Sfintele Icoane: „cămări” ale Raiului

http://fatherstephen.files.wordpress.com/2007/07/akademgorodok.jpg

Un articol al părintelui Stephen Freeman, din care redăm câteva pasaje, pentru a vă invita la o lectură odihnitoare:

„Years ago, some years before I became Orthodox, I had a dream in which I was in a Church. Its construction was of log-timber and it was obvious to me that it was an Orthodox Church. There were icons and lampadas, and a sizable crowd of people. What fascinated me about this dream-Church were its many rooms. Everywhere you went there were steps up and steps down and rooms here and rooms there and all of them full of people and icons and lampadas and the faint smell of incense and the low murmur of worship and prayers.

I remember the dream lasting quite a while, but with nothing more significant than the many rooms – and how it felt to be there.

That feeling is what remained with me when I awoke and remains with me to this day. The description I have given is probably the best I can do, for I have no words for how it felt, other than to say it felt like an Orthodox Church – but an almost endless Orthodox Church.

This week I am studying the painting (or writing if you prefer) of icons. They are often called “windows to heaven.” In the Church of my dream, or certainly within the metaphor it has left in my heart, I also think of them as doors to another room. Each saint, each icon of Christ or of the Theotokos, opens not just to heaven, but to ever deeper rooms within the world in which we inhabit.

To spend time with an icon is not to visit some other place only to return to where you were before, but is to enter another room though you never left where you were. The world is changed, enlarged. What seemed small and insignificant is suddenly expanded and filled with meaning. The finite is filled with the infinite and becomes inexhaustible.”

Cu câţiva ani înainte de a deveni ortodox, am avut un vis în care se făcea că eram într-o Biserică. Aceasta era construită din bârne de lemn şi eram conştient că este o Biserică Ortodoxă. Înăuntru erau icoane şi lumânări şi o mare mulţime de oameni. Ceea ce mă fascina la această Biserică din vis era numărul mare de încăperi în care intrai. Oriunde mergeai erau scări care urcau şi scări care coborau şi erau camere pretutindeni şi toate pline de oameni şi de icoane şi de lumânări, în care plutea un miros fin de tămâie şi se auzea un murmur adânc al cântărilor şi rugăciunilor.

Îmi aduc aminte că visul a ţinut ceva vreme, dar nimic nu mi s-a întipărit mai bine în minte decât acea mulţime de cămări şi felul în care mă simţeam în ele.

Acea simţire am păstrat-o şi după ce m-am trezit şi nu a pierit nici până astăzi. Mai bine decât am făcut-o nu pot să descriu, pentru că nu există cuvinte pentru acea simţire, ci pot doar să spun că m-am simţit ca într-o Biserică Ortodoxă, dar într-o Biserică Ortodoxă care nu avea sfârşit.

În aceste zile învăţ să pictez (sau să zugrăvesc, dacă doriţi) icoane. Auzim adesea că ele sunt numite „ferestre către cer”. În Biserica din visul meu sau în înţelegerea pe care a născut-o în inima mea, mă gândesc la fiecare icoană ca la o uşă către o altă cămară. Fiecare Sfânt, fiecare Icoană a lui Hristos sau a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ne deschide o uşă nu numai către cer, dar şi către o altă cămară, mai ascunsă, în lumea în care locuim.

A sta lângă o icoană nu înseamnă a face o excursie într-un loc din care să te întorci de unde ai plecat, ci înseamnă a intra într-un alt spaţiu, deşi nu faci niciun pas. Odată ce te-ai rugat şi ai privegheat lângă o icoană, lumea s-a schimbat, s-a mărit. Ceea ce părea mic şi insignifiant devine deodată măreţ şi se umple de sens. Finitul se umple de infinit şi devine inepuizabil.

Traducere şi adaptare de psa. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *