Exemplul din această zi este articolul domnului Marian Nazat din Jurnalul Naţional [31.08. 2007]: „Aşteptându-i pe eparhioţi”. Dumnealui are dreptul să scrie, însă nu mai ştie unde să îşi oprească ura, ranchiuna sau necredinţa: la mijlocul frazei sau mai înainte de a pune punctul de final?

Vom urmări disertaţia sa din această zi, ca să vedem cât e temperament, cât e divagaţie şi cât e aflare în treabă:

„Moartea Patriarhului Teoctist a ridicat orişicât sutana de pe trupul bătrânicios al Bisericii. Un trup urâţit de vergeturi şi împestriţat de buboaie plesnind de coptură. Privită în goliciunea împărtăşită forţat, prima instituţie depozitară a încrederii populaţiei, dacă e să luăm în serios sondajele de opinie, nu pare deloc lucrarea Domnului. Funcţionarii clericali iviţi pe micile ecrane sau în paginile ziarelor seamănă mai degrabă cu politicienii afurisiţi în eparhiile electorale, şi nu cu slujitorii divinităţii. Vorbesc într-un limbaj ambiguu, lemnos, făţărnicia li se citeşte pe obrajii rumeni, iar taina evlavioasă le este pretextul lipsei de transparenţă. În vocea lor se simte iritarea, ochii le scapără luciri dezsfinţite, semn că Biserica n-a învăţat şi rostul dialogului. Obişnuiţi să cădelniţeze tămâind vremelnic ctitorii politici, preoţii noştri, cu apucături atât de lumeşti, se dedau monologului sec şi ţâfnos. Şi pârelor împotriva celor ce „hulesc” cuvioşenia feţelor duhovniceşti, feţe în vecinătatea cărora am cam descâlcit, în sfârşit, ororile Inchiziţiei şi nu numai. Îndopaţi programatic cu dogma religioasă, inşii aceştia cu plete ninse, ortodocşi sau catolici, au poruncit căsăpirea şi torturarea a milioane de suflete în adâncul istoriei, şi asta mă împiedică să-i îngădui altfel decât de la distanţă ghimpoasă. Cu suspiciune şi infinită rezervă.

Mostră de inadecvare „onomastică” a unui însemn sinodal. Deşi Scriptura făgăduieşte „Împărăţia Cerurilor” celor săraci cu duhul, leadership-ul sobornicesc (ce barbarie lexicală!) miluieşte din… palat. Palatul Patriarhiei, aşa scrie pe frontispiciul impozantei clădiri cocoţate pe dealul mitropolitan. Parcă nu se cade o asemenea denumire pentru lăcaşul păstorilor îndumnezeiţi, prin fişa postului, ai turmei nevoiaşe, e trufaşă şi opulentă. Şi-un pic blasfemiatoare. Sălaşul Patriarhiei sună pios, ca o boare sfiicioasă, şi e mai aproape de miezul Bisericii Ortodoxe: mântuirea prin credinţă şi sărăcie.

Ce să pricep din „titlurile” clericale ale patriarhului, „Întâi Stătătorul” şi „Întâi Mergătorul”, de vreme ce ele se bat cap în cap? Păi, ori stă, ori merge? Ori una, ori alta! Într-adevăr, întortocheate sunt căile Domnului! Şi pe căile astea aflu, de pildă, că niscaiva purtători de patrafir sunt mai sfinţiţi decât alţii. Căci sintagma „Prea Sfinţitul” mă duce cu gândul că nu toţi colegii săi de anteriu sunt sfinţiţi îndeajuns. Iar „Prea Fericitul” are o conotaţie adipoasă, e o cacofonie a „măsurii” propovăduite de grecii antici. Cât despre „Înalt Prea Sfinţitul” nu mai înţeleg nimic …

Poziţia fruntaşă a Bisericii în topurile încrederii publice de la noi e lesne de explicat. O populaţie neinstruită, pe deasupra şi codaşă la consumul de săpun şi pastă de dinţi, trăieşte cu iluzia vieţii de apoi, iluzie intermediată şi întreţinută şi de Biserica noastră strămoşească. Tranzacţionar din fire, românul s-a prins de şmecherie şi-şi face din trecerea asta pământeană prilej de negociere vulgară cu mijlocitorii „prea cucernici” ai celeilalte vieţi. Chit că e şi de apoi. Dacă „subiecţii” ar fi întrebaţi câtă bizuire au în popi, mă tem că Biserica s-ar lua de braţ cu Justiţia şi Parlamentul. Fiindcă, se ştie, Justiţia nu e în stare să le vândă speranţe postume şi nici parlamentul legi pentru împărţirea în felii promiţătoare a posterităţii…

Lupta pentru succesiunea bisericească nu se abate de la regulile societăţii nemonahale. Puterea arată la fel şi în amvon şi în piaţa neaghesmuită. Complicităţi nedezlegate, interese neezoterice, intrigi bărboase, sforării diavoleşti, combinaţii popeşti, ameninţări cu schisma, campanii mediatice invazive şi restul blestemăţiilor omeneşti (Spre deosebire de vizigoţi, ostrogoţi, copţi şi alţii aidoma lor, veniţi din zările întunecate ale lumii, hoarde de eparhioţi – plecate dinspre Răsărit, zic unii – uneltesc la scindarea Bisericii băştinaşe, dar invazia e în faşă. Migratorii de rit nou n-au ajuns încă în vatra vechilor daci şi, se zvoneşte, câţiva îi aşteaptă cu anafură). Mirenii, ca-n orice democraţie levantină, participă şi ei la cabala sinodală, cu-n miluţ, c-o frunză verde, după datina evanghelică. Din paraclisul dosnic se scot dosarele blagoslovite dinescian, iar rudele candidaţilor sunt vârâte, cu hiclenie, în primele pagini ale ziarelor şi-şi dau în vileag fraţii cu fapte scandaloase, necreştine. „Înalţi Prea Sfinţiţii” sunt coborâţi la condiţia de muritori păcătoşi de gloata cuprinsă, doar în sondaje, de fiorul religios. Mă mir că nimeni n-a propus organizarea unui referendum pentru alegerea „Întâi Mergătorului”, că tot ne-am deprins papilele gustative cu aromele plebiscitare. Aşa însă, bătălia se va rezuma la o tranzacţie ascunsă a Sinodului, unsă prin vot, dijmuit şi el îndărătul pereţilor palatului cu pricina”.

Acesta e textul! Să vedem cât e metaforă şi cât e josnicie în toată aceasă afacere ziaristică. Prima frază: moartea PFP Teoctist, spune autorul, e o salvare pentru Biserică, pentru că, odată cu acest eveniment s-a dat sutana Bisericii [vedeţi metafora!], adică a sa, plină de bătrâneţe şi buboaie, la o parte. Domnul Nazat are o problemă cu bătrânii, cu cei cu handicap şi cu Biserica: îi discriminează pe toţi.

A doua idee care emană din text: deşi lumea crede în Biserică [sau poate că nu crede; autorul pune sub semnul îndoielii sondajele de credibilitate ale Bisericii], Biserica nu are nimic de-a face cu slujirea Domnului.

A treia idee: l-au enervat preoţii care apar pe sticla televizorului: nici ei nu par a fi slujitori ai lui Dumnezeu. Slujitorii lui Dumnezeu care apar pe ecran, spune autorul, nu sunt transparenţi, nu ştiu să dialogheze, sunt monologişti, sunt încrezuţi…şi sunt vinovaţi de ororile Inchiziţiei.

Deşi se începe cu moartea patriarhului se ajunge la preoţi şi catolici care, spune autorul, au căsăpit milioane de oameni, nu oriunde, ci în adâncul istoriei. Deşi îl cunosc pe domnul Nazat dintr-o fotografie mică, pusă cândva pe frontispiciul ziarului, pot să spun, tot la fel de realist ca şi dumnealui, din adâncul istoriei, că am auzit eu sau că am citit în analele istoriei, că autorul nostru a omorât cu un agheu o mie de andaluzi într-o noapte. De ce? Pentru că şi preoţii ortodocşi şi catolici, acum câţiva ani sau câteva secole au căsăpit, pe planeta Marte, câteva milioane de oameni.

Dacă ai metafore şi nu ai istoria prea bine pusă la punct poţi să spui orice. Ca să conexezi moartea patriarhului României, cu sutana Bisericii şi cu Inchiziţia, trebuie să fii poet postmodern, un artist. Şi, ca la Dali, poţi să pui ouă în formă de ceas în mijlocul deşertului şi nimeni să nu te tragă la rost pentru ce ai făcut asta, pentru că tu vii şi le spui: Fraţii mei, asta e artă! Şi, adevărat: e artă. Articolul domnului Nazat este un articol de artă, un fel de psihologie science fiction amestecată cu ură democrată proprie.

În al doilea paragraf al micului său articol, autorului nu îi plac clădirile puse pe dealuri, clădirile la înălţime şi odată cu asta, nici Palatul Patriarhiei. Înseamnă că nu îi plăcea palatul nici când erau acolo parlamentarii României. Probabil e o aversiune mai veche a dumnealui, pentru care nu îţi trebuie studii de psihologie abisală sau de psihanaliză ca să o detectezi.

Autorul propune schimbarea numelui clădirii din Palatul Patriarhiei în Sălaşul Patriarhiei. Bine că s-a oprit la acest nume. Putea să apară o titulatură mult mai josnică, dar s-a abţinut. După cum se observă autorul are un limbaj extrem de elogiator la adresa Bisericii Ortodoxe, extrem de amabil şi de nechibzuit. Dar poate că masca lipsei de bun simţ e o strategie personală prin care îşi dovedeşte loialitatea faţă de… anumite persoane. E dreptul dumnealui, până la urmă, de a se depeiza de unul singur.

În al treilea paragraf autorul dovedeşte incompetenţe notabile în domeniul lingvisticii bisericeşti. Autorului trebuie să i se explice titulaturile treptelor ierarhice dar pentru asta îţi trebuie un bagaj enorm de cunoştinţe teologice şi să fii din interiorul Bisericii ca să le înţelegi. După limbaj, nu după viaţa sa, pentru că nu îl cunosc pe autor, acesta pare a se situa în afara Bisericii. Şi e treaba sa unde stă. Însă, ne priveşte şi pe noi, pe toţi membrii Bisericii Ortodoxe, dacă încalcă, cu bună ştiinţă şi atenţie, orice democratică vorbire către un public.

Când vrei să înjuri pe cineva şi o faci metaforic înseamnă atac la persoană sau la demnitatea personală sau doar libertate a expresiei? Când scrii şi publici astfel de articole metodic, înseamnă că e o întâmplare sau că e ceva dirijat? Când ai aversiuni mari, necontrolate şi eşti scriitor sau ziarist e un drept democratic să lezezi pe altul care nu te lezează personal sau trebuie să răspunzi la o mică indispoziţie cu mitraliera?

Continuăm comentariul elegant vizavi de articolul domnului Nazat. Poporul român, spune autorul, pentru că e neinstruit şi nu ştie să consume săpunul din supermarket votează cu Biserica. Se pare că dumnealui nu e nici neinstruit şi ştie să folosească şi săpunul, şi pasta de dinţi, să şi scrie, dar nu vrea, în ruptul capului, să vadă unde se termină bunul simţ şi unde începe clocotul urât al josniciei, unde se termină problemele personale şi încep problemele sociale reale. Pentru că, dacă ar fi început cu începutul şi ar fi avut ceva de spus în articol şi nu ceva de batjocorit, ne lăsa fără comentariu pe ziua de astăzi.

Paragraful ultim: alegerile pentru noul patriarh sunt ca alegerile pentru preşedinte, spune autorul. În aceste alegeri există intrigi bărboase [deci are ceva cu sutana, cu barba, cu bătrâneţea şi cu hadicapurile], sforării, combinaţii, ameninţări…Pe ce vă bazaţi? Aveţi obiecte de ascultat în Palatul Patriarhal sau în episcopii sau vorbiţi după ureche? După cum am spus mai sus, după ureche sau după imaginaţie, oricare dintre noi vă poate face ce vreţi dv.: gangster, criminal de război, homosexual NATO, extremist, torţionar, barbar…geniu, doctor docent. Dacă vrem să mânzolim ceva sau pe cineva e uşor să o faci dacă ai …metafore dezlipite de bunul simţ.

Sfârşitul articolului e un fel de metaforă lungă/ciorbă lungă, unde ranchiuna şi bunul simţ se amestecă într-un galop cu fumurile furnalului de la combinatul din Ploieşti, cu doamne care îşi duc căţeii prin parc, cu obiecte zburătoare neindentificate şi cu drepturile omului, ţinute drept steag, când trebuie să dai în ăia pe care îi deteşti şi să le invoci pentru tine când alţii îţi calcă casa cu buldozerul.

Un articol nepărtinitor, nu?!

Un om care nu suferă de nicio sechelă, nu?!

A, nu este ultimul şi singurul articol de acest gen?!!!
Ştim asta…Dar, din când în când, celor care ne cer să le întoarcem şi celălalt obraz, pentru că aşa ne-a spus Domnul nostru, trebuie să le arătăm ce fel de obraji zilnici au cei care nu ne iubesc sau nici măcar nu încearcă să fie diplomaţi cu noi.

Nu trebuie să ne placeţi, domnule Marian Nazat!
Nici noi nu trebuie să vă placem.

Însă, pentru că aşa e cu drepturile omului astea şi cu libertatea de exprimare, dreptul dv. sau al meu de a mă exprima nu trebuie să fie un excavator care demolează drepturile altora de a se exprima.

Vă dorim să ne spuneţi care e biserica sau lucrul în care dv. credeţi şi pe care îl iubiţi, ca să scriem un articol, mult mai elogiator la adresa dv., ca cel pe care dv. ni l-aţi dedicat nouă!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Did you like this? Share it: