant faţă de tine însuţi în cărţile pe care le scrii. Nimic mai fals! Cărţile cu distanţă faţă de adevăratul tău glas nu te reprezintă.

Pe premisa falsă a obiectivităţii, apar cel mai adesea subiectivităţile cu aroganţă obiectivă, cu stil pseudo-impersonal, care ne propun date disparate şi nu experienţe personale. Detaşarea faţă de text nu este o detaşare faţă de scris ci este o detaşare faţă de propriile tale sentimente. Tu ai sentimente dar le maschezi. Cei care vor să-şi inventeze un stil încep prin a se ipostazia în mintea lor în persoane fără erori, în persoane care mănâncă numai lauri şi nu merg decât în fraze pline de…responsabilitate.

Emil Cioran a încercat să fie … frumos şi a sfârşit prin a se simţi mizerabil, încarcerat în pasiuni minore. Eugen Ionescu a început cu nu, cu reproşuri şi a sfârşit într-un şir întreg de puncte de suspensie. Dramele interioare, căutările, sincerităţile, neştiinţa, când nu apar în textele şi în cărţile noastre, vor fi scoase la iveală post factum şi vor fi, de cele mai multe ori, de două ori mai urâte.

Scriitori încearcă să se mintă scriind şi trăiesc cel mai adesea jalnic. E un fel de sunt frumoasă! repetat în faţa oglinzii, pentru că nimeni nu ţi-o spune zilnic. Cărţile rare se nasc din dureri, suferinţe şi drame enorme. Cărţile rare, tocmai de aceea, sunt nişte cavouri frumoase, care stau în biblioteci pline de alte cavouri, însă sunt ingurgitabile dacă eşti om sănătos la suflet.

De ce este reticent omul duhovnicesc faţă de literatură? De ce este reticent omul care se roagă, care contemplă, faţă de jalnicul spectacol al patimilor din romane, poeme, teatru? Pentru că el încearcă să nu se mai îmbâcsească sufleteşte tocmai cu lucrurile de care vrea să scape. Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea neîncetată, destructurează gândirea discursivă, o aneantizează, te face să te simţi ca şi când nu ai fi gândit niciodată, dându-ţi posibilitatea să asişti la un alt fel de gândire: la gândirea prin mişcarea minţii şi a inimii noastre de către harul lui Dumnezeu.

Când te rogi nu poţi gândi, ci simţi cum Dumnezeu imprimă în tine gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Când citeşti literatură, filosofie, când citeşti presa, când te uiţi la TV sau pe net, când mergi pe stradă te inundă sentimente şi patimi de tot felul şi te percepi ca o cameră în care intră tot felul de dihănii care nu au nimic de-a face cu ce vrei tu în mod fundamental: să te linişteşti.

Liniştirea interioară este adevărata noastră aspiraţie, împlinire. Scrisul şi cititul sunt căi spre împlinire. Dar căi care te concentrează asupra unui subiect, pe când rugăciunea te scoate din lucruri, din concentrări lăturalnice pentru a te situa în faţa prezenţei nesfârşite a lui Dumnezeu care umple toate.

Cărţile în care nu apar şi tăcerea ta, adâncul tău, frumuseţea ta sunt cărţi de aruncat la colţul uitării. Cărţile care îţi spun despre el, despre subiect dar nu te fac prieten cu subiectul, care nu te includ în subiect, care nu îţi fac subiectul să fie al tău sunt căţi scrise fără ei, fără ei cu adevărat.

Moda recentă a bibliografiei din plin, a eshaustivităţii umflate de la spatele cărţii, ne invită să facem cunoştinţă cu complexul de inferioritate al postmodernului care scrie. Pentru că el a citat şi a citit fragmentar, pe sărite, vrea să se propună într-un final ca cel care a înmagazinat totul. Bibliografia e un vis de împlinire utopică, e dorinţa de a ne recredibiliza în faţa cititorului, când cititorul a înţeles deja că noi suntem nişte tipi parşivi şi că am făcut cartea în grabă. Componenţa capitolelor, titlurile capitolelor sunt adesea cu impact mediatic dar fără conţinutul cercetării.

Am început să miros cărţile după gradul de profunzime pe care îl emană, după gradul experienţei. Nu mă interesează în primul rând ce spune, ce subiect are, ci doar: cine este autorul? Cine este în el însuşi autorul şi nu pe afară? Dacă autorul este un om care emană adâncime de spirit, apoi cunoaşterea din interior a modului cum se scrie o carte, apoi erudiţie în domeniu, apoi cum să te atragă prin sinceritatea şi deschiderea sa faţă de cititor…cartea poate avea o mie de lipsuri formale sau bibliografice, căci voi concluziona: e o carte extraordinară.

Cartea extraordinară e cartea care te face să găseşti un om real, un scriitor cu adâncime, cu profunzime, cu sfinţenie. Cartea reală e cartea care emană din inima şi mintea unui om care scrie, care scrie în neştire calculată, dureroasă. Nu-mi imaginez un Balzac sau un Goma care stă să finiseze de 50 de ori un amărât de text sau la o carte de 300 de pagini să stea 10 ani. Cartea reală vine de la cititorul şi scriitorul real, nu de la cel de ocazie, vine de la cel care are experienţe peste experienţe, care se bucură nespus să comunice, care vrea să împărtăşească, care vrea să schimbe lumea.

Cartea reală este un izvor de înţelegeri cumsecade, ce se întâlnesc cu trăirile, emoţiile, păcatele şi bunele tale. Dacă o carte nu e un dialog real cu cititorii, dacă scriitorul nu are simţul oralităţii scrierii, dacă nu scrie crezându-se în faţa unui public, nu ştie să convingă. Nu poţi să convingi pe un om că ai cercetat un subiect dacă nu ai bucuria şi bunul simţ al comunicării, al modestiei. Nu poţi să începi cartea cu enunţul: voi discuta despre epoca iluministă şi voi arăta decadenţa religioasă a înfăptuitorilor săi şi în paginile cărţii să nu demonstrezi că ai înţeles profilul interior al acelor oameni.

Iar cartea reală nu vrea şi nu poate să aibă superbia epuizării subiectului. Ce fel de istoric eşti dacă nu ai înţeles că istoria nu se scrie numai pe manuscrise şi pe imagini ci şi pe starea de spirit a oamenilor vremii? Ce fel de teolog eşti dacă nu ştii să discerni fanteziile teologice de adevărurile păstrate cu sfinţenie în Biserica lui Dumnezeu? Ce fel de literat eşti dacă nu înţelegi limitele interioare ale oamenilor care au scris opere literare?

Crezul meu în domeniul cărţii e acesta: cartea adevărată, reală, este cea care emană naturaleţea căutării, a scrierii, a comunicării. Cartea reală vorbeşte despre autor, e o mostră din adâncimile lui dar niciodată nu îl substituie. Trebuie să apreciem nu cărţile în primul rând, ci oamenii care scriu cărţile. Cărţile sunt coridoarele spre inima celor care le-au scris.

Când îl citesc pe Iorga ştiu că el a scris cum a trăit, cum a gândit, la repezeala momentului. Nicolae Iorga are şi multe idei evoluţioniste în prezentare, are şi inexactităţi inerente ritmului trepidant în care scria, are şi aversiuni religioase care îmi displac…însă e un om care a ştiut să scrie în ritmul vieţii, al propriilor lui clipe şi şi-a asumat micimea şi neştiinţa umană, măsurile sale proprii.

Vom începe să scriem şi să publicăm bine când vom scrie cu propriul nostru glas interior, la măsura noastră, şi, mai ales, când vom scrie despre lucruri care ne reprezintă şi ne macină. Când scrii trebuie să îţi simţi mereu măsura. Dacă eşti nemăsurat în ideea pe care o ai despre tine devii nu numai penibil ci şi necrofag de idei şi atitudini. Iar un tânăr care începe prin a copia repere şi nu scrie despre ce simte el să scrie şi cum vrea el să scrie este un bătrân ramolit înainte de vreme.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it:

Previous

Trotuarele prostituţiei noastre bucureştene: între sărăcie şi durere

Next

La mulţi ani, Teodora! Ne bucurăm să te vedem la faţă…

1 Comment

  1. Aveţi mare dreptate. Când scrii dai ceva din tine, te jertfeşti. O carte bună, în adevăratul sens al cuvântului, nu te oboseşte, nu te silueşte mental, ci îţi lasă o libertate, o libertate în înţelegere. O carte îţi transmite într-o anumită măsură virtuţile şi patimile celui care a scris-o.

    Se obsevă azi o fugă a omului de a citi cărţi, de a se cufunda în ele. Această aversiune faţă de cărţi vine, după cum spun unii din valul de informaţii care ne asaltează zi de zi, dar eu cred că această frică vine din teama de regăsire, teama de lovire de propria prostie. Din păcate foarte mulţi, astăzi, nu se pot regăsi într-o carte deoarece ea e rece, e ca o piatră de mormânt.
    La un moment dat se observă că o carte de genul celei de care aţi amintit în articol dumneavoastră nu spune nimic, e mută faţă de cel care o citeşte.

    O carte este bună atunci când ne zideşte, ne acaparează cu totul şi ne face să regăsim anumite lucruri pe care le-am pierdut.
    Din păcate azi se retipăreşte foarte mult, dar se scrie foarte puţin, iar ceea ce se scrie, de multe ori, nu este decât o construcţie din vechi gunoaie,nu ceva original, singular.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén