Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 1 septembrie 2007 (Page 1 of 2)

Dialogul care zideşte credinţa în oameni

S-a demodat dialogul? Nu. Cred că oamenii au mai multe complexe decât trebuie. Oamenii vor să vorbească numai că îşi pun bariere singuri. Se gândesc să nu greşească vreun cuvânt, să nu facă vreo cacofonie, să nu facă vreun gest aiurea…şi până se gândesc ei dialogul pleacă din gară şi rămâne numai gara. Când vrei să vorbeşti, trebuie să vorbeşti! Când ai nevoie de oameni care să te înţeleagă mergi şi cauţi oameni care te liniştesc, care te înţeleg, care te văd în adâncul tău, nu la suprafaţă.

Despre ce trebuie să vorbim? Despre ce ne trece prin cap. Putem vorbi despre bolile tale, ale mele, despre politică, despre cum intră în viaţa noastră singurătatea sau tăcerea, despre cum se măreşte preţul la întreţinere, depre lirica lui Puşkin, despre Sfinţii noştri, despre cum să ne trăim viaţa în aşa fel încât să ne mântuim. Putem vorbi câte în lună şi în stele. Despre programe electronice, despre greacă, despre ortografia limbii române, despre filme şi imagini…despre tot ceea ce ne face să ne simţim aproape. Dialogul te face să fii aproape.

Când auzi pe câte un sictirit că îţi spune, că nu trebuie să vorbeşti cu nimeni serios, adânc, omul ăla te duce în eroare. Eroare = singurătate. Singurătate= nebunie de unul singur. Când nu mai ai prieteni devii lup rătăcitor. Şi mă refer aici nu la cei care vor să devină pustnici, ci la cei care stând în lume, nu mai au cu cine comunica. Comunicarea între oameni e cel mai uşor lucru de făcut. Poţi comunica din priviri, poţi comunica prin gesturile pe care le faci, prin tăcerea sau gura ta care nu se mai opreşte. Poţi comunica şi te poţi descărca de probleme.

Şi dacă nu am cu cine? Atunci caută pe cineva. Găseşte-ţi un om care să te arunce în dialog.

Dialogurile care încep bine nu se sfârşesc după terminarea lor. Dialogurile bine întreţinute sunt reamintibile. Îţi aduci aminte despre dialogurile memorabile, şi , cel mai adesea, ele sunt sursa convertirii noastre. De multe ori îmi aduc aminte frânturile de ecou al unor amintiri importante din care nu mai ştiu nimic. Nici nu mai vreau să îmi aduc aminte ce, cum am vorbit, când…Important e că acel ecou e pozitiv, că mă întremează sufleteşte. Şi, mai important, e că au existat dialoguri importante, ziditoare de credinţă în viaţa mea. Cineva mi-a vorbit despre credinţa lui şi eu am fost un burete care am absorbit tăria credinţei lui.

Imaginea dialogului e ca un braţ de flori pe care le arunci în braţele cuiva. Gestul de a prinde un braţ imens de flori nu va fi uitat niciodată. Mirosul îţi intră până în vene, până în cea mai adâncă amintire. Mirosul florilor, al cuvintelor, rămâne în tine. Când vei da amintirile în răspăr vei găsi acolo cuvintele care te-au clădit, care te-au clădit ca pe o casă, pe fiecare zi punând câte o altă cărămidă.

Dar ce mă fac dacă sufăr din cauza sincerităţii mele? Cine vrea să se zidească trebuie să şi sufere. Suferinţa e ca focul care arde cărămizile. Fiecare cărămidă e arsă în foc şi mortarul care le leagă, harul lui Dumnezeu, ne face să fim case ale Lui, temple ale Sale. Dacă nu zideşte Dumnezeu, dacă nu o întăreşte şi nu o ţine, în zadar se trudeşte ziditorul…Da, în zadar se trudeşte omul, dacă nu există liantul harului, dacă nu există milostenia, rugăciunea, dragostea, care să lege cărămizile.

Ce mă face să am încredere în tine? Inima ta. Dacă simţi că te liniştesc prin ce îţi spun, că te umplu de nădejde, ai să mai vii să vorbim. Dacă nu mai vrei să vorbim te vei duce în altă parte şi vei vorbi cu altcineva cu care te vei simţi mai bine. E alegerea ta. Alegera ta contează. Dar contează, dacă alegerea ta îţi face bine şi nu rău.

Trebuie să vreţi să dialogăm. Trebuie să vreţi să ne vorbim tot felul de lucruri. Vom şti unde să ne oprim dacă avem dragul de a ne vorbi.

Tu chiar crezi că oamenii se pot schimba? Da, chiar cred asta. Eu m-am schimbat şi mă schimb continuu în mine însumi şi cred că o poate face oricine. Nu cred că sunt singurul care trăiesc schimbările lui Dumnezeu. Oricine poate să se schimbe. Important e să vrei să faci acest lucru. Nu e imposibil să vorbeşti! Mie mi-e imposibil să tac când sunt cu oamenii pe care îi iubesc. Asta nu înseamnă că vorbim tot timpul, că nu mai tăcem şi noi. Ci vorbim chiar şi când tăcem, chiar şi când dormim, pentru că nu vreau să stric dialogul cu ei niciodată.

Dialogul începe din adâncul nostru. Dacă nu vrei să faci nimănui rău vorbeşti din adâncul inimii tale, de acolo unde ai relaţia ta cu Dumnezeul tău. Cu Dumnezeu nu avem o relaţie de vârful buzelor. Cu Dumnezeu vorbim serios, adânc, inexprimabil de adânc. Cu Dumnezeu tăcem foarte adânc, ne mirăm şi ne bucurăm foarte adânc, adânc de tot…Dacă avem senzaţia vreodată că stăm pe loc şi nu înaintăm înspre rău sau înspre bine nu avem percepţia reală a traiectoriei noastre.

Pot să vorbesc cu tine dacă fumez? Da. Numai că trebuie să nu mă atingă fumul de la ţigarea pe care o ai în gură. Dacă te-aş stropi cu flegma care iese din mine când strănut ţi-ar conveni? Ţi-ar conveni dacă ţi-aş da cu un spray în nas, când tu ai mirosi iarba verde de pe o pajişte? Dacă ştii că nu suport fumul, trebuie să faci efortul, cât vorbeşti cu mine, să nu mă indispui.

Eu cred că eşti un farsor…Tu nu păcătuieşti? Ba da. Însă mă şi pocăiesc pentru păcatele mele şi nici pocăinţa mea nu o fac la vedere. Nu sunt perfect. Sunt foarte păcătos, neştiutor, desfrânat, spurcat la suflet, mândru, de foarte multe ori ironic, impulsiv… Sunt multe clipe când nu îmi place cine sunt, ce fac, ce simt…Însă, sunt alte clipe în care mă simt plin de har, de multă bucurie, de multă sfinţenie şi curăţie, pentru că mă apropii de Domnul să-I slujesc Lui, mă împărtşesc cu El, El intră în fiinţa mea dărâmată de păcat şi mă face din nou plin de nestricăciune. Trăiesc între extrema păcatelor mele şi extrema sfinţeniei Lui.

De ce te lauzi? Nu mă laud. În dialog trebuie să îţi spun cine sunt eu şi tu trebuie să îmi spui cine eşti tu. Ca să vorbim trebuie să îţi spun şi bunele şi relele mele. Ca să vorbim trebuie să ne recunoaştem. Dacă m-aş lăuda te-aş indispune, aş fi greţos, pentru că a te lăuda înseamnă a exagera bunele sau relele tale, a fantaza despre ceea ce faci sau nu faci. Dar, dacă spui ce faci şi ce nu faci nu înseamnă a te lăuda ci a te confesa.

Dialogul trebuie să aibă confesiune, smerenie, dragoste. Sunt trei cununi care trebuie să le ai pe cap când dialoghezi. Dalogul trebuie să aibă intimitate. Trebuie să te las în viaţa mea şi să mă laşi în viaţa ta. Trebuie să facem paşi mici, din ce în ce mai mari şi foarte mari când dialogăm. Trebuie să trecem peste paşi, peste garduri, peste piedici, peste presupuneri, peste ce nu ştim, peste ce nu vrem, peste ce nu avem voie că e de vorba lumii, şi, în sfârşit, trebuie să trecem şi peste dialog. Dialogul, când începe cu adevărat, nu mai e dialog ci e dragoste. Şi dragostea când începe e lacrimi. Şi lacrimile când încep e mântuire mare, e smerenie mare.

Şi când e smerenie mare oamenii redevin oameni, oameni cereşti. Şi când eşti ceresc nu mai vorbeşti cu nu pune mâna, nu lua, nu fă, nu zice, asta nu se face, ci vorbeşti sănătos, vorbeşti dintr-o bucată, vorbeşti real. Vorbeşti de te saturi. Pentru că vorbirea e când te saturi. Când nu te saturi îţi cam chiorăie maţele în tine. Când te satturi de vorbă eşti sătul, ai burta sufletului mare. Când stai cu gura friptă de dragoste şi e secetă afară, când e secetă de cuvântul lui Dumnezeu, nu numai de pâine, atunci îţi dai seama, bre, frate şi soră a mea, cum stă treaba cu dialogul care îngraşă.

Prea multă metaforă? Popii sunt întotdeuna nişte hoţi. Eu nu sunt ortodox. Poţi vorbi cu mine? Da, pot vorbi şi cu tine, cum vorbesc cu mine. Tu poţi vorbi cu mine? Poţi să vorbeşti cu mine cum vorbeşti cu tine? Încerc…Atunci încerc şi eu. Încercarea ne scoate din Iad. Eu cred că vorbirea te scoate din Iad, pentru că vorbirea care caută înţelesuri le găseşte, se odihneşte în înţelesuri. Te pot întreba şi eu ceva? Da, mă poţi întreba. Dacă nu eşti ortodox, atunci de ce eşti răutăcios cu mine, de ce mă cataloghezi înainte să stăm de vorbă? Dacă eu te-aş fi catalogat pe tine nu aş mai discuta cu tine. E corect? Da, cred că da…Deci, dacă eu nu te cataloghez pe tine în niciun fel, dar tu nu eşti ortodox, de ce crezi că nu putem dialoga? Nu poţi să faci abstracţie de acest lucru?

Discuţiile din tren sunt ca discuţiile din metrou. Discuţiile la o cafea sunt ca discuţiile din parc. Discursurile din amfiteatru sunt ca discuţiile din pat. Când? Când există oameni care pot să vorbească peste tot la fel. Şi am văzut că exită oameni, care pot să vorbească şi în pat, şi la masă, şi în parc, şi pe blog, şi pe bloc, şi pe vârf de munte, şi pe patul spitalului, şi pe buza gropii, la fel. Pot să vorbească la fel.

Nu m-aţi convins cu nimic…De ce ar trebui să vă conving? Dacă dv. nu v-aţi convins, de atâtea ori de cât v-aţi vorbit vouă înşivă, de ce aţi dori să vă vorbesc tocmai eu în plac? Dacă nu v-am convins vorbindu-vă, dv., care nu mi-aţi vorbit aproape deloc, cu ce m-aţi convins? Poate că sunt tot la fel de neconvins în ceea ce vă priveşte, după cum sunteţi şi dv. neconvins în ceea ce mă priveşte.

Dialogul are peripeţii multiple. Uneori poţi să crezi că el s-a distrus, că el nu mai există între mine şi altcineva, şi deodată, să reînflorească precum macii pe câmp. Alteori, pot să cred că dialogul meu cu cineva e veşnic precum viaţa veşnică, şi, să mă pomenesc că sunt decuplat de la dialog, că nu mai ştiu să formez numărul spre prietenul meu şi că mă apucă o tăcere de neîndurat, teribilă la culme.

Am câteva dialoguri trudite greu, care mi s-au frânt rău de tot şi nici acum nu m-am vindecat de ele. Timpul cicatrizării e anevoios de îndurat dacă, din când în când, ţi se mai zgândără rana. Poţi ţipa, poţi urla în tine, te poţi ruga cu lacrimi, te poţi arunca în genunchi, poţi face minuni ca celălalt să te creadă şi s-a dus totul de râpă. Fatidic? Nu. Mai degrabă e vorba de o dragoste care a devenit egoism, de o dragoste îmbolnăvită de cancer, care devine mai greu de suportat decât o boală contagioasă.

Dacă totul e doar cuvânt? Nu, nu e numai cuvânt…Cuvintele nu sunt niciodată vorbe în vânt. Oamenii nu trăiesc din trei grame de aer şi patru feliuţe de pâine. E nevoie de foarte multe facilităţi pentru ca viaţa ta să fie viaţă şi să pui capul pe pernă liniştit şi să mori, când o vrea Domnul, cu inima că eşti plin de El.

Că tocmai de aceea am vrut să vă vorbesc despre cuvintele care zidesc pentru că te luminează, pentru că te întăresc, pentru că te umplu de râvnă. Când ai inima tânără, fără perversitate, ai nevoie de cuvinte care să te susţină. Dacă nu ai crezuri, certitudini, dacă nu ştii ce trebuie să faci, cine eşti, unde mergi, te ia vântul, uraganul, dă cu tine de toţi pereţii, te bagă la fund, te mănâncă rechinii patimilor şi devii un rest, un fel de om care nu mai e om.

Am ascultat de curând predica unui confrate în vârstă, a unui ieromonah ortodox român, foarte însufleţită, într-o limbă românească regională, unde dădea canon fetelor care se mărită să ştie să facă… 14 feluri de mâncare. Sau băiatul care vrea să se însoare să ceară fetei să ştie feluri de mâncăruri multe. Cred că părintele avea dreptate. Trebuie să ştim să facem multe feluri de mâncare. Trebuie să ştim multe feluri de a da ziua bună, multe feluri de a zâmbi, multe feluri de ştiinţe şi de cunoştinţe, trebuie să ştim multe feluri din toate felurile. Adică să ne facem în toate felurile ca să câştigăm pe mulţi.

Dacă ştii doar de un singur fel, numai ouă ochiuri şi brânză cu roşii, e normal să nu ştii să construieşti dialoguri. Dialogurile se construiesc ca şi podul peste Cernavodă. Podul trebuie să nu cadă la prima apă, să treacă pe el şi trenul şi cămila, să stea tare, să se ţină tare, şi, în acelaşi timp să arate maiestuos. Dialogul trebuie să aibă tărie în el, întărirea experienţei şi a înţelepciunii lui Dumnezeu dar să arate şi maiestuos, să îţi taie respiraţia, să te dea pe spate.

Un copil îi spune mamei lui: E uraşai!…Stătea cu ochii blocaţi, privind la mine şi cât p-aci să îi cadă îngheţata din mână. Era un ţigănuş mic, frumos, cu părul creţ şi mă-sa îl trăgea după ea că se grăbea. În limba ţigănească uraşai [transliterare] înseamnă preot. Şi el se uita înapoi…şi mă-sa îl trăgea după ea….Însă, când i-am făcut cu mâna şi i-am zâmbit, copilaşul s-a bucurat şi a râs şi el, a ieşit din crispare…şi a râs.

Dacă nu zâmbeam, el nu râdea. Şi dacă nu îi făceam un banal gest cu mâna el rămânea cu ideea, poate [nu vreau să fiu idealist!], că uraşaii sunt reci, răi, strivesc oamenii din priviri. Când copiii văd un preot cu barbă ori spun că e Moş Crăciun ori le e teamă. Însă nu le e teamă pentru că vreun preot le-a făcut ceva, ci pentru că părinţii lor le spun, într-un dialog rău, că de preoţi trebuie să te fereşti. Alţii mai mari, pun mâna în faţa şliţului şi aşa trec pe lângă tine. Le e frică [o superstiţie neroadă] că rămân impotenţi, dacă nu fac un gest simbolic de acoperire a sexului când trec pe lângă un preot.

Însă poţi începe un dialog şi de la astfel de manifestări. Poţi începe un dialog de la o iritare, de la enervare, de la o neînţelegere şi poţi sfârşi bine, dacă ştii să conduci foarte bine automobilul dialogului, care are două volane. La unul trebuie să şofezi tu, la celălalt partenerul tău, dar trebuie să luaţi virajele în acelaşi timp. Dacă vi se pare că şofatul înseamnă ceartă intraţi în coliziune frontală cu…nevorbirea. Şi nevorbirea asta, pe care eu nu o cam suport, e un cimitir care a înghiţit multe maşini tamponate.

Ce să mai spun?! Să mai vorbim despre îmbrăţişări care fac bine? Despre telefoane de sinceritate? Despre cadouri care îţi umplu inima? Despre măreţie de conştiinţă? Despre cum lupul devine oaie? Probabil că trebuie. Şi e bine să vorbim şi despre delicateţea comunicării, despre direcţionările de idee, despre surprizele făcute cu dor, cu multă dragoste.

Într-o seară, fratele Octavian [atunci l-am cunoscut, atunci mi-a vorbit] s-a oprit în metrou să îmi vorbească, pentru că reverenda mă arăta a un om care ştie să asculte oamenii şi să-i înţeleagă. Mi-a spus despre sine, despre viaţa sa aventuroasă de dinainte de convertire, despre schimbarea sa în bine, despre faptul că o să meargă în curând la Sfântul Munte Athos să muncească şi să se liniştească. Am vorbit nu ştiu câte minute, dar am vorbit. De trei ori şi-a plecat capul, l-am binecuvântat, mi-a sărutat de trei ori mâna, ne-am spus la revedere…şi tot nu a plecat. Nu ştiam ce vrea, ce îmi coace. Şi, a patra oară, a băgat mâna în haină şi mi-a dat …5 CD-uri împachetate, ţiplate, pe care scria: Dar de suflet.

– Părinte, nu le vreţi dv.?…De ce? Dv, nu vă mai trebuie? Trebuia să le dau cuiva, dar nu a venit să mă întâlnesc cu el. De aia vi le dau dv….

Mi le-a dat şi a plecat, şi nu l-am mai văzut niciodată. Însă gestul său a rămas mai inscripţionat în mine decât CD-urile sale inscripţionate cu de toate. Am văzut CD-urile: pline de imagini, de cărţi, mici filmuleţe cu vizite la Sfintele Mănăstiri, programe de tot felul…Însă tot ce am văzut acolo am uitat, numai gestul său nu l-am uitat. Gestul său era un dialog mai presus de generozitate. E dialogul care pe mine mă cutremură când mi se întâmplă. E dialogul care te face împărat, pe tine, unul oarecare, ce nu ai nimic de-a face cu împăratul. Una e să fii fiu de baştan şi vine prietenul lu’ tactu şi te face cu un merţan şi alta e să fii un prăpădit, fără bani, fără casă, fără nădejde şi să te primească împăratul la el în casă şi să fie domn cu tine.

Octavian a fost mai domn cu mine decât am fost eu cu el. El m-a cotat mult, greu, mi-a dat o încredere mare, rară. M-a făcut să fiu mic, insignifiabil pe lângă gestul său. Degeaba l-am binecuvântat eu de trei ori dacă el nu m-a binecuvântat niciodată dar a făcut-o de o mie de ori mai mult. Gestul măreţiei, gestul grandorii omului smerit, a omului care te investeşte cu sfinţenie şi te crede sfânt, chiar dacă tu eşti vai de mama ta, îl face pe el Sfânt şi pe tine un…punct. Dacă în acest dialog el se credea sfânt şi eu mă credeam indiferent, nu se întâmpla nimic. Dar, când eu am fost bun şi dechis cu el şi el a văzut acest lucru din tot sufletul, el nu a fost numai bun cu mine, ci a fost maiestuos de înalt: m-a făcut să mă simt iubit şi, prin asta, m-a făcut să mă simt …mic.

Dialogul real trebuie să aibă aceste două mărgele la gât: să te facă să te simţi iubit şi în acelaşi timp să te facă să vrei să fii smerit, să vrei cu ardoare să fii smerit, bun, blând, cu cel care te bucură cu atâta conştiinţă clară, cu atâta încredere. Şi aşa ajungem să înţelegem, ciupind şi noi din pâinea smereniei, ce înseamnă să faci fiarele să fie blânde, ce înseamnă să răstorni munţii nesimţirii din inimă şi să îi muţi în oceanul milei lui Dumnezeu şi ce înseamnă să ai inimă de frate când ţi se cere să ai doar inimă deeuropean.

Marii noştri Bătrâni Sfinţi sunt căutaţi de toţi ca izvoarele cu apă rece pe timp de vară, tocmai pentru că au timp să uimească şi pe alţii cu smerenia lor, cu sărăcia lor de gânduri înalte despre ei înşişi, cu simplitatea şi temeinicia dragostei de fraţi, care îţi fac un nespus de bine, ţie, postmodernului cu mucii la nas în perimetrul dialogului. Toţi care ştiu să poarte dialogul în palme ştiu să vadă prin oameni. Şi văd prin oameni pentru că au timp să se vadă pe ei înşişi. Dialogul începe când ştii că tu devii tu când ai nevoie de… el, de celălalt. Numai celălalt mă face dialogic. Eu cu mine sunt un monolog.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Cand cuvintele tac……..

osuar.jpg

 

com13492a_m.jpg

 

 

photo32.jpg

 

Fericitul Serafim Rose

serafimrose2.jpg

Parintele Dorin face o sinteza a vietii si operei Fericitului Serafim Rose aici


Ştiri, 1 septembrie 2007

Un interviu al ÎPS Laurenţiu Streza dat unui reporter al ziarului Gardianul.

Intålnirea de la Sibiu, o marturisire a Ortodoxiei in fata Europei

R: Care sunt principalele momente ale evenimentului si principalii invitati care vor veni in Capitala Europeana?

– Imi este greu sa fac acum o lista a participantilor. Eu cred ca principalul invitat este Hristos, Lumina lumii. Daca vom uita de El, zadarnica va fi întâlnirea. Dintre momentele importante as remarca Vecernia Ortodoxa, în ajunul Nasterii Maicii Domnului, precum si cele doua Liturghii ortodoxe care vor fi savârsite în spatii mai putin conventionale, în spatii ale agorei ecumenice de la Sibiu. Cred ca fiecare sedinta de lucru a prezentei Adunari va avea importanta ei, câta vreme va limpezi marturia comuna a crestinilor europeni.

R: Cu ce ganduri veti vota noul Patriarh care va fi ales pe 12 septembrie?

-Cu credinta în Dumnezeu, nadejde în Harul Duhului Sfânt si cu dragoste de poporul român binecredincios.

Polemica tabloului blasfemiator cu Osama Bin Laden, în Cotidianul

Lucrarea „Bearded Orientals: Making the Empire Cross” (Orientali barbosi: reprezentind crucea imperiului), de Priscilla Bracks, este o „dubla viziune” care ii ilustreaza pe Iisus Christos si pe Osama Bin Laden. Statuia Fecioarei Maria, realizata de Luke Sullivan si intitulata „The Fourth Secret of Fatima” („Al patrulea secret al Fatimei”), are bustul si capul acoperit cu o burka albastra, asemanatoare celei pe care erau obligate s-o poarte femeile afgane in epoca talibanilor.

Aceste lucrari controversate au fost incluse, printre alte 500, intr-o expozitie de finalisti la Premiul Blake pentru arta religioasa, putind fi vazute la Scoala Nationala de Arta din Sydney. Viziunile artistilor n-au corespuns insa asteptarilor de corectitudine politica ale concetatenilor, iar dezbaterea a cuprins in scurt timp toata tara, astfel incit insusi primul-ministru australian, John Howard, a criticat selectarea celor doua opere printre finalistele din concurs. „Alegerea acestor lucrari este ofensiva pentru credinta religioasa a multor australieni”, a declarat Howard pentru presa locala.

Rezervaţia de zimbri din Haţeg intră în paragină: ziarul România liberă

Eveniment - Rezervatie pe cale de disparitie

Rezervatia de zimbri de la Hateg este pe cale de disparitie. Dupa ce, ani in sir, autoritatile au tratat cu dezinteres cea mai cunoscuta dintre rezervatiile in care exista unele dintre ultimele exemplare din animalul-simbol al Romaniei, acum situatia la Hateg este dramatica. In arealul rezervatiei mai exista doar patru zimbri, cel mai batran de 20 de ani, iar cel mai tanar, un pui, avand mai putin de trei. Spre comparatie, in 1958 traiau la Hateg aproape 30 de exemplare.

Suprafata impadurita a rezervatiei s-a redus puternic in ultimii ani. Daca in anii ‘90 erau 700 de hectare, suprafata s-a injumatatit dupa retrocedarea terenurilor catre fostii proprietari. Mai multe parcele din cele 300 de hectare impadurite ramase in administrarea rezervatiei au fost masurate, fiind si ele pe cale sa fie retrocedate. Retrocedarea terenurilor impadurite, chiar si a celor din rezervatii sau parcuri nationale, a fost permisa de Legea 247/2005, care a operat pana de curand. Abia acum Legea 47/2007 interzice acest lucru, dar rezervatiile nu sunt definite in continuare clar in legislatia autohtona.

Situata la trei kilometri de orasul Hateg, rezervatia de zimbri din padurea Slivut este cea mai cunoscuta din tara, dar in timp si-a pierdut din stralucirea de altadata. Acum, rezervatia moare cu fiecare zi care trece, iar edilii din Hateg isi doresc sa o administreze, astfel incat aceasta sa fie din nou o atractie turistica. In 1958, la rezervatia din Hateg erau aproape 30 de exemplare si se ajunsese la un moment dat ca padurea Slivut sa fie o adevarata „pepiniera” pentru alte zone ale tarii. In prezent, aceste date sunt doar istorie. In 2002, la Hateg mai erau doar doi zimbri veterani, Romi si Romina, iar acum patru exemplare amintesc de gloria de odinioara. „Avem patru zimbri la vizita, cel mai batran de 20 de ani si cel mai tanar, un pui, are mai putin de trei ani. Mai sunt alti 50 la Bucsani – Dambovita, la inmultire. La zimbri este mai dificil, pentru ca aceasta specie se inmulteste doar din patru in patru ani”, a spus unul dintre ingrijitori, caruia ii este frica si sa isi dea numele, pentru a nu avea probleme cu sefii lui.

Gelu Voican Voiculescu şi PFP Teoctist al României, România liberă [31 august 2007]


Interviu - Toamna Patriarhului si primavara liber-cugetatorilor

Patriarhul Teoctist a anuntat public, pe 19 ianuarie 1990, retragerea la Manastirea Sinaia. „Patriarhul a luat in maini conducerea BOR la sfarsitul anului 1986, deci lui nu i se pot atribui toate concesiile facute puterii distructive comuniste. (…) Regretatul Rabin Moses Rosen mi-a facut o marturisire dezinteresata de complezente, cand, in 1988, s-a daramat Biserica Sfanta Vineri. Intr-o intrevedere, l-a gasit hohotind de plans. Patriarhul a plans de deznadejde pentru nenorocirea aceea”, declara Voiculescu. Desi membrii Adunarii Nationale Bisericesti vad in fostul vicepremier o adevarata eminenta cenusie, acesta declara ca nu e membru al Adunarii si nu va participa la alegeri. Cat despre confruntarea dintre curentul modernist-ecumenic si segmentul traditionalist-monahal, Voican Voiculescu mai crede ca ecumenismul nu trebuie impins prea departe: „Daca s-ar lucra la acest nivel, am desfigura totul, fapt grav, pentru ca exista forte potrivnice crestinismului in general si ortodoxiei romanesti in special. Aceste forte sunt clar deranjate de ideea ca in Romania ortodoxia e foarte puternica si cu o robusta viata monahala in spate. Si pe greci trag cat pot, dar noi suntem singura ortodoxie latina ce tinem un serios echilibru intre Grecia si a treia Roma, Moscova”.

Nu, Biserica nu este o extensie a statului, iar oamenii sai sunt semibugetari, dar nu acest aspect e relevant. Biserica e un caz special, spre deosebire de structuri „clasice” ale statului, ca Armata, Justitia, ministerele in general. Biserica, pe de o parte, inseamna adunarea credinciosilor, iar pe de alta parte are o dimensiune sacra, religie vine de la latinescul „religare”, a restabili legatura dintre om si cer, Dumnezeu. Cum Romania e o tara covarsitor ortodoxa, 90% din populatie, BOR reprezinta practic intreaga societate din tara. Daca toate celelalte profesiuni sau functii administrative presupun o finalitate absolut terestra, in privinta clericilor lucrurile stau diferit: dincolo de formatia lor ca pregatire, ei au si o investitura divina, obtinuta prin rituri speciale de hirotonire, pe o linie neintrerupta de la primii Apostoli. Asta ne deosebeste de protestanti, care refuza sfintele taine si taina preotiei. Istoria recenta a impus separarea Bisericii de Stat, precum si tot acest laicism pernicios care se agita azi si care domina de la Revolutia franceza. Cand vorbim de Biserica si Stat, trebuie sa avem imaginea acestor realitati si diferente.

Psa. Gianina.

Propunere pentru o nouă canonizare: Sf. Mucenic Atanasie Tudoran din Bichigiu

Informaţia apare pe blogul Arhiepiscopiei ortodoxe a Clujului.

„În zilele de 20-21 iunie a.c…Sfântul Sinod a aprobat în principiu propunerea Arhiepiscopiei Clujului de trecere în rândul sfinţilor a Mucenicului Atanasie Tudoran din Ţara Năsăudului cu ziua de sărbătorire la 12 noiembrie, Comisia sinodală pentru canonizarea sfinţilor români urmând să definitiveze documentaţia necesară în vederea proclamării canonizării”.

Nu avem mai multe detalii despre Sf. Mucenic Atanasie.

Psa. Gianina.

Unicităţile României. Ne trebuie ceva mai mult decât o simplă campanie publicitară

Ziarul Evenimentul Zilei face lobby de ceva timp, pentru o cunoaştere cât mai bună a locurilor şi a monumentelor reprezentative pentru România. Este însă de ajuns o companie, două, zece de promovare a imaginii României sau e nevoie de ceva mai mult? Credem că e nevoie de o conştientizare din partea noastră, a faptului că trebuie să cunoaştem şi să vorbim pozitiv despre noi. Nimeni nu ne va lăuda dacă nu ştim să ne bucurăm de frumuseţile şi de oamenii noştri reprezentativi, de autenticitatea şi unicitatea din sufletul nostru, de modul propriu în care vedem lucrurile, viaţa, relaţiile inter-umane.

E nevoie să vedem imagini, să vizităm locurile speciale ale ţării noastre, să ne cunoaştem cât mai bine limba, obiceiurile, istoria, tradiţiile, dar să facem toate astea pentru ca să ne sprijinim pe ele în prezent. Educaţia şi cunoaşterea trebuie valorificate instant, acum, în viaţa noastră zilnică. Cultura şi şcoala, informarea şi instruirea proprie trebuie să creeze valori personale şi imediate. Trebuie să se vadă schimbări în noi la contactul cu măreţia, cu sfinţenia, cu frumosul din oameni şi din locurile pe care le vedem.

Nu e de ajuns să fim alfabetizaţi, informaţi sau civilizaţi! Peste toate acestea sau, în primul rând, trebuie să ne re-legăm viaţa noastră cu Dumnezeu, să ne vedem ca oameni creaţi de către Dumnezeu, care imprimă oricărei acţiuni personale măreţia acestei relaţii.

Alfabetizarea are un sfârşit. Informarea ne duce la un colaps interior dacă nu există credinţă, reazem în Dumnezeu, ca să poţi duce calvarul informării cu mintea neclătinată. Civilizarea noastră e un lucru prea puţin pe lângă sfinţirea noastră. Civilizaţia ne face să fim oameni printre oameni, ne învaţă să ne acceptăm reciproc. Pe când sfinţirea vieţii noastre înseamnă să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne umple de harul Său şi să ne raportăm faţă de oameni prin măreţia pe care Dumnezeu o creează în noi.

Ne bucură iniţiativa ziarului citat, însă fiecare dintre noi, trebuie să se umple de România pentru ca să o iubească. Cei care uită foarte repede limba română, credinţa pe care o au, obiceiurile simple ale noastre, atunci când pleacă în străinătate, arată că nu aveau o relaţie tainică cu pământul, limba şi istoria poporului lor.

Drama depopulării României nu ţine numai de bani ci şi de diminuarea conştiinţei datoriei faţă de neamul tău. Dacă, în primele zile de după revoluţia din decembrie, doream să trăim liberi şi cântam că nu ne vindem ţara, acum punem semnul egal între ţară şi bani şi alegem ţara care ne dă bani şi nu ţara care ne vorbeşte în inima şi în sângele nostru.

Plecăm în Spania la muncă, dar nu noi am făcut prosperă Spania. Alţii au lucrat la prosperitatea ei iar noi numai profităm de această îndestulare materială şi financiară. Cine ar trebui să ne facă prosperă propria noastră ţară? Există şi o mare laşitate în această fugă definitivă peste graniţă. Una e să te duci pentru un an, trei să munceşti sau să studiezi şi alta e să fugi pentru că nu vrei să duci greul cu tine, ci e mai uşor să fii lejer.

Suntem o generaţie de oameni mult mai egoistă şi mult mai lejeră. Fapt pentru care migrăm acolo unde ne este bine nouă acum, fără să ne gândim la consecinţele de lungă durată. Dramele auto-exilurilor,uneori, sunt mult prea mari ca să merite acest lucru. Cei care pleacă vorbesc numai despre euro în plus, despre locuri de muncă mult mai bine remunerate, dar nu vorbesc şi despre singurătatea, egoismul şi mai deşănţat al societăţii capitaliste vest-europene, lipsa de religiozitate şi circumspecţia pe care o au vizavi de noii veniţi.

Nu spunem acum că nimeni nu trebuie să plece, să se mute într-o altă ţară. Însă e nefiresc acest exod, această plecare în pripă pentru o viaţă mai bună, pentru o viaţă numai pentru stomac şi nu şi pentru duhul nostru. Probabil, la un moment dat, ne vom da seama nu numai că litoralul bulgăresc e mai puţin avantajos decât cel românesc, că vinurile româneşti sunt mai bune decât ale altora sau că sarmalele sunt mai gustoase acasă decât în Spania, ci, ne vom da seama că Ortodoxia noastră şi cultura noastră şi aceste locuri sunt mult mai de preţ decât un cont în euro câştigat cu dureri enorme.

Bineînţeles, fiecare face ce crede că e mai bine pentru el! Însă, trebuie să ne gândim ce ar fi mai bine pentru toţi şi ce ar fi vrut strămoşii noştri să fie România şi nu este.

Dacă nu ne pasă de cine suntem atunci nu putem fi niciodată cineva, oriunde am fi.

Mulţumim Evenimentului zilei pentru aceste mostre de unicitate românească:

 

 

 

 

 

 

 

Psa. Gianina Picioruş

Unde puteţi găsi scrieri ale Sf. Ioan Maximovici în limba rusă?! Aici…

în această locaţie.

 

Библиотека

 

Житие Акафист
Служба Книги

Psa. Gianina.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort