Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 7 septembrie 2007

8 septembrie – Naşterea Maicii Domnului

Naşterea Maicii Domnului

Blânda interjecţie şi scutecele grimaselor

//www.somvprahe.sk/gallery2/d/2208-2/304_large.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

O juma’ de grimasă, ceva cu ochiul drept închis

Poţi să spui orice dacă ştii să faci grimase. Dacă ştii să faci cu ochiul, dacă ştii să te plimbi, să te fâţâi, să hămăi, să te miorlăieşti…poţi să ajungi din ou ditamai tortul. Sau poţi să sari din barca naufragiaţilor sau din spatele brumei de insatisfacţie direct în halatul de baie al culturii şi al ştiinţei. Însă, ca să parvii îţi trebuie… blândeţea interjecţiei.

O interjecţie des folosită este:Vai!…[ Vai, sărmanul om!… Hai să îi dăm de la noi ceva…] Interjecţia carităţii, când se conjugă cu grimasa respectabilităţii, te face ditamai respectabilul. Că a fi respectabil nu înseamnă şi a fi om cu frica lui Dumnezeu sau om cu minte nu e important, dacă ştii să ieşi din maşina decapotabilă şi dacă ştii să porneşti laptopul care merge singur.

Vai, e de început. Urmează Oh…, Uf…, Uauuu…, Ouuu…, Ah…, pe diferite trepte, de la sopranice la baritonale. Însă, cea mai dichisită situaţie este să nu încurci, atunci când nu trebuie, gama care prinde la…fraier/fraieră. Adică e un fel de hoţii şi vardiştii, unde unii sunt hoţii iar alţii sunt fraierii.

De aceea, fraierii trebuie să se grimaseze pe măsura şmecherilor. Când şmecherii folosesc guturale, labiale şi dentale, cosonante şi aspirate, fraierii trebuie să numere oile până când adorm. Ei nu trebuie să se trezească din numărat, până când CARITAS-ul pleacă şi rămân aşteptând, trepidând…fraierii.

Grimasa de fază lungă poate bătea peste bot colocvialitatea. Când grimasa se întinde la masă cu colocvialitatea există tentaţia defulării strânse de amigdale. Ştim, amigdalele sunt cele care pot suferi odată de amigdalită, însă poţi să suferi şi de afecţiuni bucalo-faringiene dacă ai prea mulţi hormoni.

Hormonii, ca şi pesticidele, se formează pe manşeta mânecii tale datorită diverselor conflicte de interese dintre grimasele alungite sau piperate şi cele blonde şi sudoripare. Cele piperate sunt emoţiile care îţi apar când ai de plătit taxe şi impozite. Grimasele blonde sunt cele în care te poate lua cu călduri, cu ameţeli, cu pronosticuri, cu câştiguri pe fază ultrascurtă şi cu vărsături.

Există vărsat de vânt, vărsat de vin, vărsat şi deversat, din aceeaşi familie de caliofile face parte şi dezaxat, descumpănit, desfrunzit, rătutit, uimit, cătrănit, babardit, hoţărit, guguştit [adică atunci când eşti guguştiuc, neiniţiat], chiorit, fandosit, mirobolantit, adică de la mirobolant, care nu are nimic în comun cu bicarbonat ci cu minunat.

//www.provokator.com.ua/ims/Bush%20grimasa.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

O replică nereuşită a Gânditorului de la Hamangia

A, da!…Blânda interjecţie îţi porunceşte să te ţii de ea dacă vrei să pari… emancipat. Emanciparea, deşi confundată de foarte mulţi cu strigătele din Piaţa Universităţii: Bă-ses-cu! Bă-ses-cu! Bă-ses-cu!, nu înseamnă că e vorba despre nişte evoluţie, ci vorbeşte ceva despre independenţă prost înţeleasă, despre esenţă [Unii zic: icsenţă. Ce, e rău?! Treaba lor!…] de decadenţă. Când te emancipezi de fapt nu cam evoluezi ci involuezi. Dar cum involuezi e sinonim cu votezi, tocmai de aceea te trenezi e sinomim cu epatezi, te gogoşezi [de la gogoşi] e sinonim cu te moşmondezi şi te libertinezi cu te libertarienezi.

Grimasele astea au ceva în comun şi cu diferenţa de flux climatic dintre gogoaşa înfuriată şi căldura de şaorma şi aerul condiţionat şi enibaharul pus în cocteil.

Scutecele grimaselor [vorba analistului: s-a încercat coafarea realităţii] se schimbă odată cu sistemul de salarizare. Una e să mergi cu metroul şi să ai bani potriviţi şi alta e să ai…fără număr. Când îi ai potriviţi, ţi-i ştii pe de rost, ca pe tabla înmulţirii. Când îi ai în exces e ca tornada de apă şi ca vijelia de raze: îţi descleiază temperamentul, te fac ornitorinc.

Povestea ornitorincului se întâlneşte undeva, nu spun unde, cu cea a maidanezului pechinez dar şi cu cea a taurului comunal. Taurul comunal, cu planuri de activitate predilect noturne, nu suferă de complexe/complexuri/complecsuri/plexuri. Acelea sunt în custodia pechinezului lătrău, a carnivorului dughenelor. Pentru că complex vine de la complexele de porci şi de la fostele gostaturi, unde puii nu erau injectaţi personal pentru a intra în pungă, ci erau introduşi de vii în apă clocotită şi deveneau…. specialitatea casei.

De aici, de la amintirea faptului că de ce nu este orice găina şi ea taur/taure vine tot acest complex. De aici vine complexul lui Eudipe, al lui Demostene, a lui Cocalar, a lui Gheorghe din Afumaţi, a lui Aguridă, al Maricicii din Ciorogârla şi a tanti Marietii de vindea la magazinul universal. Însă, câteva feluri de complexe, complexe expoziţonale, am întâlnit şi în alte paliere educaţionale, vocaţionale sau remuneraţionale.

Blânda interjecţie e un extemporal dat la BAC. Trebuie executată rapid, ortografic. Nu poţi să iei corigenţă/corijenţă la acest capitol pentru că grimasa nu se poate face ambiguu. Înţelesul grimasei poate fi ambiguu dar nu şi grimasa. E ca atunci când pe plajă, doamna e dezbrăcată în afară de două părţi iar domnul e dezbrăcat, mai puţin într-o parte, şi se întreţin intelectual despre lucruri sub-libidinale [sublime?!!!].

//www.lynn.cz/album/img/1/69_thumb.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Aici suntem aproape de grimasa autohtonă, aclimatizată, exprimată în refrenul: Ce mă bucur că ai luat ţeapă!

Trebuie să iei cursuri de la maeştrii/maiştrii/maiştri în domeniu ca să te ţii în concurenţa grimaselor. Amestecul grimasei cu interjecţia, deloc aleatoriu, te poate face pleni-potent [ nu înseamnă: impotent!] şi plenipotenţa e ca adrenalina prin sânge.

Însă, s-o lăsă aşa, în coadă de pupăză toată discuţia, şi să ne ocupăm de lucruri serioase, de lucruri macabre, de lucruri accidentale/accidentate/de accidente, acolo unde morbidul şi vidul îşi dau mâna, de unde şi expresia, deloc eufemistică: zâmbeşti ca un mort. Din această lume a zâmbetului ascuţit, perfid, orice interjecţie se declasează. Până la urmă şi scutecele se reciclează, aerele se expandează, formele aglutinate devin şi mai rariefate…şi povestea nu se opreşte aici.

Mai există o mie şi una de poveşti despre povestea aceasta, de intertextualizări nediscriminatorii, în care îi putem cita pe toţi, caracterul tuturor, ca grimasele niciunora să nu se strice la gust. De fapt gustul contează sănătăţii.

Pr. Dorin.

Cultul Sfinţilor şi cinstirea Sfintelor Icoane în primele veacuri ale Bisericii. Catacombele romane.

Îi mulţumim d-lui masterand în Teologie ortodoxă Bogdan-Ioan Stârceanu pentru fotografii.

Imaginile vorbesc mai mult decât ifosele reformiste de duzină.

Biserica a cinstit dintotdeauna pe Sfinţi şi pe Maica lui Dumnezeu iar Sfintele Icoane sunt realităţile dintotdeauna ale Bisericii lui Hristos.

cat_7.jpg

cat_8.jpg

cat_9.jpg

catacomb_1.jpg

catacomb_2.jpg

catacomb_3.jpg

catacomb_4.jpg

cat_5.jpg

cat_6.jpg

Şi vin admiratorii certurilor şi ne întreabă: Unde scrie în Scriptură că trebuie să cinstim icoanele şi pe Maria? Şi noi îi întrebăm: Ce aveţi dv. cu Scriptura şi cu viaţa Bisericii primare, când sunteţi de apariţie târzie, prea târzie?

Ei ne întreabă nu despre atmosfera integrală a vieţii Bisericii ci numai despre Sfânta Scriptură, care ruptă din contextul liturgic şi tradiţional al Bisericii, interpretată după bunul plac, gândită individualist, poate fi o bază fantezistă pentru orice sectă religioasă.

Istoria confirmă această realitate.

Pe cei care vor să aibă o mostră de naturaleţe eclesială îi rugăm să se împrietenească cu aceste imagini şi să le urmeze.

Pr. Dorin.

Cimitirul roman din Hârşova vs. ideologia prostiei

E vorba de articolul domnului Vasile Surcel din ziarul Jurnalul Naţional, publicat în ediţia din 7 septembrie 2007.

Jurnalul National

Prin 1986, Ceauşescu a decis că Hârşova trebuie inclusă în circuitul industriei socialiste. Ordinul era clar, lumea a sărit în bocanci, a luat poziţia de drepţi, a zis: “Am înţeles, să trăiţi!” şi a purces la treabă. Prima “reuşită” a fost profanarea unor necropole străvechi. Printre ele, şi cimitirul roman în care îşi dormea somnul de veci un “locatar” din categoria “VIP”: un fost militar de rang înalt, probabil general al Imperiului.

Din timpul geto-dacilor provin urmele unei aşezări civile, iar romanii ne-au lăsat marea cetate Carsium. Ridicată de împăratul Vespasian, extinsă apoi de către Traian, fortificaţia a “funcţionat” aproape neîntrerupt până în 1829. În plus, subsolul Hârşovei conservă şi câteva necropole, printre care şi una romană. O bună parte dintre urmele acestui trecut bogat sunt adunate acum în Muzeul “Carsium” – Hârşova. Un muzeu cochet şi foarte bine organizat care are totuşi un defect esenţial: are un sediu prea mic pentru un trecut atât de mare.

Necropola romană se afla exact sub “Platforma industrială”. Istoricii cred că iniţial existaseră câteva sute de morminte. Sărace în inventar funerar, cele mai multe au fost însă rase de buldozere, înainte ca specialiştii să fie anunţaţi. Cavoul generalului a ieşit la iveală la 30 iunie 1987. O zi caniculară, în care arheologii, care oricum fuseseră anunţaţi aşa… cam pe la spartul târgului, plecaseră alungaţi de vipie. Totuşi, pe şantierul propriu-zis se lucra. Asta până când Nicolae Turcu, mecanicul unui utilaj, a văzut nişte cărămizi ciudate care, smulse din pământ, dezveliseră o cămăruţă subterană. Intrigat, şi-a chemat şefii, iar aceştia, temându-se că ar fi vorba despre un vechi depozit de muniţie, au oprit lucrul şi au anunţat Miliţia. Care, la rândul ei, a luat “măsuri” şi a trimis acolo nişte intelectuali rafinaţi: echipajul de la “Circulaţie”. Oamenii “Organului” au venit, s-au sucit, s-au învârtit, s-au scărpinat pe sub caschete, şi până la urmă au trimis un muncitor în vizuina de sub pământ. Omul a intrat şi le-a zis că este ceva ca un sicriu din lemn şi nişte oase. În plus, le-a întins şi un obiect din metal galben.

“Era un cavou zidit care conţinuse trei sicrie. Unul aparţinuse unui roman numit Valerianus. Celelalte două erau ale unor femei, probabil soţia şi fiica lui. Confecţionat din lemn de stejar, sicriul bărbatului era extrem de bine conservat. Atât de bine, încât, atunci când a fost dus la Muzeul Naţional de Istorie, cei de acolo au crezut iniţial că le murise vreun coleg, iar acela era un sicriu nou, pregătit”. Arheologii au descoperit că romanul a plecat din lumea noastră “echipat” cu toate cele cuvenite unui militar de rang înalt: fibule din aur şi inele cu sigiliu, pe care aveau dreptul să le poarte doar generalii Imperiului, mulţi bani, dar şi alte piese din metal nobil inclus în echipamentul de paradă al marilor comandanţi. Conform unui vechi ritual, mortul avea gura acoperită cu foiţe din aur, modelate special. Piesa cea mai stranie era însă pumnalul de paradă care a permis identificarea “locatarului” principal al cavoului: o armă preţioasă pe care scria “Valerianus Vivas”, adică “Să trăieşti, Valerianus”. Altfel zis: “Să trăieşti, mortule” .

Acum, din cavoul lui Valerianus a mai rămas doar o carcasă din cărămidă. Încercând să-l protejeze, specialiştii l-au ridicat în picioare şi i-au zidit intrarea. Boschetarii din Hârşova au spart-o însă şi folosesc “cabina” astfel creată pe post de closet. Până acum, nimeni n-a avut curiozitatea să afle câţi dintre cei care au pătruns nelegiuit acolo, fie şi pentru o singură dată, mai sunt încă în viaţă.

Psa. Gianina.

Povestea maidanezului mioriţic

The image “http://www.monitorulexpres.ro/arhiva_foto/poze/tumb/caini_maidanezi.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

maidanezi mioriţici bătuţi de…căldura de la inimă

Se zice că este şi ar fi fost un pastor baptist român, care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina – De ce? – pentru că era un veritabil maidanez mioriţic, adică nu mioritic, ci un mioriţic caragelian ratat. Acest maidanez, care scria întruna cu râvnă baptistă, specifică sieşi, avea mai mereu obiceiul să muşte lanţul. De ce povestea noastră e fără aţă albă de la început?! Pentru că s-ar putea să nu se prindă prea bine sau să aibă nevoie de emetiral.

Dacă aţi fi dorit să învăţaţi despre bârfă, snoave, acorduri dezacordate, despre împunsături şi miorlăieli diplomatice, despre prostie cu carul, despre parvenire, dumnealui vă învăţa. Dacă aţi fi dorit alfabetul în limba greacă, dacă aţi fi dorit să ştiţi cum se plantează ilegal biserici pe pământ mioritic, dacă aţi fi vrut să ştiţi planul de evanghelizare apostolic al Ugandei, Cehiei, României, Islandei şi Angliei la baptism, dumnealui v-ar fi învăţat din fir a păr, pentru că era un maidanez precoce şi se ocupa cu învârteli evanghelizatoare.

Aveam o prietenie lucie cu acest maidanez cu minte pătrato-rombică. Eu îi ridicam mingea la fileu iar el dădea cu capul în bară. El îmi scria cu râvnă de oxford eu îi scriam cu zâmbet de Bucureşti. Că de aici mi s-a tras şi cutuma zicerii: „Prea bun pentru România, prea frumos pentru Bucureşti”, când văd oameni identici cu dumnealui.

Deci, acest mioriţic îşi făcuse un blog, unde scria câte un articol pe lună până când l-am enervat noi. Că când a văzut el că e rost de scatologie şi nu de eshatologie, că e vorba de picanterie şi lătrărie şi nu de hristologie, că e vorba de hau-hau-rie şi nu de măreţie, a început să scrie lucruri pătrate, înguste la creier, pentru oameni din stirpe apropiată. Şi de aceea, ca la abatorul din Colentina, au apărut mai mulţi pufei, avizi de osişoare, şi s-au înhăitat cu acest mioriţic maidanez şi a apărut o şleahtă în toată regula.

The image “http://doinapopescu.hotnews.ro/wp-content/uploads/2007/03/tely.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

pufel mioriţic

Marea lor durere era aceea, că atunci când s-au constituit în şleahtă, aveau mai mult tupeu decât resurse sufleteşti şi mintale, le venea să mânânce ecranul computerului de enervare când nu ştiau să facă ceva cu umor, scrijeleau foaia electronică ore în şir că tot s-o naşte un pui de articol, tras de păr, cu treizeci de emoticoane numărate şi cu vreo 100 de cuvinte, mari şi late, ca nuca şi mă denigrau, că tot oi pleca de la uşa staulului şi s-or înfrupta, neenervaţi, din oile noastre.

Însă, ce s-a întâmplat cu maidanezul mioriţic, în lătratul său nebun după păsări zburătoare? Păi, la un moment dat, a avut atac de cord imaginar şi a stat la spital ore întregi, gândindu-se cum se pleacă cireşul său în curtea mea, sau cam aşa ceva, apoi a plecat la evanghelizat cu tupeu şi a dus o cisternă de apă unor oameni pe care i-a înşelat cu cuvintele şi le-a spus că preoţii ortodocşi fac…dreg…, dar ai lor nu fac şi nu dreg, ci numai…repară. Ce repară? Repară falia de pământ dintre Antarctica şi Iad, unde, de la inimă rece treci la cald utra-cald, adică acolo unde maidanezul de apă dulce se simte la el acasă.

Adică am tradus sintagma: e mort dar se mişcă, o sintagmă biblică, care reprezintă adevărul despre dulăii care sfâşie veşmântul preafrumos al Bisericii şi de care un adevărat Apostol ne ruga să ne ferim.

A murit dulăul mioriţic? Nu încă…El trăieşte acum cu ciolane ascunse în pământ. Când nu mai o avea provizii, probabil, ca orice muritor, va mai muri şi el…şi despre astfel de morţi, numai de bine.

-Chiar, ce rost are ca să continui balada maidanezului plagiator?! Acum, am ajuns şi eu ca el, muşinând fecalosfera. Însă, i-am promis, că o să fiu atent la…detalii. La intensitatea mârâitului, la asurzitorul lătrat al său, la dejecţiile sale făcute pe lângă copaci.

Considerăm că avem o poveste puţin ratată, dacă nu vorbim şi despre…intenţiile sale de bine, din predicile sale spuse în spatele scenei. El e un câine care măcăne dulce în faţă dar se înroşeşte râvna în el, ca la rac, în spatele scenei.

The image “http://www.gardianul.ro/pics/size2/90695_pic.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

 

Nu fi câine! Respectă statutul dialogului civilizat oxfordian! Nu fi mioriţic de Oradea!

Nu muşca lanţul! Nu te înhaita cu pufei ca să nu ajungi…lector!

Dacă am folosit pentru prima dată tăietorul de cuvinte, cred că am avut un scop precis. Şi dacă nu am vrut să scriu acest articol dar l-am scris, atunci mi-am călcat pe inimă, acum, în prag de sărbătoare, şi l-am scris. Când Domnul spune să nu aruncăm mărgăritarele înaintea porcilor, adică să ne arătăm credinţa şi bucuria înaintea ereticilor, pentru că se întorc, văzând bunăvoinţa noastră, ca să ne sfâşie, are mare dreptate. Şi mare dreptate are şi când ne spune că, cu cel străin de credinţă nu trebuie să stai de vorbă, pentru că el nu are gânduri bune în ceea ce ne priveşte.

Însă, să nu dramatizăm! Câinelui maidanez nu îi place smerenia, bucuria, liniştea, ci numai… lătratul. Deşi poluarea fonică nu e o virtute ci o plagă socială, maidanezul nu se lasă ci latră din toţi boşogii.

Ne cerem scuze că iarăşi am scris literar despre lucruri care ar trebui terminate cu o privire cu dispreţ la adresa maidanezului. O să latre şi el puţin, dar mai trebuie să treacă vreo două nopţi să conceapă un articol de lătrat stingher.

El, ştiţi voi care, a scris şi aceste rânduri…tot el…

Binecuvântarea Domnului [ευλογια Kυριου]

Înaintea ecfonisului [a părţii finale] a Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul binecuvintează cu mâna dreaptă pe credincioşi din cadrul Sfintelor uşi împărăteşti şi zice: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”[1]. În cadrul acestei rostiri liturgice apare, după cum se observă, expresia ce va face conţinutul articolului de faţă.

Sintagma ευλογια Kυριου apare în LXX de 9 ori: Fac. 39, 5; Ps. 128, 8; Proverbe 10, 6; 10, 22; Sirah 11, 22; 33, 17; Ps. lui Solomon 5, 17; 17, 38; Is. 65, 8. În Fac. 39, 5, unde apare pentru prima dată, e vorba despre persoana Sfântului Patriarh Iosif, unde Domnul binecuvintează casa lui Petefris /Putifar din cauza prezenţei în ea a lui Iosif. Sfârşitul versetului este elocvent pentru tema noastră: „şi a fost binecuvântarea Domnului în toate cele care erau în casa lui şi în pământul lui”.

Sintagma teologică pe care o dezbatem ne dă posibilitatea unei înţelegeri dinamice a lui Dumnezeu în cosmos şi în viaţa noastră, a unei prezenţe harice a lui Dumnezeu în viaţa celor Sfinţi. Binecuvântarea Domnului nu transpare de aici drept o realitate trecută şi nici viitoare, ci o prezenţă actuală a Sa în fiinţa şi viaţa noastră. Aoristul pasiv cu care debutează fragmentul citat din Fac. 39, 5 nu închide relaţia lui Dumnezeu cu Iosif în trecut sau cu omul credincios în general ci arată că relaţia Sa cu oamenii e o realitate reperabilă şi de alţii, că e o realitate obiectivă care atinge subiectivitatea noastră.

Dacă prezenţa energetică, harică a lui Dumnezeu în viaţa lui Iosif nu ar fi fost obiectivă, ci ar fi fost o realitate strict subiectivă, Putifar nu ar mai fi sesizat prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui Iosif: „Iar stăpânul său cunoştea că Domnul era cu el şi că toate câte făcea Domnul le înmulţea în mâinile lui” [Fac. 39, 3]. Dacă Putifar înţelegea prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui Iosif, cu atât mai mult Iosif însuşi cunoştea dinamismul interior extraordinar al relaţiei lui Dumnezeu cu el.

Sintagma „binecuvântarea Domnului” ne spune extrem de multe şi de adânci lucruri despre realitatea lui Dumnezeu, sesizabilă interior, în viaţa noastră. Fac. 39, 5 spune că binecuvântarea Domnului era în toate ale lui Putifar şi nu: lângă ele. Harul lui Dumnezeu nu este niciodată exterior creaţiei ci este interior ei. Harul e sesizat în lăuntrul omului, în viaţa sa, chiar dacă apare uneori prepoziţia peste în contexte epifanice.

Binecuvântarea Domnului peste voi [Ps. 128, 8], nu are în vedere o teologhisire non-interioară a prezenţei lui Dumnezeu, ci dimpotrivă Scriptura arată prin acest lucru că harul care este în noi vine peste noi de sus, coboară de sus peste noi ca să rămână în noi. Folosirea lui peste este astfel foarte teologică, pentru că arată faptul, că harul nu este o realitate mundană, lumească, ci e prezenţa reală a lui Dumnezeu în viaţa noastră, coborârea Lui în fiinţa noastră.

În Proverbe/ Pilde 10, 6 avem de-a face cu prezenţa binecuvântării Domnului peste capul celui Drept. Harul coboară peste capul celui ce se pocăieşte şi care vine să se spovedească sau să se hirotonească. Punerea mâinilor ierarhului peste diaconul care devine preot sau punerea mâinilor duhovnicului peste capul celui ce se spovedeşte şi rostirea ecfonisului dezlegării vorbesc despre pogorârea, venirea, căderea, şederea sau intrarea, sălăşluirea harului în fiinţa noastră. Toate aceste verbe ale mişcării harului spre noi, spre cei care suntem botezaţi în numele Sfintei Treimi şi suntem mădularele Bisericii lui Hristos, ale Bisericii Ortodoxe, ne vorbesc despre mişcarea lui Dumnezeu către noi, deşi El este fără mutare şi fără schimbare.

Sfânta Scriptură, interpretată în Duhul care a insuflat pe Sfinţii ei scriitori, revelează o teologie a unui Dumnezeu viu, activ, prezent în viaţa noastră, care prin coborârea Sa la noi nu iese din veşnicia şi neschimbabilitatea Sa fiinţială şi tripersonală în acelaşi timp. Sfânta Scriptură demontează orice fabulaţie raţionalistă, orice proiecţie raţională a fiinţei lui Dumnezeu ca simplitate ce nu emană slavă dumnezeiască veşnică, prin toate referirile paradoxale ale prezenţei Sale în viaţa noastră.

Sintagma binecuvântarea Domnului nu poate fi înţeleasă fără realitatea şi teologia harului necreat, veşnic, care emană din fiinţa lui Dumnezeu şi care e lucrarea vie a lui Dumnezeu în fiinţa noastră. Fără harul veşnic, necreat şi mântuitor al lui Dumnezeu, am vorbi despre un Dumnezeu absent din viaţa noastră, Care nu are atingere cu noi, asemenea unui telefon celular care ar funcţiona dacă ar avea semnal, undele nevăzute, dar prezente atunci când el funcţionează.

Disputa teologică a Sfântului Grigorie Palama cu erezia romano-catolică a vederii utopice a fiinţei lui Dumnezeu, a reevaluat şi fixat teologic învăţătura Scripturii şi a Sfinţilor Bisericii despre Dumnezeul Cel viu, Care e viu şi e simţit viu în viaţa noastră, pentru că Se manifestă prin harul Său în noi.

Proverbe 10, 22 arată că binecuvântarea Domnului venită în viaţa celui Drept îl îmbogăţeşte în toate lucrurile. Binecuvântarea Domnului este peste capul Dreptului [Proverbe 10, 6; 10, 22], după cum mirul [care aduce harul, care poartă harul lui Dumnezeu] curge pe capul lui Aaron şi pe barba sa, umplându-i şi veşmintele [Ps. 132, 2] şi după cum Israel toarnă ofrandă de băutură şi ulei pe stâlpul unde Domnul îi vorbise şi numeşte acel loc Vetil / Betel [Fac. 35, 14-15].

Sirah 11, 22 ne spune că : „binecuvântarea Domnului (este) în răsplata celui evlavios”, în miezul virtuţilor sale. Cu alte cuvinte, că rădăcinile virtuţilor, ale vieţii evlavioase este însăşi harul lui Dumnezeu. Sintagma binecuvântarea Domnului este echivalentă în mod perfect cu aceea a harului lui Dumnezeu. Nu-ţi poţi clădi mântuirea ta personală fără harul lui Dumnezeu! Iar harul se găseşte în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu care nu a căzut din har, care nu a alterat învăţătura mântuirii, ci învaţă pe toate mădularele sale că mântuirea începe cu conştientizarea în noi, prin pocăinţă şi fapte bune, a harului primit la Sfântul Botez şi în Sfintele Taine ale Bisericii.

Binecuvântarea Domnului se primeşte în Biserică şi ca membru al Bisericii. Sirah 33, 17 ne spune că numai în /prin binecuvântarea Domnului ajungem, ajungem la mântuire, adică prin harul Său. Dar ca să simţi harul Său trebuie să stai în Biserică şi să fii Sfânt pentru ca să simţi sfinţenia, harul, prezenţa lui Dumnezeu în noi. Continua sfinţire, curăţire de sine duce la simţirea binecuvântării lui Dumnezeu care lucrează în noi mântuirea.

Binecuvântarea preotului sau a ierarhului de la Sfânta Liturghie, cu care am început expunerea noastră, e o dăruire de har de la Dumnezeu celor credincioşi. Preotul şi ierarhul împart har, dăruie har prin binecuvântările lor celor credincioşi, ca aceştia să tragă pe Duhul în fiinţa lor, să Îl respire cu întreaga lor fiinţă.

În Psalmii lui Solomon 5, 17, LXX-ul ne vorbeşte despre faptul, că binecuvântarea Domnului sfinţeşte pe om întru dreptatea sa, întru sfinţenia sa, pe când în 17, 38 ne spune că binecuvântarea Domnului vine întru tărie şi nu întru slăbiciune, că vine în omul care se întăreşte interior prin împlinirea poruncilor şi prin ascultare de Dumnezeu împotriva tuturor ispitelor diavolului.

Ultima apariţie în LXX a sintagmei, cea de la Is. 65, 8 ne vorbeşte despre faptul că binecuvântarea Domnului este în cei care fac milă cu robii Săi. Mila, iubirea pentru fraţi este sediul harului. Acolo unde este milă, iertare, întrajutorare, grijă pentru fraţii tăi există şi mult har de la Dumnezeu. Acolo unde nu e milă nu simţi mila lui Dumnezeu cu tine, adică binecuvântarea Domnului.

Şi astfel, binecuvântarea Domnului vine peste cei care sunt prezenţi la Sfânta Liturghie pentru ca să rămână în ei. Binecuvântarea Sa e harul Său, e iubirea Sa, e mila Sa, e pacea Sa, e iertarea Sa…E tot ce face Dumnezeu cu noi în mod simţit, conştientizat de către noi, în fiinţa noastră. El este Cel care ne conduce, ne direcţionează prin harul Său din interior, şi harul şi cuvintele Sale nu ne orbesc, ci ne luminează, ne eliberează de neştiinţa noastră supremă, de neştiinţa păcatului. Harul ne arată că păcatul e sursa neştiinţei şi că, dacă ne curăţim simţirile şi Îl primim pe Hristos cu suflet şi cu trupul curat, curăţit prin milostenie, prin pocăinţă, prin lacrimi, putem înţelege mila Sa cu noi.

Iar dacă e cu noi acum, dacă îl simţim în noi, va fi veşnic cu noi, dacă nu stingem Duhul [I Tes. 5, 19, cf. BNT] din noi prin păcatele noastre. Dacă nu stingem lumina curăţitoare, sfinţitoare, luminătoare a harului din fiinţa noastră şi ne păstrăm candela aprinsă a harului în fiinţa noastră [Mt. 25, 1], putem să întâmpinăm pe Mirele Bisericii atunci când va veni să ne cheme la Sine.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Pentru varianta word, cu fragmente de text în limba greacă, intraţi aici. Iar aici aveţi fontul grecesc, care trebuie instalat în folderul de fonturi al computerului dv. pentru ca să vizualizaţi textele în greacă.


[1] ***Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 186.

Praznicul preaslăvit al naşterii Maicii lui Dumnezeu

Nasterea Maicii Domnului

Tatal Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împaratesc. Acesta cu toate ca-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu si bogat ce era; dar pentru nerodire era defaimat caci erau sterpi si nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în gradina, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu.

Iar Sfânta Ana se tragea din Matan al douazeci si treilea din neamul lui David si al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, si a nascut pe Iacov tatal lui Iosif teslarul, si trei fete: pe Maria, Sovi si pe Ana. Maria a nascut pe Salomi moasa; Sovi a nascut pe Elisabeta, iar Ana a nascut pe Nascatoarea de Dumnezeu.

Deci Preasfânta este nepoata lui Matan si a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta si Salomi erau nepoate ale Anei de surori, si verisoare cu Nascatoarea de Dumnezeu.

Cf. sursa.

Un sinaxar mai extins al zilei în limba franceză.

Cuvântul Părintelui Constantin Voicescu la Naşterea Maicii Domnului [8 septembrie 1997]

NASTEREA MAICII DOMNULUI

Pr. Asist. Alexandru I. Stan, Prea cinstirea Maiciii Domnului, „Indrumator pastoral”, Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 74-78.

In Sfanta Scriptura avem doua modalitati de prezentare a Maicii Domnului: una prefigurativa sau tipica, in Vechiul Testament, si alta direct sau deplin revelata, in Noul Testament.

In Vechiul Testament se face mentiune despre femei care au avut o insemnatate speciala in istoria mantuirii pina la venirea lui Mesia. Astfel, Eva primea fagaduinta izbinzii asupra diavolului ispititor metamorfozat in sarpe (Facere 3, 15); Sarra devenea maica unui popor nou, a poporului ales si chiar a mai multor popoare (Facerea 17, 15-16); Rebeca si Rahila modele de mame devotate si sotii credincioase, harnice si ospitaliere, si-au sprijinit fiii lor si I-au intarit cu sfatul lor (Facerea 27, 5-17 si 42-45; 35, 16-18); Iaela (Judecatori 4, 17-22) si Rut (Rut 4, 13-22), Ana (mama lui Samuel (1 Regi 1, 10-11 si 27-28) si Estera (Estera, 5, 1-7, 3-6) au aratat evlavie deosebita, iubire netarmurita pentru poporul ales si pentru lucrarea lui Dumnezeu in lume.

In Noul Testament, Maica Domnului este mereu alaturi de Mantuitorul Hristos, suferind dimpreuna cu El, ca mama, chinurile Golgotei si bucurindu-se de Invierea din morti, ca si de Inaltarea la cer. Apoi, dupa Inaltare, Ea devine cu predilectie centrul atentiei firesti a Sfintilor Apostoli fata de Maica dumnezeiescului lor Invatator si Domn. Dintre Sfintii Apostoli Sfantul Ioan Evanghelistul, ca ucenic iubit al Mantuitorului si caruia Fiul lui Dumnezeu I-a incredintat grija pentru Maica Domnului inca dinaintea mortii pe cruce, a cinstit-o ca pe o Mama a sa si a Bisericii intemeiate la Cincizecime. De altfel, Biserica primara s-a constituit in momentul opririi Sfantului Duh peste Apostolii adunati in jurul Maicii Domnului (Fapte 1, 14 si 2, 1-3).

Spre deosebire de celelalte femei mentionate in Vechiul si in Noul Testament, numai Maica Domnului a fost obiectul unor profetii. Isaia a prezis ca Fecioara va naste pe Mantuitorul in chip minunat, ca un mare semn dumnezeiesc de izbavire a poporului ales si de mantuire a lumii: <<Pentru aceasta Domnul meu va va da un semn: Iata Fecioara va lua in pintece si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel>> (Isaia 7, 14). Ezechiel a profetit despre Maica Domnului ca Pururea Fecioara in viziunea sa despre noul templu al lui Dumnezeu, simbolizind-o printr-o poarta tainica a Dumnezeului lui Israel. <<Si mi-a zis Domnul: <<Poarta aceasta va fi inchisa, nu se va deschide si nici un om nu va intra pe ea, caci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi inchisa>> (Ezechiel 44, 2). Ieremia inchipuie tot Israelul intr-o fecioara care si intoarece la Domnul si Stapanul ei pentru ascultare, ca sa devina <<Locas al dreptatii si munte sfant>> binecuvintat de Dumnezeu (Ieremia 31, 21-23).

Psalmistul o descrie pe Sfanta Fecioara ca pe o Imparateasa ce sade de-a dreapta lui Dumnezeu: <<Stat-a imparateasa de-a dreapta Ta, imbracata in haina aurita si prea infrumusetata>> (Psalm 44, 11). Dar tot Maica Domnului este preinchipuita aici si ca Fiica Imparatului Dumnezeu, impodobita si urmata de fecioare, cu alai: <<Toata slava fiicei Imparatului este inauntru, imbracata cu tesaturi de aur si prea infrumusetata. Aducese-vor Imparatului fecioara in urma ei, prietele ei se vor aduce tie>> (Ps. 45, 15-16). Fara indoiala ca aceste fecioare insotitoare sint nenumaratele fecioare mucenite, care au urmat in smerenie si sfintenie jertfelnicia Maicii Domnului, tot asa cum femeile mironosite au insotit-o in momentele grele ale Patimii si ingroparii domnului nostru Iisus Hristos. De asemenea, dreptul Simeon a prezis suferinta Maicii Domnului zicindu-I, dupa ce a binecuvintat pe Pruncul Iisus: <<Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si spre semn de contrazicere ca sa se descopere gindurile din multe inimi. Si prin insusi sufletul tau va trece sabie>> (Luca 2, 34-35).

Sfintii Apostoli au cinstit in chip deosebit pe Maica Domnului. La fel au facut si urmasii lor, episcopii, preotii si diaconii de totdeauna ai Bisericii Ortodoxe, fiind pilda centru credinciosii lor. Iar cind, prin formule eretice subtile s-a incercat sa se altereze doctrina ortodoxa despre Intruparea Fiului lui Dumnezeu si despre adevarata prea cinstire ce se cuvine Maicii Domnului, episcopii Sinodului Ecumenic de la Efes (431) au definit atit dogma hristologica imptriva lui Nestorie cit si atributul de <<Nascatore de Dumnezeu>> pentru Maica Domnului. De al mijlocul secolului al IV-lea inainte, in Biserica Ortodoxa, asadar, s-a mentinut neschimbata invatatura ca Maica Domnului a nascut cu trup omenesc real pe Fiul lui Dumnezeu cel nascut din Tatal inainte de toti vecii, cum se stabilise deja in sedintele Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325) si cum se marturisea in Simbolul de credinta. Sinodul de la Efes a intarit si el cu detalii, invatatura ortodoxa despre Nascatorea de Dumnezeu sau, in greceste Theotokos. Mai tirziu, Sindoul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787) a reafirmat aceasta invatatura, impreuna cu invatatura ortodoxa despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaste si semnului Sfintei Cruci, neabatindu-se de la aceeasi invatatura apostolica neintrerupta.

Zugravirea chipului Maicii Domnului este foarte frecventa in Biserica Ortodoxa. Dar aceasta zugravire are ceva specific, deosebitor de toate reprezentarile din alte Biserici, in special cele romano-catolice si, in ultima vreme, cele din unele locasuri de cult ale protestantilor. Astfel zugravirea chipului Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa pastreaza cu sfintenie limitele bidimensionalitatii: lungime si latime, dar nu adincime. Virsta Sfintei Fecioare in icoane este virsta maturitatii materne. In brate, Maica Domnului tine pe Pruncul-Dumnezeu, in gloria de Domn al creatiei. De regula, in icoanele imparatesti, Maica Domnului apare numai in aceasta imagine, de <<Imparateasa-Maica>>. Celebre sint, dupa cum se stie, infatisarile cunoscute sub denumirile de <<Odighitria>> (Calauzitoarea), <<Glikofilousa>> (Dulce-alinatatoarea) etc., exprimind cele mai curate sentimente materne, apropiate de simtirea crestina ortodoxa de totdeauna.

Nasterea Maicii Domnului - Nasterea Maicii

Nasterea Maicii Domnului - Nasterea Maicii

Nasterea Maicii Domnului - Nasterea Maicii

OrthodoxWiki despre Maica lui Dumnezeu, Prea Curată Fecioară Maria

Părintele Teofil Pârâian despre Maica Domnului – partea 1

Părintele Teofil Pârâian despre Maica Domnului – partea 2

Părintele Teofil Pârâian despre Maica Domnului – partea 3

Părintele Teofil Pârâian despre Maica Domnului – partea 4

Troparul la Nasterea Maicii Domnului (8 sept.)

Nasterea ta, de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, bucurie a vestit la toata lumea; ca din tine a rasarit Soarele dreptatii, Hristos Dumnezeul nostru si dezlegand blestemul, a dat binecuvantare si stricand moartea, ne-a daruit noua viata vesnica.

Condacul

Ioachim si Ana din defaimarea nenasterii de fii, si Adam si Eva din stricaciunea mortii s-au izbavit, Preacurata, prin sfanta nasterea ta. Aceasta o praznuieste si poporul tau, de vina greselilor izbavindu-se cand striga catre tine: Cea stearpa naste pe Nascatoarea de Dumnezeu si hranitoarea Vietii noastre.

Cf. sursa.

Pr. Dorin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort