Povestea maidanezului mioriţic

maidanezi mioriţici bătuţi de…căldura de la inimă

Se zice că este şi ar fi fost un pastor baptist român, care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina – De ce? – pentru că era un veritabil maidanez mioriţic, adică nu mioritic, ci un mioriţic caragelian ratat. Acest maidanez, care scria întruna cu râvnă baptistă, specifică sieşi, avea mai mereu obiceiul să muşte lanţul. De ce povestea noastră e fără aţă albă de la început?! Pentru că s-ar putea să nu se prindă prea bine sau să aibă nevoie de emetiral.

Dacă aţi fi dorit să învăţaţi despre bârfă, snoave, acorduri dezacordate, despre împunsături şi miorlăieli diplomatice, despre prostie cu carul, despre parvenire, dumnealui vă învăţa. Dacă aţi fi dorit alfabetul în limba greacă, dacă aţi fi dorit să ştiţi cum se plantează ilegal biserici pe pământ mioritic, dacă aţi fi vrut să ştiţi planul de evanghelizare apostolic al Ugandei, Cehiei, României, Islandei şi Angliei la baptism, dumnealui v-ar fi învăţat din fir a păr, pentru că era un maidanez precoce şi se ocupa cu învârteli evanghelizatoare.

Aveam o prietenie lucie cu acest maidanez cu minte pătrato-rombică. Eu îi ridicam mingea la fileu iar el dădea cu capul în bară. El îmi scria cu râvnă de oxford eu îi scriam cu zâmbet de Bucureşti. Că de aici mi s-a tras şi cutuma zicerii: „Prea bun pentru România, prea frumos pentru Bucureşti”, când văd oameni identici cu dumnealui.

Deci, acest mioriţic îşi făcuse un blog, unde scria câte un articol pe lună până când l-am enervat noi. Că când a văzut el că e rost de scatologie şi nu de eshatologie, că e vorba de picanterie şi lătrărie şi nu de hristologie, că e vorba de hau-hau-rie şi nu de măreţie, a început să scrie lucruri pătrate, înguste la creier, pentru oameni din stirpe apropiată. Şi de aceea, ca la abatorul din Colentina, au apărut mai mulţi pufei, avizi de osişoare, şi s-au înhăitat cu acest mioriţic maidanez şi a apărut o şleahtă în toată regula.

pufel mioriţic

Marea lor durere era aceea, că atunci când s-au constituit în şleahtă, aveau mai mult tupeu decât resurse sufleteşti şi mintale, le venea să mânânce ecranul computerului de enervare când nu ştiau să facă ceva cu umor, scrijeleau foaia electronică ore în şir că tot s-o naşte un pui de articol, tras de păr, cu treizeci de emoticoane numărate şi cu vreo 100 de cuvinte, mari şi late, ca nuca şi mă denigrau, că tot oi pleca de la uşa staulului şi s-or înfrupta, neenervaţi, din oile noastre.

Însă, ce s-a întâmplat cu maidanezul mioriţic, în lătratul său nebun după păsări zburătoare? Păi, la un moment dat, a avut atac de cord imaginar şi a stat la spital ore întregi, gândindu-se cum se pleacă cireşul său în curtea mea, sau cam aşa ceva, apoi a plecat la evanghelizat cu tupeu şi a dus o cisternă de apă unor oameni pe care i-a înşelat cu cuvintele şi le-a spus că preoţii ortodocşi fac…dreg…, dar ai lor nu fac şi nu dreg, ci numai…repară. Ce repară? Repară falia de pământ dintre Antarctica şi Iad, unde, de la inimă rece treci la cald utra-cald, adică acolo unde maidanezul de apă dulce se simte la el acasă.

Adică am tradus sintagma: e mort dar se mişcă, o sintagmă biblică, care reprezintă adevărul despre dulăii care sfâşie veşmântul preafrumos al Bisericii şi de care un adevărat Apostol ne ruga să ne ferim.

A murit dulăul mioriţic? Nu încă…El trăieşte acum cu ciolane ascunse în pământ. Când nu mai o avea provizii, probabil, ca orice muritor, va mai muri şi el…şi despre astfel de morţi, numai de bine.

-Chiar, ce rost are ca să continui balada maidanezului plagiator?! Acum, am ajuns şi eu ca el, muşinând fecalosfera. Însă, i-am promis, că o să fiu atent la…detalii. La intensitatea mârâitului, la asurzitorul lătrat al său, la dejecţiile sale făcute pe lângă copaci.

Considerăm că avem o poveste puţin ratată, dacă nu vorbim şi despre…intenţiile sale de bine, din predicile sale spuse în spatele scenei. El e un câine care măcăne dulce în faţă dar se înroşeşte râvna în el, ca la rac, în spatele scenei.

Nu fi câine! Respectă statutul dialogului civilizat oxfordian! Nu fi mioriţic de Oradea!

Nu muşca lanţul! Nu te înhaita cu pufei ca să nu ajungi…lector!

Dacă am folosit pentru prima dată tăietorul de cuvinte, cred că am avut un scop precis. Şi dacă nu am vrut să scriu acest articol dar l-am scris, atunci mi-am călcat pe inimă, acum, în prag de sărbătoare, şi l-am scris. Când Domnul spune să nu aruncăm mărgăritarele înaintea porcilor, adică să ne arătăm credinţa şi bucuria înaintea ereticilor, pentru că se întorc, văzând bunăvoinţa noastră, ca să ne sfâşie, are mare dreptate. Şi mare dreptate are şi când ne spune că, cu cel străin de credinţă nu trebuie să stai de vorbă, pentru că el nu are gânduri bune în ceea ce ne priveşte.

Însă, să nu dramatizăm! Câinelui maidanez nu îi place smerenia, bucuria, liniştea, ci numai… lătratul. Deşi poluarea fonică nu e o virtute ci o plagă socială, maidanezul nu se lasă ci latră din toţi boşogii.

Ne cerem scuze că iarăşi am scris literar despre lucruri care ar trebui terminate cu o privire cu dispreţ la adresa maidanezului. O să latre şi el puţin, dar mai trebuie să treacă vreo două nopţi să conceapă un articol de lătrat stingher.

El, ştiţi voi care, a scris şi aceste rânduri…tot el…