Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Dialogul care zideşte credinţa în oameni

S-a demodat dialogul? Nu. Cred că oamenii au mai multe complexe decât trebuie. Oamenii vor să vorbească numai că îşi pun bariere singuri. Se gândesc să nu greşească vreun cuvânt, să nu facă vreo cacofonie, să nu facă vreun gest aiurea…şi până se gândesc ei dialogul pleacă din gară şi rămâne numai gara. Când vrei să vorbeşti, trebuie să vorbeşti! Când ai nevoie de oameni care să te înţeleagă mergi şi cauţi oameni care te liniştesc, care te înţeleg, care te văd în adâncul tău, nu la suprafaţă.

Despre ce trebuie să vorbim? Despre ce ne trece prin cap. Putem vorbi despre bolile tale, ale mele, despre politică, despre cum intră în viaţa noastră singurătatea sau tăcerea, despre cum se măreşte preţul la întreţinere, depre lirica lui Puşkin, despre Sfinţii noştri, despre cum să ne trăim viaţa în aşa fel încât să ne mântuim. Putem vorbi câte în lună şi în stele. Despre programe electronice, despre greacă, despre ortografia limbii române, despre filme şi imagini…despre tot ceea ce ne face să ne simţim aproape. Dialogul te face să fii aproape.

Când auzi pe câte un sictirit că îţi spune, că nu trebuie să vorbeşti cu nimeni serios, adânc, omul ăla te duce în eroare. Eroare = singurătate. Singurătate= nebunie de unul singur. Când nu mai ai prieteni devii lup rătăcitor. Şi mă refer aici nu la cei care vor să devină pustnici, ci la cei care stând în lume, nu mai au cu cine comunica. Comunicarea între oameni e cel mai uşor lucru de făcut. Poţi comunica din priviri, poţi comunica prin gesturile pe care le faci, prin tăcerea sau gura ta care nu se mai opreşte. Poţi comunica şi te poţi descărca de probleme.

Şi dacă nu am cu cine? Atunci caută pe cineva. Găseşte-ţi un om care să te arunce în dialog.

Dialogurile care încep bine nu se sfârşesc după terminarea lor. Dialogurile bine întreţinute sunt reamintibile. Îţi aduci aminte despre dialogurile memorabile, şi , cel mai adesea, ele sunt sursa convertirii noastre. De multe ori îmi aduc aminte frânturile de ecou al unor amintiri importante din care nu mai ştiu nimic. Nici nu mai vreau să îmi aduc aminte ce, cum am vorbit, când…Important e că acel ecou e pozitiv, că mă întremează sufleteşte. Şi, mai important, e că au existat dialoguri importante, ziditoare de credinţă în viaţa mea. Cineva mi-a vorbit despre credinţa lui şi eu am fost un burete care am absorbit tăria credinţei lui.

Imaginea dialogului e ca un braţ de flori pe care le arunci în braţele cuiva. Gestul de a prinde un braţ imens de flori nu va fi uitat niciodată. Mirosul îţi intră până în vene, până în cea mai adâncă amintire. Mirosul florilor, al cuvintelor, rămâne în tine. Când vei da amintirile în răspăr vei găsi acolo cuvintele care te-au clădit, care te-au clădit ca pe o casă, pe fiecare zi punând câte o altă cărămidă.

Dar ce mă fac dacă sufăr din cauza sincerităţii mele? Cine vrea să se zidească trebuie să şi sufere. Suferinţa e ca focul care arde cărămizile. Fiecare cărămidă e arsă în foc şi mortarul care le leagă, harul lui Dumnezeu, ne face să fim case ale Lui, temple ale Sale. Dacă nu zideşte Dumnezeu, dacă nu o întăreşte şi nu o ţine, în zadar se trudeşte ziditorul…Da, în zadar se trudeşte omul, dacă nu există liantul harului, dacă nu există milostenia, rugăciunea, dragostea, care să lege cărămizile.

Ce mă face să am încredere în tine? Inima ta. Dacă simţi că te liniştesc prin ce îţi spun, că te umplu de nădejde, ai să mai vii să vorbim. Dacă nu mai vrei să vorbim te vei duce în altă parte şi vei vorbi cu altcineva cu care te vei simţi mai bine. E alegerea ta. Alegera ta contează. Dar contează, dacă alegerea ta îţi face bine şi nu rău.

Trebuie să vreţi să dialogăm. Trebuie să vreţi să ne vorbim tot felul de lucruri. Vom şti unde să ne oprim dacă avem dragul de a ne vorbi.

Tu chiar crezi că oamenii se pot schimba? Da, chiar cred asta. Eu m-am schimbat şi mă schimb continuu în mine însumi şi cred că o poate face oricine. Nu cred că sunt singurul care trăiesc schimbările lui Dumnezeu. Oricine poate să se schimbe. Important e să vrei să faci acest lucru. Nu e imposibil să vorbeşti! Mie mi-e imposibil să tac când sunt cu oamenii pe care îi iubesc. Asta nu înseamnă că vorbim tot timpul, că nu mai tăcem şi noi. Ci vorbim chiar şi când tăcem, chiar şi când dormim, pentru că nu vreau să stric dialogul cu ei niciodată.

Dialogul începe din adâncul nostru. Dacă nu vrei să faci nimănui rău vorbeşti din adâncul inimii tale, de acolo unde ai relaţia ta cu Dumnezeul tău. Cu Dumnezeu nu avem o relaţie de vârful buzelor. Cu Dumnezeu vorbim serios, adânc, inexprimabil de adânc. Cu Dumnezeu tăcem foarte adânc, ne mirăm şi ne bucurăm foarte adânc, adânc de tot…Dacă avem senzaţia vreodată că stăm pe loc şi nu înaintăm înspre rău sau înspre bine nu avem percepţia reală a traiectoriei noastre.

Pot să vorbesc cu tine dacă fumez? Da. Numai că trebuie să nu mă atingă fumul de la ţigarea pe care o ai în gură. Dacă te-aş stropi cu flegma care iese din mine când strănut ţi-ar conveni? Ţi-ar conveni dacă ţi-aş da cu un spray în nas, când tu ai mirosi iarba verde de pe o pajişte? Dacă ştii că nu suport fumul, trebuie să faci efortul, cât vorbeşti cu mine, să nu mă indispui.

Eu cred că eşti un farsor…Tu nu păcătuieşti? Ba da. Însă mă şi pocăiesc pentru păcatele mele şi nici pocăinţa mea nu o fac la vedere. Nu sunt perfect. Sunt foarte păcătos, neştiutor, desfrânat, spurcat la suflet, mândru, de foarte multe ori ironic, impulsiv… Sunt multe clipe când nu îmi place cine sunt, ce fac, ce simt…Însă, sunt alte clipe în care mă simt plin de har, de multă bucurie, de multă sfinţenie şi curăţie, pentru că mă apropii de Domnul să-I slujesc Lui, mă împărtşesc cu El, El intră în fiinţa mea dărâmată de păcat şi mă face din nou plin de nestricăciune. Trăiesc între extrema păcatelor mele şi extrema sfinţeniei Lui.

De ce te lauzi? Nu mă laud. În dialog trebuie să îţi spun cine sunt eu şi tu trebuie să îmi spui cine eşti tu. Ca să vorbim trebuie să îţi spun şi bunele şi relele mele. Ca să vorbim trebuie să ne recunoaştem. Dacă m-aş lăuda te-aş indispune, aş fi greţos, pentru că a te lăuda înseamnă a exagera bunele sau relele tale, a fantaza despre ceea ce faci sau nu faci. Dar, dacă spui ce faci şi ce nu faci nu înseamnă a te lăuda ci a te confesa.

Dialogul trebuie să aibă confesiune, smerenie, dragoste. Sunt trei cununi care trebuie să le ai pe cap când dialoghezi. Dalogul trebuie să aibă intimitate. Trebuie să te las în viaţa mea şi să mă laşi în viaţa ta. Trebuie să facem paşi mici, din ce în ce mai mari şi foarte mari când dialogăm. Trebuie să trecem peste paşi, peste garduri, peste piedici, peste presupuneri, peste ce nu ştim, peste ce nu vrem, peste ce nu avem voie că e de vorba lumii, şi, în sfârşit, trebuie să trecem şi peste dialog. Dialogul, când începe cu adevărat, nu mai e dialog ci e dragoste. Şi dragostea când începe e lacrimi. Şi lacrimile când încep e mântuire mare, e smerenie mare.

Şi când e smerenie mare oamenii redevin oameni, oameni cereşti. Şi când eşti ceresc nu mai vorbeşti cu nu pune mâna, nu lua, nu fă, nu zice, asta nu se face, ci vorbeşti sănătos, vorbeşti dintr-o bucată, vorbeşti real. Vorbeşti de te saturi. Pentru că vorbirea e când te saturi. Când nu te saturi îţi cam chiorăie maţele în tine. Când te satturi de vorbă eşti sătul, ai burta sufletului mare. Când stai cu gura friptă de dragoste şi e secetă afară, când e secetă de cuvântul lui Dumnezeu, nu numai de pâine, atunci îţi dai seama, bre, frate şi soră a mea, cum stă treaba cu dialogul care îngraşă.

Prea multă metaforă? Popii sunt întotdeuna nişte hoţi. Eu nu sunt ortodox. Poţi vorbi cu mine? Da, pot vorbi şi cu tine, cum vorbesc cu mine. Tu poţi vorbi cu mine? Poţi să vorbeşti cu mine cum vorbeşti cu tine? Încerc…Atunci încerc şi eu. Încercarea ne scoate din Iad. Eu cred că vorbirea te scoate din Iad, pentru că vorbirea care caută înţelesuri le găseşte, se odihneşte în înţelesuri. Te pot întreba şi eu ceva? Da, mă poţi întreba. Dacă nu eşti ortodox, atunci de ce eşti răutăcios cu mine, de ce mă cataloghezi înainte să stăm de vorbă? Dacă eu te-aş fi catalogat pe tine nu aş mai discuta cu tine. E corect? Da, cred că da…Deci, dacă eu nu te cataloghez pe tine în niciun fel, dar tu nu eşti ortodox, de ce crezi că nu putem dialoga? Nu poţi să faci abstracţie de acest lucru?

Discuţiile din tren sunt ca discuţiile din metrou. Discuţiile la o cafea sunt ca discuţiile din parc. Discursurile din amfiteatru sunt ca discuţiile din pat. Când? Când există oameni care pot să vorbească peste tot la fel. Şi am văzut că exită oameni, care pot să vorbească şi în pat, şi la masă, şi în parc, şi pe blog, şi pe bloc, şi pe vârf de munte, şi pe patul spitalului, şi pe buza gropii, la fel. Pot să vorbească la fel.

Nu m-aţi convins cu nimic…De ce ar trebui să vă conving? Dacă dv. nu v-aţi convins, de atâtea ori de cât v-aţi vorbit vouă înşivă, de ce aţi dori să vă vorbesc tocmai eu în plac? Dacă nu v-am convins vorbindu-vă, dv., care nu mi-aţi vorbit aproape deloc, cu ce m-aţi convins? Poate că sunt tot la fel de neconvins în ceea ce vă priveşte, după cum sunteţi şi dv. neconvins în ceea ce mă priveşte.

Dialogul are peripeţii multiple. Uneori poţi să crezi că el s-a distrus, că el nu mai există între mine şi altcineva, şi deodată, să reînflorească precum macii pe câmp. Alteori, pot să cred că dialogul meu cu cineva e veşnic precum viaţa veşnică, şi, să mă pomenesc că sunt decuplat de la dialog, că nu mai ştiu să formez numărul spre prietenul meu şi că mă apucă o tăcere de neîndurat, teribilă la culme.

Am câteva dialoguri trudite greu, care mi s-au frânt rău de tot şi nici acum nu m-am vindecat de ele. Timpul cicatrizării e anevoios de îndurat dacă, din când în când, ţi se mai zgândără rana. Poţi ţipa, poţi urla în tine, te poţi ruga cu lacrimi, te poţi arunca în genunchi, poţi face minuni ca celălalt să te creadă şi s-a dus totul de râpă. Fatidic? Nu. Mai degrabă e vorba de o dragoste care a devenit egoism, de o dragoste îmbolnăvită de cancer, care devine mai greu de suportat decât o boală contagioasă.

Dacă totul e doar cuvânt? Nu, nu e numai cuvânt…Cuvintele nu sunt niciodată vorbe în vânt. Oamenii nu trăiesc din trei grame de aer şi patru feliuţe de pâine. E nevoie de foarte multe facilităţi pentru ca viaţa ta să fie viaţă şi să pui capul pe pernă liniştit şi să mori, când o vrea Domnul, cu inima că eşti plin de El.

Că tocmai de aceea am vrut să vă vorbesc despre cuvintele care zidesc pentru că te luminează, pentru că te întăresc, pentru că te umplu de râvnă. Când ai inima tânără, fără perversitate, ai nevoie de cuvinte care să te susţină. Dacă nu ai crezuri, certitudini, dacă nu ştii ce trebuie să faci, cine eşti, unde mergi, te ia vântul, uraganul, dă cu tine de toţi pereţii, te bagă la fund, te mănâncă rechinii patimilor şi devii un rest, un fel de om care nu mai e om.

Am ascultat de curând predica unui confrate în vârstă, a unui ieromonah ortodox român, foarte însufleţită, într-o limbă românească regională, unde dădea canon fetelor care se mărită să ştie să facă… 14 feluri de mâncare. Sau băiatul care vrea să se însoare să ceară fetei să ştie feluri de mâncăruri multe. Cred că părintele avea dreptate. Trebuie să ştim să facem multe feluri de mâncare. Trebuie să ştim multe feluri de a da ziua bună, multe feluri de a zâmbi, multe feluri de ştiinţe şi de cunoştinţe, trebuie să ştim multe feluri din toate felurile. Adică să ne facem în toate felurile ca să câştigăm pe mulţi.

Dacă ştii doar de un singur fel, numai ouă ochiuri şi brânză cu roşii, e normal să nu ştii să construieşti dialoguri. Dialogurile se construiesc ca şi podul peste Cernavodă. Podul trebuie să nu cadă la prima apă, să treacă pe el şi trenul şi cămila, să stea tare, să se ţină tare, şi, în acelaşi timp să arate maiestuos. Dialogul trebuie să aibă tărie în el, întărirea experienţei şi a înţelepciunii lui Dumnezeu dar să arate şi maiestuos, să îţi taie respiraţia, să te dea pe spate.

Un copil îi spune mamei lui: E uraşai!…Stătea cu ochii blocaţi, privind la mine şi cât p-aci să îi cadă îngheţata din mână. Era un ţigănuş mic, frumos, cu părul creţ şi mă-sa îl trăgea după ea că se grăbea. În limba ţigănească uraşai [transliterare] înseamnă preot. Şi el se uita înapoi…şi mă-sa îl trăgea după ea….Însă, când i-am făcut cu mâna şi i-am zâmbit, copilaşul s-a bucurat şi a râs şi el, a ieşit din crispare…şi a râs.

Dacă nu zâmbeam, el nu râdea. Şi dacă nu îi făceam un banal gest cu mâna el rămânea cu ideea, poate [nu vreau să fiu idealist!], că uraşaii sunt reci, răi, strivesc oamenii din priviri. Când copiii văd un preot cu barbă ori spun că e Moş Crăciun ori le e teamă. Însă nu le e teamă pentru că vreun preot le-a făcut ceva, ci pentru că părinţii lor le spun, într-un dialog rău, că de preoţi trebuie să te fereşti. Alţii mai mari, pun mâna în faţa şliţului şi aşa trec pe lângă tine. Le e frică [o superstiţie neroadă] că rămân impotenţi, dacă nu fac un gest simbolic de acoperire a sexului când trec pe lângă un preot.

Însă poţi începe un dialog şi de la astfel de manifestări. Poţi începe un dialog de la o iritare, de la enervare, de la o neînţelegere şi poţi sfârşi bine, dacă ştii să conduci foarte bine automobilul dialogului, care are două volane. La unul trebuie să şofezi tu, la celălalt partenerul tău, dar trebuie să luaţi virajele în acelaşi timp. Dacă vi se pare că şofatul înseamnă ceartă intraţi în coliziune frontală cu…nevorbirea. Şi nevorbirea asta, pe care eu nu o cam suport, e un cimitir care a înghiţit multe maşini tamponate.

Ce să mai spun?! Să mai vorbim despre îmbrăţişări care fac bine? Despre telefoane de sinceritate? Despre cadouri care îţi umplu inima? Despre măreţie de conştiinţă? Despre cum lupul devine oaie? Probabil că trebuie. Şi e bine să vorbim şi despre delicateţea comunicării, despre direcţionările de idee, despre surprizele făcute cu dor, cu multă dragoste.

Într-o seară, fratele Octavian [atunci l-am cunoscut, atunci mi-a vorbit] s-a oprit în metrou să îmi vorbească, pentru că reverenda mă arăta a un om care ştie să asculte oamenii şi să-i înţeleagă. Mi-a spus despre sine, despre viaţa sa aventuroasă de dinainte de convertire, despre schimbarea sa în bine, despre faptul că o să meargă în curând la Sfântul Munte Athos să muncească şi să se liniştească. Am vorbit nu ştiu câte minute, dar am vorbit. De trei ori şi-a plecat capul, l-am binecuvântat, mi-a sărutat de trei ori mâna, ne-am spus la revedere…şi tot nu a plecat. Nu ştiam ce vrea, ce îmi coace. Şi, a patra oară, a băgat mâna în haină şi mi-a dat …5 CD-uri împachetate, ţiplate, pe care scria: Dar de suflet.

– Părinte, nu le vreţi dv.?…De ce? Dv, nu vă mai trebuie? Trebuia să le dau cuiva, dar nu a venit să mă întâlnesc cu el. De aia vi le dau dv….

Mi le-a dat şi a plecat, şi nu l-am mai văzut niciodată. Însă gestul său a rămas mai inscripţionat în mine decât CD-urile sale inscripţionate cu de toate. Am văzut CD-urile: pline de imagini, de cărţi, mici filmuleţe cu vizite la Sfintele Mănăstiri, programe de tot felul…Însă tot ce am văzut acolo am uitat, numai gestul său nu l-am uitat. Gestul său era un dialog mai presus de generozitate. E dialogul care pe mine mă cutremură când mi se întâmplă. E dialogul care te face împărat, pe tine, unul oarecare, ce nu ai nimic de-a face cu împăratul. Una e să fii fiu de baştan şi vine prietenul lu’ tactu şi te face cu un merţan şi alta e să fii un prăpădit, fără bani, fără casă, fără nădejde şi să te primească împăratul la el în casă şi să fie domn cu tine.

Octavian a fost mai domn cu mine decât am fost eu cu el. El m-a cotat mult, greu, mi-a dat o încredere mare, rară. M-a făcut să fiu mic, insignifiabil pe lângă gestul său. Degeaba l-am binecuvântat eu de trei ori dacă el nu m-a binecuvântat niciodată dar a făcut-o de o mie de ori mai mult. Gestul măreţiei, gestul grandorii omului smerit, a omului care te investeşte cu sfinţenie şi te crede sfânt, chiar dacă tu eşti vai de mama ta, îl face pe el Sfânt şi pe tine un…punct. Dacă în acest dialog el se credea sfânt şi eu mă credeam indiferent, nu se întâmpla nimic. Dar, când eu am fost bun şi dechis cu el şi el a văzut acest lucru din tot sufletul, el nu a fost numai bun cu mine, ci a fost maiestuos de înalt: m-a făcut să mă simt iubit şi, prin asta, m-a făcut să mă simt …mic.

Dialogul real trebuie să aibă aceste două mărgele la gât: să te facă să te simţi iubit şi în acelaşi timp să te facă să vrei să fii smerit, să vrei cu ardoare să fii smerit, bun, blând, cu cel care te bucură cu atâta conştiinţă clară, cu atâta încredere. Şi aşa ajungem să înţelegem, ciupind şi noi din pâinea smereniei, ce înseamnă să faci fiarele să fie blânde, ce înseamnă să răstorni munţii nesimţirii din inimă şi să îi muţi în oceanul milei lui Dumnezeu şi ce înseamnă să ai inimă de frate când ţi se cere să ai doar inimă deeuropean.

Marii noştri Bătrâni Sfinţi sunt căutaţi de toţi ca izvoarele cu apă rece pe timp de vară, tocmai pentru că au timp să uimească şi pe alţii cu smerenia lor, cu sărăcia lor de gânduri înalte despre ei înşişi, cu simplitatea şi temeinicia dragostei de fraţi, care îţi fac un nespus de bine, ţie, postmodernului cu mucii la nas în perimetrul dialogului. Toţi care ştiu să poarte dialogul în palme ştiu să vadă prin oameni. Şi văd prin oameni pentru că au timp să se vadă pe ei înşişi. Dialogul începe când ştii că tu devii tu când ai nevoie de… el, de celălalt. Numai celălalt mă face dialogic. Eu cu mine sunt un monolog.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it:

Previous

Cand cuvintele tac……..

Next

Plans

4 Comments

  1. Va multumesc mult pentru aceste cuvinte. Dialogul ne construieste. Noi suntem facuti pentru dialog, dar, din pacate el nu se mai poarta, a devenit demodat. Omul de astazi duce un pseudo-dialog. Dialogul nu se poarta, ci se asuma. Este o asumare reciproca, deoarece e legat de smerenie si dragoste. Nu mai avem timp de dialog pentru ca nu mai avem ce dialoga intre noi, suntem goi si seci.

    Parintele Staniloae vorbea magistral despre paradoxul pe care il traim azi. Blocurile in care azi vietuim, unii peste altii, despartiti fizic doar de un perete de beton, de grosimea a 20cm, sunt adevarate tunele in care nu ne vedem decat pe noi insine. Suntem atat de aproape, dar atat de departe unii de altii ,pentru ca intre noi, oamenii nu mai exista dragoste. Dragostea este cea care ne apropie, iar dialogul, cum ati afirmat si dumneavoastra, este inceputul.

    O alta perversitate a lumii de azi sta in monologul adus la extrem. Cultura filmului, a televiziunii este una a monologului care nu duce la nimic, decat la mecanizare, la atrofierea capacitatii de dialog. Citeam de curand o carte de psihologie in care se arata dezastrul provocat asupra creierului uman de lipsa dialogului.

    Ma uit mereu la cei de langa mine, la cei care trec strada, care merg, vin, pleaca si ma ingrozesc de tristetea lor. Tristetea care vine din singuratate, una nestiuta, neauzita si nerecunoscuta.

    Biserica noastra este una in care se invata dialogul viu. In timpul slujbelor dialogam cu Dumnezeu, pe strada dialogam intre noi.
    Societatea de astazi, profund secularizata, este una in care se cultiva pana la absurd nedialogul.

  2. Ana

    Asa cum zice Said, suntem atat de aproape si in acelasi timp departe in ceea ce ne priveste. Oamenii nu vorbesc despre ceea ce cred cu adevarat (din teama sau nu stiu din ce alte motive), tin pentru ei gandurile, concluziile, nu impart.

    A imparti inseamna de fapt a primi de doua ori mai mult decat dai (poate chiar mai mult): o data replica pe care o primesti in urma dialogului si apoi te cunosti pe tine in diverse situatii.

    Stim bine ca exista diferente intre „ceea ce as face” (daca m-as afla intr-o anumita situatie) si „ceea ce fac” sau cum ma manifest concret.
    Suntem mereu noi si pentru sine si ne descoperim in permanenta interactionand, citind, ascultand.

    Azi, incercand sa ies dintr-un magazin destul de aglomerat nu puteam pentru ca il strigase cineva pe Ionica (cel care imi bloca iesire) si il tinea de vorba. Fara sa-mi dau seama, am zis pe un ton cald, fara rautate: „Hai, Ionica!” si el s-a intors si a zambit si m-a lasat sa trec. Omul era mai in varsta decat mine si nu s-a simtit jignit ca vorbeam la persoana a doua.

    Dialogul usureaza neintelegerile, conflictele, clarifica si nu ne tine pe loc.

    Cu totii vrem si simtim nevoia sa inaintam si cateodata ne pare ca mergem incet, chiar daca se intampla asa multe in viata noastra, citim asa mult, vorbim, interactionam. Setea creste.

    Imi aduc aminte ca undeva prin clasa a V-a in scoala generala am auzit pentru prima oara (si mi-am imaginat, constientizand ca e adevarat) faptul ca pe masura ce stim mai mult pe atat ceea ce putem sa mai aflam e din ce in ce mai mult iar noi suntem mici.

    Cred ca setea de a dialoga, de a relationa, este legata de setea de cunoastere. Monologul este bun pentru „marinare” sau pentru sedimentarea ideilor, sentimentelor, acolo, in momentele cand suntem singuri cu ele.

    Asa cum zicea Dan Puric, trebuie din cand in cand sa REactionam (pentru ca multi doar actioneaza).

    Citeam recent dintr-o carte a Sf. Teofan Zavoratul (despre care se spunea ca e un om inchis in sine si ca nu comunica) faptul ca se poate comunica in mai multe feluri chiar si comunicand putin. Cred ca important este modul in care se intampla asta.

    Intr-adevar, dialogul trebuie sa aiba dragoste, smerenie, cum zice par. Dorin. Si completez eu: incredere in om! Asa dispare teama. Nu ne mai este teama ca ne judeca sau ca isi formeaza o impresie proasta, ca ne vede cum suntem in realitate si ce gandim cu adevarat.

    Cand cineva are ceva de ascuns sau o tine numai pentru el oare chiar ascunde ceva sau nu simte nevoia sa impartaseasca? E din lipsa increderii sau din alte cauze?

    Apreciez foarte mult oamenii care stiu sa comunice, care stiu sa transmita sentimente, idei s.a. intr-un fel simplu si totusi maret. De la ei avem multe de invatat si in felul acesta vedem ce ne lipseste noua si cum putem sa echilibram acestea.

    Am cunoscut oameni care nu se feresc sa spuna ceea ce gandesc, oameni care sunt sinceri in pareri, gusturi si afirmatii. Admir curajul acestor oameni si am multe de invatat de la ei. Par. Dorin exact asta face: vorbeste deschis, fara teama, fara ocolisuri, fara ascunzisuri. Si cei care-l citesc probabil ca gasesc la el exact ceea ce ce lor le lipseste.

    Eu una ma bucur ca avem astfel de oameni printre noi, ca putem interactiona cu ei si in felul acesta sa ne apropiem, sa ne modelam, sa crestem frumos!
    (spun asta pentru ca am cunoscut destui adulti care se considera inca niste copii si nu constientizeaza faptul ca s-au maturizat)
    La urma urmelor, ideal este sa avem suflete de copii si sa ne comportam ca niste adulti plini de intelepciune, nu? Cateodata poate sa ne si entuziasmam ca ei, nu cred ca face rau!

    Va multumim parinte pentru bucatele din sufletul dv, citindu-va ne dati posibilitatea sa intram in el!

  3. Sunt în asentimentul dv, d-ră Ana şi d-le Bogdan, în tot ceea ce spuneţi aici. Ne bucură foarte mult cuvintele şi gândurile dv, mai ales că ele sunt împărtăşite cu noi şi cu cei care le citesc.

    Cred şi eu şi vă dau dreptate, d-ră Ana, că, pentru a fi cu adevărat oameni, e nevoie ca setea de cunoaştere şi de comunicare să crească în noi. Am înţeles şi eu din teologia noastră sfântă ortodoxă, pe care mi-a limpezit-o şi mai mult părintele Dorin, că scopul nostru este de a deveni deplin comunionali / comunicativi în interiorul Trupului lui Hristos, ca mădulare ale aceluiaşi Trup. Cum să nu se cunoască mădularele unul pe altul şi să nu resimtă toate durerea sau bucuria, ca un întreg ?

    Dificultatea pentru noi, oamenii „concreţi” însă, mi se pare mie că stă în faptul că nu suntem (sau nu întotdeauna) în stare să vedem în aproapele pe care îl privim fie cu dispreţ, fie în sistem concurenţial, pe fratele pe care trebuie să îl iubim, de care trebuie să ne doară.

    Omul care nu se lasă înţelepţit de Dumnezeu şi îşi închide bunătatea inimii, se bucură de scăderile şi de greşelile altuia, dându-şi sie posibilitatea să se auto-aduleze, să se creadă inteligent fără rest, frumos fără rest, sfânt. Cred că în contextul unei astfel de minţi şi al unei astfel de inimi apar închiderea în sine, răceala şi rezerva, apoi duşmănia.

    E greu să-ţi păstrezi nealterată dragostea de oameni fără să asculţi de Dumnezeu! Multele dezamăgiri, trădări şi dureri pot să transforme chiar şi un om bun într-un om agresiv şi ireconciliabil cu semenii. E nevoie fie de o adâncă smerenie a inimii – pe care puţini o au – fie de o pocăinţă şi o reeducare prin credinţă, pentru a te întoarce de la un astfel de comportament, cred eu.

    Aici se vede frumuseţea Sfinţilor noştri. Cu cât înaintez în vârstă şi în viaţă, cu atât mai mult mă copleşeşte răbdarea şi generozitatea lor. Îmi amintesc că atunci când am început să merg la Biserică, la 18 ani, şi să citesc cărţi duhovniceşti, îmi luam în sinea mea angajamentul să mă comport şi eu după modelul mult-răbdător al Sfinţilor, în faţa dezamăgirilor. Consideram oarecum că nu este atât de greu să fii bun şi să înduri răul, că e de ajuns numai să vrei să fii bun.

    Am înţeles că numai într-o oarecare măsură e de ajuns numai să vrei, însă e neapărată nevoie să ai şi inima plină de milostivire şi de umilinţă, altfel „a vrea” se transformă în mândrie care se închide în sine şi nu se mai deschide decât la iniţiativa lui Dumnezeu, prin certările Sale.

    Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cel mai frumos om este acela care ştie ce este o patimă. Adică acela care ştie în ce fel te urâţeşte patima, ca să nu mai fie un om urât niciodată. Dacă am şti să valorificăm duhovniceşte şi patimile şi păcatele şi căderile noastre, fără să ne ascundem, n-am avea de ce să ne fie frică să ne comunicăm adâncul inimii, în loc să încercăm să ne prezentăm ca pe nişte produse sclipitoare, dar care au în realitate multe defecte.

    Omul care nu comunică este omul care trăieşte în casă (în casa sufletului) cu părerea de sine. El se vede prin prisma ochilor săi şi îşi construieşte mental o „realitate” care să îi convină ideii despre sine. Nu îşi dă seama că ceea ce i se pare frumos şi sublim la el este de fapt decadenţă şi necrozare a simţurilor interioare.

    A spus foarte frumos d-ra Ana că trebuie să ne privim în ochii fiecăruia pentru a ne întregi oglinda sufletului, pentru a nu ne minţi.

    Şi pentru că d-l Bogdan a amintit de Fericitul Dumitru Stăniloae, adaug că ultimele sale cuvinte pe patul de moarte au fost: „Să comunicăm. Să vorbim despre Dumnezeu”.Cel mai mare teolog al nostru de până acum, considera pe patul de moarte că e timpul pentru comunicare, pentru vorbire. Cred că simţea că veşnicia e comunicare şi era însetat de ea. Dar cuvintele sale sunt şi un mesaj, un testament pentru noi.

    Dumnezeu să ne ajute să comunicăm mai mult!

    Psa. Gianina

  4. Şi încă ceva: ca să putem să comunicăm – asta am învăţat de la părintele Dorin cu prisosinţă – trebuie să fim cu adevărat toleranţi cu experienţa şi cu puterea de înţelegere a fiecăruia.

    Psa. Gianina

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén