Prea multe frici şi prea puţină linişte

Mă uit pe siteurile şi blogurile ortodoxe dimprejur [nu dau nume] şi observ foarte multă teamă vizavi de masonerie, ecumenism, falsificarea credinţei ortodoxe şi prea puţină linişte emanată spre cititor. Sunt o mie de lucruri rele şi acestea care au fost enumerate sunt printre ele, sunt extrem de nocive şi relativiste. Însă, la ce ne foloseşte dacă semănăm panică tot timpul în oameni, dacă nu îi învăţăm să trăiască ortodox pe oameni dar le spunem că mâine, peste un an sau trei vor fi prigoniţi?

De cine vor fi prigoniţi şi unde vor putea să fugă? Ce vor face nişte oameni prigoniţi, nişte ortodocşi prigoniţi, care nu gustă de acum din harul lui Dumnezeu, care nu ştiu ce e liniştea, care sunt mărturiile adânci ale Sfinţilor noştri, care nu ştiu să vadă cu dragoste pe posibilii torţionari şi să răspundă cu înţelepciune sfântă celor care îi întreabă despre crediţa mântuirii, despre credinţa lor?

Ni se pare că prelucrăm informaţii fără prea mult discernământ. Considerăm că e de ajuns ca un Părinte înduhovnicit să spună un mesaj, un cuvânt anume, spus la nivelul său, şi noi imediat credem că toţi, absolut toţi îl vor înţelege aidoma. Observăm cu durere cât de prost sunt înţelese de către majoritatea ortodocşilor români mesajele referitoare la ecumenism, masonerie, relaţii cu Securitatea, relaţii interreligioase, relaţii intersociale. Mergem de la extrema utopică a nepactizării cu neortodocşi până la indiferenţa totală faţă de impactul interior al acestor relaţii.

Ceva e în neregulă aici. Dacă ştii cine eşti ca ortodox nu te temi să vorbeşti cu nimeni şi nu te temi de prigoane, răstălmăciri ale vorbelor tale, suferinţe sau neplăceri. A cunoaşte identitatea ta eclesială înseamnă a sta bine în Biserica lui Dumnezeu şi, lucrurile care se întâmplă cu tine şi cu alţii, cu întrega lume la un loc, trebuie privite ca venind din partea lui Dumnezeu.

De ce ne facem griji în locul lui Dumnezeu? Oare Dumnezeu nu ştie că există colaboratori cu Securitatea, satanişti, masoni, oameni cu diverse scopuri oculte în această lume şi la noi? De ce credem că noi putem fi mai înţelepţi decât răbdarea lui Dumnezeu, care aşteaptă îndelung mântuirea oamenilor?

Dacă vrem să dăm mărturie despre credinţa noastră atunci trebuie să arătăm iubirea şi echilibrul nostru. Trebuie să o lăsăm mai încet cu mesajele panicarde şi să umplem pe oameni de pace şi de înţelepciune sfântă, dacă, cu adevărat, Dumnezeu ne-a luminat că o să vină imediat, în câţiva ani, zile grele pentru ortodocşii români.

Să învăţăm din istoria martirajului, a muceniciei Bisericii! În timpul prigoanelor, ajungeau Sfinţi Mucenici nu toţi câţi erau ortodocşi, nu toţi care se credeau buni şi credincioşi, ci numai cei pe care Dumnezeu îi umplea de Duhul, pe care dragostea de El îi făcea să vorbească. În vremea multelor prigoane care au afectat Biserica Ortodoxă, mulţi păgâni, înşişi torţionarii, înşişi cei care omorâseră Sfinţi Mucenici până acum două clipe, erau schimbaţi de către Dumnezeu cu schimbare dumnezeiască.

Dar ca acei păgâni şi oameni răi să se convertească era nevoie de creştini ortodocşi care nu se ocupau cu frica toată ziua ci cu fapta bună şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care îşi agonisiseră sfinţenie multă şi îşi ştiau nădejdea mântuirii lor, îşi ştiau arvuna mântuirii, ştiau pe Duhul Sfânt din ei şi ştiau ce îi aşteaptă după moarte.

De ce să fugim de eterodocşi, dacă noi suntem sarea pământului şi lumina lumii? De la cine să înveţe, sărmanii, frumuseţea vieţii cu Dumnezeu, dacă noi nu le-o arătăm? De ce să te temi de masoni, de satanişti, de yoghini, de homosexuali, de draci şi de propriile tale închipuiri, dacă ştii că nădejdea noastră e Domnul şi aceasta ne va fi nouă spre mântuire? De cine să te temi mai mult, de păcatele tale sau de închipuirile tale? Eu mă tem mai mult de păcatele mele decât de draci şi de duşmanii mei. Păcatele mele sunt cele mai dezastruoase agonisiri ale mele, sunt cele care mă urâţesc, sunt cele care îmi taie nădejdea, care mă fac să fiu laş, care mă fac să îmi fie teamă.

Credem că, mai degrabă, trebuie să ne vedem de treabă, să ne întoarcem la treaba noastră, la mântuirea sufletului nostru, şi să lăsăm în mâna lui Dumnezeu traiectoria istoriei. Dacă am avut vedenii, dacă avem intuiţii, dacă ni s-a descoperit ceva despre viitorul nostru de către Dumnezeu, atunci, cu siguranţă, că Dumnezeu ni le-a dat pentru a ne întări în credinţă şi nu pentru a ne replia în mod fricos şi a ne înfricoşa aidoma unor copii de ţâţă.

Aceste frici mi se par a fi iresponsabile, mai degrabă demonice decât mântuitoare, atâta timp cât ne petrecem tot timpul în teamă, în agitaţie şi nu ne umplem de pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea. Noi iubim pe ortodoxul care discută cu toţi şi emană din el dragostea şi pacea lui Dumnezeu, care nu se teme să îşi salute şi să îşi sărute pe obraz duşmanii declaraţi sau ascunşi, care ştie să nu se panicheze ci să vadă toate frumos.

Nu credeţi, iubiţii mei fraţi şi surori, că liniştea şi dragostea ar trebui să ne caracterizeze şi nu panica? Noi mizăm pe linişte şi nu vrem să ne panicăm fără rost. Ştie Dumnezeu când, cum, cine va suferi şi din cauza cui şi în ce circumstanţe se va întâmpla asta.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş