Când pleci din Bucureşti spre restul ţării pleci cu preconcepţia că limba română de inteligibilitate academică, molfăită cu grijă ca să nu scoţi sunete stresante, este regăsibilă peste tot sau că în România se vorbeşte în mod unitar limba română. Nimic mai păgubos decât acest lucru, dacă vrei să ajungi cu bine într-o destinaţie anume şi dacă vrei să relaţionezi cu cineva. Limba română vorbită, nu cea precizată în dicţionare, limba de uz propriu e ca o pajişte cu tot felul de nuanţe şi dacă vrei să găseşti vorbitori care să n-o dea cu stângul în dreptul la fiecare frază e ca şi când ai căuta copaci, numai verzi şi frumoşi, în pădure.
Însă, tot farmecul pădurii, ca şi al limbii române vorbite, e că nu toţi copacii sunt drepţi, ci nodurile limbii române, ca şi malformaţiile copacilor sunt inspiratoare, sunt tulburătoare sau te fac să te reîntorci la concluzia fixată în laborator, cum că o limbă vorbită e surprinzătoare şi de aceea nu poate fi stearpă, liniară, calpă. Dacă trăieşti într-un spaţiu anume şi ai nevoie de cuvinte ca să te exprimi, atunci limba pe care o foloseşti drept exprimator al propriilor tale idei va fi o limbă cu sevă, cu potenţe infinite.
„Mai am de dus două transpoarte la Bucureşti cu brânză şi m-am scos pe săptămâna asta!”, spunea un tânăr cioban, care se lăuda cu căruţă şi cal care trage bine lemnele din pădure, cu oi şi familie şi care stătea în dreapta mea, la geam. Deşi el era român şi nu vorbea limba mea, care i se părea anostă [probabil], vorbea o limbă română pe care cei trei prieteni ai lui o înţelegeau perfect şi nu îi irita nicio greşeală. De fapt el nu greşea niciodată cuvintele limbii române, dacă ceilalţi trei nu îl suspectau de nicio eroare. Dacă pentru mine [om pretenţios], greşelile îmi săreau în faţă ca alunele, pentru colegul de tren nu reprezentau nicio problemă.
De fapt tocmai în aceasta constă problema mea a intelectualului ţeapăn: că eu nu vreau să admit greşelile unei limbi române, personalizate de fiecare după vrerea proprie şi care leagă pe oameni, nu îi desparte. De ce nu poate omul să greşească în limba lui sau să vorbească după mintea lui, dacă limba română asta, a noastră, e o oralitate tradiţională? De ce dorim să uniformizăm limba şi să o amorţim, tocmai când limba vrea să se dezmoartă în cursuri imprevizibile?
Omul educat, şcolit nu ar trebui să devină ipohondru lingvistic, dar devine mai tot timpul. Îi e teamă să nu greşească vizavi de limba standardizată a României, când limba standard e mişcată subteran de afluenţii nervoşi ai oralităţii, de cele mai multe ori, ai oralităţii strâmbe. Noile modificări din DOOM2 demonstrează acest lucru: nu poţi să nu ţii cont de gradul mediu al vorbitorilor unei limbi, care dictează traseul lingvistic al unei limbi vii.
În DOOM2 [ Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi adăugită ], p. XIII, autorii care au întocmit dicţionarul precizează următoarele: „În acelaşi timp, am încercat să reducem decalajul, inevitabil, dintre norma academică, mai conservatoare, şi uzul real al limbii române literare actuale, să sporim consecvenţa aplicării unor reguli şi să simplificăm punerea în practică a altora. Precizăm că nu este vorba, în prezenta ediţie, de schimbarea unor norme generale, ci numai de modificări punctuale sau, cel mult, de schimbarea ordinii de preferinţă în aplicarea unor reguli. Multe dintre aceste schimbări reflectă adaptarea normei academice la uzul actual al „generaţiei medii de intelectuali din Bucureşti”, în care se materializează nu numai pronunţarea literară sau exemplară a limbii române actuale, cum arăta Mioara Avram, ci limba literară în general”.
Deci DOOM2 e limba unui intelectual mediu din Bucureşti, care nu e un geniu dar niciun analfabet şi care, devine limba standard a României, pentru că, precizează domnul academician Eugen Simion, ortografia este o convenţie şi regulile acestei convenţii sunt stabilite prin lege de către Academia Română, cf. Idem, p. X.
Aşa stând lucrurile, dacă nu eşti de la Bucureşti şi nici nu eşti intelectual mediu trebuie să înveţi cum vorbesc intelectualii de talie medie de la Bucureşti şi să te supui, în scris, legal, directivelor lingvistice stabilite de Academia Română, care sunt normative prin lege. Tocmai din această cauză, intelectualii sunt foarte atenţi la limba standard şi pierd din vedere alte două ramuri principale ale limbii române vii: limba genialilor dar şi pe cea a rudimentarilor.
În Cuvântul înainte de două pagini al academicianului Simion, paragraful ultim, p. X, se vorbeşte despre creatorii de limbă, despre creatorii geniali de limbă română şi acesta enumeră pe Arghezi, Barbu, Nichita. Domnul Simion a fost foarte conservator în nominalizări, pentru că avem mai mulţi creatori geniali de limbă română. Şi aceşti creatori nu inventează termeni, sintagme, moduri de exprimare pentru că e la modă, ci pentru că simt în mod acut, că limba vie instigă la emancipare continuă limba standard, academică.
Genialii creează supleţe de gând, uneori din barbarizări repetate şi atente ale sintaxei, toponimiei sau a flexiunii lingvistice. Rudimentarii [fără a vrea să batjocorim pe omul simplu, care vorbeşte limba română din auzite, fără oglinzi în care să se privească şi pentru care e mai lăudat de o mie de ori decât cel ce o citeşte de o mie de ori şi tot nu o ştie] creează cuvinte şi folosesc cuvinte în forme foarte curioase, dar din acest motiv cu trăsături geniale.
-Da, domne’, să vorbească fieştecare pe limba lui. Că ce dacă nu ştiu carte…Dacă nu ştiu carte înseamnă că nu sunt om? Că nu sunt român?…Are dreptate nea Mitică. Un om care mânuie foarte bine rindeaua, dar nu are clase prea multe. Costel, are 7 clase, 57 de ani, o fată cam grasă, care are nevoie de loc de muncă şi e motostivuitorist. Vedeţi: nu am avut cuvânt şi am inventat unul! În loc de omul care lucrează pe motostivuitor [adică pe maşina care stivuieşte lucruri, care face grămezi], l-am inventat pe: motostivuitorist. Păi da…Există şi motocicl[etă]-ist, bicicl[etă]-ist…De ce nu ar trebui să existe şi acest cuvânt, dacă limba română gregară imprimă limbii standard ritmuri noi la vremuri noi?
Pentru un bărbat cu mustaţă, care se uita atent la barba mea, pentru că dânsul avea doar mustaţă [făcea termeni de comparaţie?!], există sectembrie şi nu septembrie. Sectembrie = septembrie, după cum ciuperici = ciuperci, ciocalată = ciocolată; acoleşea = acolo etc., până într-acolo încât, am deja strânse zeci de astfel de exemple, stocate în baza noastră de date, pentru un dicţionar al limbii române gregare la care lucrez. Până când limba standard aude ce vorbeşte poporul sau undergroundul, băieţii de cartier sau sclifosiţii lingvistici va mai trece apă peste limba română. Aşa că, e bine să stocăm limba română, oricât de aspră sau anapoda se aude în gura unuia sau a altuia, pentru a demonstra că o limbă şlefuită se naşte dintr-o limbă aiurea, că o masă gata finisată se poate face dintr-un arbore cocârjit, bubos şi că, ce iese la urmă miroase frumos tocmai pentru că are un sâmbure de …altceva în compoziţie: de noutate şi ingeniozitate.
Nu există limbă standard în România! Fiecare are un nivel anume de comprehensiune a limbii române vorbite actual cât şi a vechimesmelor frumoase, a arhaismelor limbii române. Fiecare ciupeşte cât poate, cât vrea, cât are timp şi cât are cu cine vorbi, mai ales cu cine vorbi, din arhaismul şi neologismul românesc, se îmbată sau se dilată în zecile de cuvinte de fiecare zi, în care întrebările par a fi mai multe decât răspunsurile şi unde sincopele apar la mijloc de frază.
-Să zică şi gura mea câte un cuvânt, frate! Că voi, ăştia care v-aţi dilimandit de atâta citanie d-aia, nici nu mai ştiţi cum stă treaba cu poporul. Că poporul vorbeşte cum vrea el. Ce muşchiul lui, că de aia e popor!….Vocea poporului sună ca apa care îţi intră în casă, care, chiar dacă mai are ea şi noroi şi pungi de plastic şi tufe aduse de viitură, totuşi e mai veridică decât o voce de scorţoşi lingvistici, care, pentru a te zdrobi la nervi, preferă să vorbească corect decât să îţi vorbească ca oamenii, pe înţelesul omului.
Ce vrea de fapt românul care nu prea ştie să le zică bine în cuvinte? Să zici pe limba lui, să te înţeleagă. Chiar dacă faci toate dezacordurile/dezacoardele de pe faţa pământului, chiar dacă trebuie să inventezi te miri ce formulă, chiar dacă trebuie să vorbeşti mimico-gestual sau în ritmuri de manea, treaba e să te înţeleagă omul şi să te aplaude. Dacă a dat din cap afirmativ, dacă i-a intrat în devlă [adică în cap; devlă= dovleac] atunci e beton. Dacă i-ai vorbit şi i-ai predicat în franjuri şi mandarine, i-ai spus despre Sfinţi şi despre Îngeri dar nu a înţeles că tu ştii ce spui, că tu ştii despre ce le vorbeşti şi poţi să îi faci şi pe ei să te înţeleagă o iotă [adică: întru puţin, ceva la sută înţelegere], înseamnă că eşti de…cacao. Scuzaţi expresia! Eu ştiu că cei care ştiu ce înseamnă să te faci de cacao ştiu ce înseamnă şi alte expresii de acest gen. Însă, câteodată, trivialul şi greţosul e mult mai prizabil la astfel de oameni decât ne-am putea închipui.
Chiar dacă vrem sau nu vrem noi omul se greşeşte în limba lui. Şi se greşeşte pentru că nu ştie, a uitat, confundă cuvintele, e obosit, se grăbeşte sau nu are chef de tine, e ironic sau dispreţuitor. Noi vom vorbi în limbi paralele, se pare, toată viaţa. Fiecare va privi cu uimire unele expresii ale altuia şi se va mira de ce nu i-au trecut lui prin cap prima dată. Alţii nu-şi vor da seama că sunt interesanţi lingvistic. Alţii vor încerca să maimuţărească limba de la telejurnal, din filme sau de pe stradă şi vor face o funie întreagă de întâmplări lingvistice neprevăzute.
Personal, privesc cu atenţie, ca pe o comoară, orice eroare şi apariţie lingvistică semnificativă. Nu încerc să fac prostia de a alinia limba gregară limbii standard şi nici să fac din limba standard o limbă ideală pentru mine. Limba standard e o limbă mediană, de mijloc. Ortografia, ortoepia şi sintaxa limbii române sunt convenţii de epocă tot pe cât sunt moşteniri tradiţionale. Nu trebuie să ne dorim un sarcofag al limbii române sau un clopot de sticlă în sau sub care limba română să nu mai poată respira, ci trebuie să îmbinăm istoria limbii române cu prezentul ei şi să o poziţionăm futurologic, să o împingem spre viitor.
Limba română nu are nevoie doar de Academie ca să supravieţuiască şi să dăinuie coerenţa ei, ci are nevoie în primul rând de exprimări personale, personalizante, personaliste ca să se adâncească şi să fie dinamică, atractivă, savuroasă. Pentru acest lucru trebuie ca fiecare să vorbească şi mai propriu, şi mai ca el, ca să existe o transmisie reală, cu sens a limbii noastre. Nu cuvinte trebuie să inventăm sau să învăţăm, ci trebuie să trăim înţelesul cuvintelor, forţa cuvintelor, miezul de sfinţenie şi de adevăr al cuvintelor, care fac sufletul să se lumineze, să se adâncească, să devină coerent.
Trăirea unei limbi are loc atunci când devii una cu voia lui Dumnezeu, când te simplifici, când te sfinţeşti interior şi când înţelegi că limba unui popor este o limbă cultuală, este o limbă în care se strigă de dragoste şi cu dragoste către Dumnezeu şi cu dragoste şi prin dragoste către aproapele nostru. Ajungerea la noi înşine înseamnă totodată şi o ajungere la un firesc al limbii, la un firesc şi la un puternic discernământ al folosirii cuvintelor, care dă sentimentul celor care te ascultă că nu vorbeşti ca oamenii acelui popor ci într-o limbă mai presus de obişnuinţă, de uzul curent. Sfinţirea omului atrage după ea şi sfinţirea limbii, a locului unde stai, a lucrurilor cu care intri în atingere.
Şi vibrezi altfel la auzul cuvintelor, la auzul tuturor cuvintelor care îţi păreau banale cândva, neroade, reci sau respingătoare, pentru că auzi prin cuvinte cum ne vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos, Dumnezeul nostru, Stăpânul nostru, Care e în toate cuvintele şi prin toate cuvintele, pentru ca oamenii să fie pescuiţi pentru Dumnezeu. Rostul adânc al limbii e acela de a produce în om auzirea spre viaţă, convertirea sa mântuitoare. Când cuvintele îţi lovesc conştiinţa, când îţi zdrobesc egoul, când te fac mic, pentru că sunt cuvintele lui Dumnezeu, înţelegi de ce limba română ca şi oricare altă limbă, nu este o limbă de mort, nu e o limbă de arhivă ci o limbă de înviere, spre înviere, pentru că aduce în oameni învierea şi viaţa întru Prea Sfânta Treime.
E bine să se mântuiască omul în limba pe care o ştie, pe care o vrea şi o poate sau trebuie să îi modificăm limba? Trebuie să lăsăm pe om pe limba lui şi pe limba lui trebuie să îi vorbim şi noi. Trebuie să spicuim în limba omului şi nu să ne papagalicim în limba noastră! Trebuie să ne adaptăm continuu, să nu bătem limba în cuie dar nici să nu omorâm înţelesul şi formele tradiţionale ale limbii române, ci să punem lângă tradiţia limbii noile forme/formule ale vorbirii curente. Astfel nu tăiem din tradiţie dar nici nu dăm afară toată albina care vine lângă fagure. Dacă albina vine la fagure şi a ieşit din acest stup, cum să dăm albina afară din stup dacă vine cu miere? Şi mierea poate fi de salcâm, de flori de pădure, de floarea soarelui sau de…struguri…şi dacă îţi place mierea nu faci nazuri. Ce se întâmplă dacă nu îţi place mierea?! Mesteci gumă, bei o ţuică sau apă plată… şi tot limba română vorbeşti, oriunde ai fi şi oricine ai fi, dacă vrei să o parleşti în română.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
