„Libertatea” intoleranţei

 

 

 

Problemele Bisericii nu sunt esenţiale pentru noi, românii, şi dezbaterea cu privire la obligativitatea religiei în şcoli nu este interesantă. Acestea sunt concluziile a două articole de astăzi, din „Cotidianul”, în care combate bine acelaşi autor, Costi Rogozanu. Conţinutul lor va fi redat în continuare.

Primul se numeşte Dl Patapievici şi îngrijorările legate de Tatăl nostru:

Nu, faptul ca se cere eliminarea rugaciunilor de la postul public, faptul ca femeile au dreptul la avort, faptul ca religia ar trebui, eventual, predata in scoli dupa reguli didactice si nu dupa canoane ortodoxe nu constituie un semn de alarma, un moment de cotitura, nici inceputul Apocalipsei. Am citit in „Evenimentul zilei“ un editorial foarte ingrijorat, semnat de Horia-Roman Patapievici, dedicat infierarii cererilor unor organizatii sau persoane de scoatere a insemnelor religioase din scoli sau din institutii publice. Am intilnit in acel text o strategie de care multi intelectuali au abuzat dupa 1989: aceea de a-si dedica toata forta stilistica, tot patosul posibil pentru a face din nonprobleme adevarate esente ale maleficului in spatiul romanesc.

Asociatia „Solidaritatea pentru libertatea de constiinta“ este descrisa de celebrul eseist cu epitete precum „leninism“ si este acuzata de fanatism atunci cind cere eliminarea rugaciunii Tatal nostru din programul radioului public. Pe de alta parte, Patapievici este ingrijorat ca tot ceea ce inseamna traditie risca sa fie etichetat drept extremism. Si atunci raspunde cu aceeasi moneda acuzind de fanatism o organizatie care nu cere in fond (e adevarat, uneori pe un ton superficial radical) decit respectarea legii. Am obosit tot auzind despre necesitatea interzicerii avortului sau despre blamarea homosexualilor. E mai comod sa discutam abstractiuni, sa ne acuzam de fascism si leninism decit sa sondam ceva mai adinc in epiderma discutiilor publice. Discutiile despre gay sau despre icoane in scoli sint nesfirsite. Iar toate se reduc la un singur lucru: intoleranta fata de intimitatea altuia.

Dintr-o data ne intereseaza foarte tare cum face sex aproapele nostru, ne intereseaza sa vedem daca acelasi aproape se roaga sau nu, ne pasa mai mult de soarta unui fetus decit de soarta mamei. Credinta e ceva intim, credinta este promovata de multi intelepti ai ei drept un exercitiu discret si o optiune personala, nu in turma. M-a mirat ca Horia-Roman Patapievici, care stie importanta educatiei ca o aventura individuala, ca un efort intim, uneori extrem de personal, vede o amenintare tocmai in destabilizarea actiunilor in turma cu nuanta religioasa. Avem de-a face cu un sentiment romanesc al intolerantei pentru tot ce inseamna discretie si intimitate.

Al doilea articol apare pe blogul personal afiliat ziarului şi are o temă şi nelinişti foarte asemănătoare, sesizabile din titlu: Zilele acestea îmi place Dinescu. Religia nu prea obligatorie. Autorului nu-i place Dinescu nici ca poet şi nici în emisiunea cu Tănase, dar îi este simpatic în alte situaţii şi îi ţine hangul când vine, la o adică, vorba de Biserică, chiar dacă Dinescu încalcă legea:

Mircea Dinescu stie să lupte cînd e cazul. În zilele astea, cînd se discută dosarele preoţilor, aventura lui e aproape solitară. Are curaj să mai şi spună în diverse forme, la limita pragurilor legale, cîte ceva despre ce-a văzut. Este ceea ce nu au făcut alţi membri respectabili ai CNSAS care s-au multumit sa vada si sa protesteze la modul general.

Dinescu îmi este drag. Nu e un poet foarte mare, dar e un personaj-poet de prima ligă. Nu mi-au plăcut slalomurile lui în căutarea “împlinirii financiare” pe la toţi mogulii, Miculi, Voiculeşti, Vîntu sau Patriciu. Cu ultimii doi relaţia a fost ceva mai discretă, cu primii a ieşit ca la uşa cortului. Mi-a plăcut cînd s-a revoltat că Săraru era lins cu grijă în ziarul la care colabora. Nu-mi place evoluţia televizată din ultima vreme cînd se complace într-un narcisism nepăsător împreună cu Stelian Tănase… Îmi place că iese şi declară, de exemplu:

“ Acum două-trei săptămâni am stabilit şi ordinea de zi, pe care era şi problema unor înalţi prelaţi, dosarele lor. Între timp, am înţeles că s-a încercat deturnarea ordinii de zi, mai nou aflu că s-ar putea să nu existe cvorum, ceea ce dovedeşte că Sfânta noastră Biserică are relaţii subterane şi la CNSAS” (declaratie pentru NewsIN)

Dinescu rămîne un imprevizibil şi un sprijin nesperat în susţinerea unor adevăruri clare, dar greu de demonstrat în România de azi.

Pînă la urmă, religia rămîne obligatorie pînă în gimnaziu. Şi continuă “opţional” (adică tot obligatoriu la cum cunosc eu flexibilitatea şcolilor romaneşti) pînă în clasa a 8-a. Avem o mare problemă cu aceia care predau şi care înţeleg religia ca pe o formă obligatorie de misionarism. Copii ar avea nevoie, evident, de explicaţii, de o strategie comparatistică de predare, de o lecţie de istorie, de fapt. Nu încetez să mă mir de pornirea unora în cucerirea religioasă. Tare-mi e că vom intra într-o serie poloneză de “ţara arde, baba se piaptănă”. Tare-mi e că problemele României vor deveni dintr-o dată interzicerea avortului şi credinţa. Că doar restul problemelor au fost rezolvate. Este un caz tipic de criză de idei în zona publică. Sau de timorare în zona publică. Cînd devine delicat să scrii despre chestii grele, devine cu adevărat ispititor să urli că dzeu există.

După articolele lui Bucurenci şi Nazat, încă două precizări editoriale anti-eclesiale, pe un ton mai moderat, e drept, însă strunite bine în aceste zile de aşteptare pentru ortodocşi, dar şi de exhibare a idiosincraziei religioase şi a nevrozei ortofobe, pentru cei alergici la tămâie.

Aflu, prin urmare, că Patapievici a luat din nou apărarea Bisericii Ortodoxe, a tradiţiei şi crezurilor sale şi că a considerat legitim dreptul la rugăciunea publică şi la închinarea publică. D-lui Rogozanu nu i se pare însă semnificativă dezbaterea pe această temă şi nici polemica purtată cu tot felul de instituţii şi asociaţii pentru libertatea conştiinţei, apărute peste noapte şi iniţiate de persoane obscure, pentru ca să ne depersonalizeze spiritual.

Dacă tot e superfluă această polemică în contextul politic, social şi spiritual al României de azi, de ce nu se indignează d-l Rogozanu împotriva celor care au iniţiat această furtună în societatea românească şi au cerul eliminarea oricăror însemne religioase, cu precădere a icoanelor ortodoxe, precum şi a rugăciunilor, din spaţiul public ? De ce candidele interogaţii şi exclamaţii ale autorului se abat tot asupra victimelor, asupra celor care sunt privaţi de asumarea publică a identităţii lor?

Dacă sunt icoane în şcoli şi dacă se spune Tatăl nostru la radio este pentru că acolo, în aceste instituţii, sunt oameni care vor să se închine la icoane şi vor să spună rugăciunea, trăitori ortodocşi, şi care vor să se manifeste în conformitate cu inima lor. N-a fost o ordonanţă de guvern cea care a atârnat icoanele pe pereţii şcolilor! A le interzice acelor oameni să facă astfel, din iniţiative pornite de la mii de kilometri depărtare, inclusiv de sufletul lor, nu înseamnă a le încălca drepturile şi libertăţile ? A respecta ateismul unei minorităţi în defavoarea respectării credinţei unei majorităţi, nu este oare cea mai flagrantă încălcare a drepturilor omului, atâta timp cât majoritatea nu îşi impune punctul de vedere celor care nu îi împărtăşeşc convingerile?

Iar dacă d-l Patapievici alege să compare asemenea iniţiative străine de duhul românesc, cu fascismul şi leninismul, nu mi se pare deloc deplasat, în virtutea asemănărilor doctrinare dintre ideologiile citate şi ale celor care apără libertatea de conştiinţă a românilor. Discuţia se transferă în spaţiul comparatist şi fiindcă disciplina cu pricina este în vogă şi pentru că detractorii Ortodoxiei nu obosesc niciodată, în schimb, de a apropia dogmele noastre străvechi, prin fantezia interpretării, de tot felul de teorii năstruşnice.

Îl informăm pe d-l Rogozanu că credinţa nu e o aventură individuală precum este instrucţia culturală sau vrea să se pretindă a fi, ci ea este ambivalentă, fiind trăită cu aceeaşi intensitate în mod public şi privat, chiar dacă nu concomitent. În acelaşi timp, credinţa ortodoxă este exprimată întotdeauna, atât individual cât şi comunitar. Iar apelativul turmă, folosit eufemistic, este blasfemiator pentru toţi creştinii din lume, atâta timp cât Mântuitorul şi Dumnezeul nostru a vorbit despre turma Sa. Şi nu e nevoie ca imitatorii fideli ai maeştrilor ateismului să repete obsedant aceleaşi idei, la nesfârşit, cu papagalicească supunere, ca să ne arate cât de rebarbativi pot fi.

Dacă dânsul a obosit să audă de avorturi, copiii din pântece n-au obosit încă să moară tăiaţi în bucăţi cu forcepsul şi absorbiţi cu aspiratorul de organe. Fetusul de care vorbeşte, e viu încă din prima clipă, ca şi mama lui. Şi dacă iarăşi a obosit să audă vorbindu-se de homosexuali, de ce n-a obosit să-i şi vadă, mai ales că sunt toată ziua la tv ? De ce nu îşi exprimă dezacordul şi faţă de exhibiţia lor publică, aşa cum protestează faţă de expunerea icoanelor în şcoli sau de predarea obligatorie a religiei ?

Ca să dovedească imparţialitate cu adevărat, ar trebui să ceară să se manifeste discreţie şi respectarea intimităţii şi în cazurile de expunere homo şi lesbi! Dacă crede că unii au dreptul să nu se uite la o icoană ortodoxă, şi noi ne cerem dreptul să nu fim obligaţi să ne uităm la manifestări şi comportamente amorale, din punctul nostru de vedere. Nici noi nu vrem, atunci, să vedem în spaţiul public, icoanele depravării şi ale decăderii din adevărata umanitate a omului. Însă, ca să îi iau vorba, tare mi se pare că numai alţii au drepturi, iar noi, credincioşii ortodocşi, nu!

D-lui Rogozanu îi place d-l Dinescu pentru că încalcă legea şi nu-l lasă obiceiul bârfelor să nu mai şoptească câte ceva din ce-a văzut şi chiar mai rău, din ce-a mai auzit, la viaţa sa, de la alţii. Nu cred că e prea normal să-ţi placă o lege pe sărite. Însă legea nu e opţională pentru nimeni. Spre deosebire, din păcate, de Religie, care a devenit opţională în liceu, prin maşinaţiuni necunoscute publicului larg, dar bine manevrate de susţinătorii libertăţii conştiinţei.

În fine, ne pare rău că trebuie să-i atragem atenţia d-lui Rogozanu, însă domnia sa dovedeşte că se află într-o mare confuzie disciplinară, inacceptabilă pentru pretenţiile sale, atunci când încurcă religia cu istoria religiilor şi cu studiul comparatist al religiilor! Elevii nu au în programă istoria religiilor şi nici nu fac studii de religie comparată. Acelea sunt discipline care nu au nimic de-a face cu religia noastră şi cu aprofundarea fundamantelor istorico-dogmatice ale credinţei ortodoxe. Aceasta se cere de la elevi, în virtutea istoriei şi a tradiţiei milenare a acestui neam, a exprimării libere a opţiunilor lor religioase şi a dorinţei tuturor de a prezerva un grad optim de sănătate morală şi spirituală a societăţii româneşti.

Însă poate cer prea mult de la cineva care scrie dzeu când se referă la Dumnezeu. Nu ştiu dacă d-l Rogozanu are vreun dzeu, dar în mod cert, atunci când scrie, nu ţine cont de El şi nici nu se preocupă de a părea prea echidistant!

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Un comentariu la „„Libertatea” intoleranţei”

  1. D-l Rogo-zanu face parte din categoria ziaristilor obsedati de propria „libertate”. Astfel de manifestari ca ale domnului ziarist nu sunt intamplatoare, ci fac parte dintr-un curent din ce in ce mai prezent in societatea romaneasca, si anume, ateismul camuflat.
    Intr-o societate in care toate valorile sunt rasturnate, „trebuia” sa vina si „randul” Bisericii sa fie lovita din toate partile. Daca domnul Rogo-zeanu citea „Omul recent”, ca tot il ataca pe Domnul Horia Patapievici, vedea acolo niste ganduri, niste idei asupra a ceea ce a ajuns unul ca dansul si nu numai.
    Lupta impotriva Ortodoxiei este crunta si momentan ea se reduce doar la cuvinte. Ma intreb ce ar putea face astfel de oameni de ar avea si barda in mana?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *