Această postare este dedicată soţiei mele preaiubite, care astăzi, 8 septembrie 2007, a împlinit vârsta de 30 de ani!
La mulţi ani, doamnă preoteasă, şi Dumnezeu să te umple cu bucuria Sa cea veşnică!
Pr. Dorin.
Iubiţii mei,
în Fac. 40, 8 [LXX], apare între cuvintele Sfântului Iosif Patriarhul substantivul διασαφησις [diasafisis], substantiv care înseamnă tălmăcirea, explicarea, interpretarea. Acest substantiv grecesc e format din prepoziţia δια [dia] şi substantivul σαφης [safis] şi ar înseamna, în forma sa morfematică: [ceea ce se face] prin claritate, prin luminozitate. Cu alte cuvinte, ca să existe tălmăcire trebuie să existe luminarea noastră de către Dumnezeu, ca să înţelegem cuvintele inspirate de Sine pe care le tălmăcim.
Nu putem face lumină în textele Scripturii, nu putem înţelege sensul mistic, tainic, sensul tipologic, istoric, prorociile Scripturii fără harul lui Dumnezeu care a umplut pe cei care au scris Sfânta Scriptură şi care au scris plini fiind de Duhul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu are nevoie de Dumnezeu ca să ni se facă cunoscut. Şi, pentru că este adevărul lui Dumnezeu, el ni se face cunoscut când ne facem proprii Sieşi, când ne facem Sfinţi căci El e Sfânt.
În Ortodoxie Sfinţii sunt garanţii adevărului, cei care normează, care teologhisesc despre adevăr. Din nenumăratele cărţi scrise de creştini ortodocşi şi de teologi ortodocşi rămân normative numai pasajele şi cărţile care au fost scrise întru Duhul lui Dumnezeu şi în continuitate cu adevărul propovăduit de Biserică de-a lungul veacurilor. Ideile denaturate, care s-au îndepărtat de consensul viu al Bisericii sunt uitate în timp, sunt repertoriate ca nemântuitoare pentru noi, ca nereprezentative.
Însă, deşi există întotdeauna riscul de a greşi, ca nişte oameni păcătoşi ce suntem, în tălmăcirile noastre, exegeza, tălmăcirea e o nevoie vie, presantă pentru noi, pentru fiecare în parte. Avem nevoie să ni se explice şi să explicăm pe înţelesul tuturor cuvintele Scripturii, ale Sfinţilor, ale rugăciunilor şi slujbelor noastre ortodoxe. Predicile şi cărţile noastre, articolele şi conferinţele teologilor şi ale clericilor ortodocşi au drept scop mărunţirea adevărului dumnezeiesc, explicitarea sa în termeni proprii mentalităţii societăţii contemporane.
Tălmăcirea învăţăturii ortodoxe are o încadrare cultică, pentru că are loc cel mai adesea în cadrul slujbelor Bisericii dar poate avea şi o încadrare didactico-pedagogică extrem de extinsă. În cadrul privat sau extins, pe diferite canale şi în diverse locaţii se poate vorbi despre adevărul Bisericii şi se pot explica diverse lucruri extrem de importante pentru un anume segment de credincioşi şi pentru toţi laolaltă.
Tălmăcirile online ale Scripturii şi ale slujbelor Bisericii nu sunt şi nici nu trebuie să fie socotite drept lucrări extrabisericeşti, ci trebuie înţelese, percepute, drept acomodări absolut necesare cu mentalitatea noilor generaţii, care văd în sistemul de comunicare online drept un canal extrem de preţios de informare şi de formare ca membru al Bisericii.
Considerăm că pe viitor, sistemul de informare şi de inter-comunicare al internetului va fi mult mai accesat de către creştinii ortodocşi şi valorizat decât în prezent, când gradul de conştientizare al rapidităţii comunicării şi a impactului ei va creşte în rândurile noastre. Sunt puţini ortodocşii fervenţi care accesează în mod zilnic pagini web şi extrem de puţini, creştinii ortodocşi şi teologii ortodocşi care scriu în pagini personale web.
Acest lucru poate duce la concluzia că suntem absenţi într-o Românie unde suntem prezenţi şi într-o Europă unde reprezentăm, fără emfază şi triumfalism, zona de normalitate şi spaţiul mântuirii ei.
Centrarea pe activitatea predicatorială numai în cadrul locaşurilor noastre de cult, a spaţiului liturgic, a fost o necesitate fortuită în timpul regimului comunist. Eram nevoiţi să ne repliem şi să ne închidem numai în Bisericile noastre, să zidim şi să reparăm puţin locaşurile noastre de cult şi să vorbim efeminat despre dogmele şi trăirea de taină a Bisericii. Tăvălugul ideologiei atee ne impunea să fim stilizaţi după un calapod străin de noi.
După 1989 am început să ieşim înspre cultură, înspre ştiinţă, înspre oameni şi nevoile lor, în mod evident, să intrăm în şcoli, penitenciare şi spitale, ca să vorbim despre frumuseţea vieţii cu Dumnezeu şi să slujim lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Unii cred că am făcut foarte puţin, că Biserica Ortodoxă Română a făcut foarte puţin în a se apropia de societatea actuală şi de nevoile ei, însă, în ceea ce ne priveşte, credem că paşii făcuţi sunt enormi.
Mentalitatea societăţii noastre s-a schimbat enorm vizavi de Biserica Ortodoxă, fără a minimaliza centrele reacţionare, militantismul prozelitist sau duşmănia stupidă, oarbă. Avalanşa de cărţi ortodoxe, mulţimea de traduceri şi de scrieri ortodoxe a acestor 18 ani cred că este cea mai mare producţie literară teologică pe care românii au văzut-o. Numai cine nu a vrut să citească nu a aflat lucruri adânci despre istoria, credinţa, viaţa, sfinţenia oamenilor Bisericii.
Asta nu înseamnă, după cum bine ştiţi, că nu au apărut cărţi în care se semnalează deficienţele, derapajele, căderile unor oameni ai Bisericii. Însă nu urâtul şi căderea sunt interesante pentru un creştin ortodox care vrea să se mântuie, ci bogăţia dogmatică, liturgică, duhovnicească a vieţii Bisericii care e adusă, prin cărţi şi sistemul online, în casele şi în mâinile cititorilor ortodocşi.
Cei care s-au învăţat cu cartea, care vor să simtă cartea în mână, nu prea au apetenţă pentru internet şi cartea electronică. Cei care stau numai în sistemul online şi citesc pe internet literatură teologică ortodoxă cred că nu trebuie să mai şi cumpere cărţi ortodoxe. Două extreme care trebuie împăcate în viaţa noastră. E nevoie şi să cumpărăm cărţi, şi să traducem cărţi, şi să scriem cărţi, şi să citim cărţi, dar să şi mergem la Sfânta Biserică în acelaşi timp. Trebuie îmbinate toate, armonizate în viaţa noastră.
Tălmăcirea cărţilor sfinte însă, după părerea noastră, e cel mai important lucru în segmentul temporar pe care îl trăim. S-a tradus mult, s-a citit mai mult decât înainte, însă nu există consens duhovnicesc între cititori, între trăitori. Nu există un consens pentru că nu există prea mulţi oameni care să tălmăcească, să armonizeze tot ce piaţa de carte ortodoxă produce, vinde publicului ortodox.
De aceea asistăm la fobia ecumenistă, la fobia pierderii unicităţii noastre, la fobia replierii. Dacă în timpul comunismului eram închişi în Biserici, eram forţaţi să facem numai slujbele şi să nu prea vorbim, acum, când avem libertatea să vorbim şi să ne vorbim, să înţelegem ceea ce vorbim, ni se pare că trebuie să ne ascundem, să ne închidem iarăşi în Biserici şi să nu vorbim cu nimeni.
Cum ne poate destructura interior dialogul, cunoaştea altora care nu sunt ortodocşi, dacă noi dorim să ne îmbogăţim şi să ne umplem de adevărul lui Dumnezeu şi să vestim şi altora acest adevăr mântuitor? De ce să ne repliem, să fugim din faţa provocărilor lumii de tot felul, din faţa avalanşelor de erezii, de păcate şi de relativism teologic, când rolul creştinului ortodox este acela de a tălmăci viaţa şi împrejurările în care trăim, de a face lumină în mijloc de întuneric gros, prea gros, irespirabil?
În sistemul online pe care Teologie pentru azi l-a propus, şi pe care unii dintre dv, îl cunoaşteţi, îl apreciaţi sau nu, am arătat disponibilitate spre o amplă cunoaştere a noastră, seriozitatea vorbirii pe surse, deschiderea spre noi şi cu noi. Bineînţeles am făcut dovada unui exemplu personal, cu limitările şi imperfecţiunile de rigoare, o deschidere a începuturilor, spre un public divers, dezorientat sau fals orientat, care ştia din auzite sau nu ştia mai nimic despre viaţa ortodoxă şi care face lumină în multe din subiectele arzătoare ale cotidianităţii noastre.
Nu e de ajuns să fii doar unul! Da, nu e de ajuns să fim o sută sau o mie care să vorbim despre noi. Ci facem paşii de pionierat, credem noi, spre ziua când fiecare ortodox va avea un sistem online la îndemâna, va scrie despre el şi despre familia lui, despre iubirile şi crezurile sale, şi comunicarea online nu va mai fi o noutate sau un tabu ci un act derizoriu, banal, dar necesar, foarte necesar pe fiecare zi.
E o greşeală imensă să nu înţelegi schimbările care se produc în oameni, să le dispreţuieşti. Sistemul online are avantajul intimităţii, al păstrării datelor comunicării, al recurenţei, al dialogului foarte rapid, al feedback-ului rapid: toate aceste atribute fiind atributele esenţiale ale predicii ortodoxe.Predica ortodoxă trebuie să fie intimă, directă, să reamintească şi să fixeze în oameni credinţa ortodoxă, să creeze atitudini imediate. Sistemul online este sistemul atitudinilor imediate, care nu trebuie să fie confundate cu atitudinile frivole sau cu vărsarea lăturilor în cap.
Cu cât vom învăţa respectul pentru comunicare, cu cât vom înţelege nevoia de comunicare cu atât vom aparecia imediateţea sistemului online şi vom arăta o conştiinţă adâncă, sensibilă şi impunătoare în relaţiile dintre noi.
Trebuie să ştim să vedem ceea ce e bun peste tot şi să respectăm acest lucru. Să folosim prin altoirea pe fiinţa şi sensibilitatea noastră tot ceea ce ne maturizează în credinţă şi în relaţiile cu oamenii. Dar, cel mai important lucru, e să înaintăm în credinţa şi curăţirea noastră de patimi ca să ne observăm patimile care ne subjugă şi să cerem lui Dumnezeu vindecare pentru ele.
E adevărat: cumva tălmăcesc teologii credinţa şi viaţa ortodoxă şi altcumva oamenii mai puţin şcoliţi. Însă nu trebuie să ne complexeze puţinătatea cunoştinţelor noastre teologice şi din acest fapt să nu mai comunicăm sau să nu mai scriem despre noi, ci dimpotrivă trebuie să scriem şi să comunicăm la nivelul nostru, pe măsura noastră, fără să ne fie teamă să fim noi înşine.
A-ţi accepta limitele înseamnă a învăţa să te smereşti. Însă a nu comunica înseamnă a te închide în egoism, în preţuirea şi părerea de sine. E mult mai maladivă încrederea în tine, în părerea proprie, caz în care nu îţi compari ideile tale cu ale Sfinţilor, decât atunci când comunici şi observi că eşti deficitar în multe. Noi încurajăm pe oameni să vorbească cum pot, cum ştiu, fără să se teamă că greşesc sau nu, pentru că îşi vor da seama, atunci când vor studia şi vor creşte în conştientizarea vieţii ortodoxe, ceea ce trebuie să schimbe din viaţa şi mentalitatea lor.
Vă încurajăm şi vă binecuvântăm să comunicaţi cât mai mult, cât mai bine şi cât mai folositor! Să comunicaţi în scris dar şi întru Duhul, prin rugăciune şi dragoste cu cei care vorbiţi şi pe care îi aveţi în inimi. Să scrieţi, să promovaţi credinţa dv., să vă bucuraţi întru ea, cu smerenie şi bunăcuviinţă, şi să vă aflaţi mântuirea împreună cu Sfinţii. Da, e posibil!În Biserica lui Dumnezeu, care e stâlpul şi temelia adevărului dumnezeiesc mântuirea e posibilă, este reală şi bucuria începe de acum şi nu are sfârşit.
Dumnezeu, cu harul şi cu iubirea Sa de oameni să vă binecuvinteze şi să vă întărească în asceza şi viaţa dv. şi să vă facă frumuseţi ale Sale, întru Împărăţia Sa! Amin!
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Un studiu de 76 de pagini despre violenţa intrafamilială în România
În anul 2003, Centrul Parteneriat pentru Egalitate a efectuat prima cercetare ştiinţifică a fenomenului în România – „Cercetarea naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă”.
Datele obţinute constituie semnale de alarmă îngrijorătoare cu privire la dimensiunile violenţei în amilie şi la locul de muncă: :
(i) în jur de 800 000 de femei declară că au suportat în mod frecvent violenţa în familie
sub diferite forme;
(ii) mai mult de 340 000 de copii (0-14 ani) declară că au asistat în mod frecvent la
scene de violenţă fizică între părinţi;
(iii) mai mult de 370 000 de copii (0-14 ani) declară că au asistat la insulte şi înjurături
frecvente între părinţi sau între adulţi în gospodărie
Conceptul de „violenţă în familie” este amplu şi cuprinde violenţa domestică (înţeleasă ca violenţă ce apare între parteneri, fie ei soţi sau concubini), dar şi violenţa asupra copiilor, bătrânilor sau altor rude. În ce priveşte violenţa domestică, potrivit unor organizaţii guvernamentale care au efectuat studii privind acest fenomen în România, aceasta reprezintă o serie repetată de comportamente coercitive şi de atac fizic, sexual şi psihic pe care o persoană le manifestă faţă de partener, în scopul controlării şi dominării acestuia, utilizând forţa şi/sau profitând de incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în cadrul unei relaţii de cuplu. Aceasta include şi abuzurile de tip economic şi social. Este considerată violenţă domestică şi cea făptuită asupra fostei soţii/partenere şi în relaţiile consensuale.
Argumentele împotriva folosirii medierii în cazurile de violenţă în familie se referă la faptul că există un dezechilibru de forţe între victimă şi agresor, mai ales în cazuri de violenţă repetată, şi că medierea implică voinţa comună a părţilor, care sunt dispuse să ajungă la un compromis, pentru a găsi cea mai potrivită soluţie, precum şi buna credinţă a acestora. Mai mult, victima este, în cele mai multe cazuri, incapabilă să-şi formuleze propriile nevoi şi poate fi expusă la noi acte de violenţă din partea agresorului. Există de asemenea riscul ca folosirea medierii ca metodă alternativă de soluţionare a conflictelor să inducă ideea că violenţa în familie nu este un delict, ci o problemă familială privată.
Un studiu punctual de care ar trebui să ţinem cont în relaţiile noastre intrafamiliale.
Psa. Gianina
O carte în format html, care se concentrează asupra discriminării etniei rrome în România şi, cu precădere, în Bucureşti.
Această lucrare examinează idealul feminin în România şi minoritatea rromă în societatea post-comunistă, precum şi locul acestora în oraşul Bucureşti. Diferenţierea primară public/privat cere o problematizare a utilizării în societăţile post-comuniste şi este utilă în măsura în care înţelege cum se construieşte şi se naturalizează în diverse spaţii genul. Discursul despre “pericol în spaţiul public” care priveşte femeia română în Bucureşti va da o culoare etnică ameninţării sexuale provocate de bărbaţii ţigani; aceste discursuri vor fi folosite pentru a explora intersecţia dintre gen şi etnie în societatea contemporană. Această lucrare nu se referă la problema specifică a discursurilor despre femeia rromă sau la spaţiul post-comunist în care se manifesta genul, ci va trata doar despre discursuri ale femeilor române despre bărbaţii de altă etnie.
BIBLIOGRAFIE
Achim, Viorel, 1998, Ţiganii în Istoria României, Editura Enciclopedia, Bucureşti.
Amza, Tudor, 1995, Fenomenul infracţional în rândul ţiganilor: Activităţi specific Poliţiei Române pentru protejarea etniei şi prevenirea faptelor antisociale, Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti.
Asociaţia pentru Promovarea Femeii din România, Project “Centrul de Informare, Educaţie şi Consiliere Timişoara pentru femeile şi fetele victime ale violenţei domestice şi abuzului sexual”, a survey of opinions conducted 5–7-July 2002, financed through the PHARE-ACCESS program.
Baban, Adriana, 2000, “Women’s Sexuality and Reproductive Behaviour in Post-Ceausescu Romania: A Psychological Approach”, în Gal and Kligman (eds), 2000, Reproducing Gender, Princeton University Press, New Jersy.
Bhabha, Homi K,. 1994, The Location of Culture, Routledge, London and New York.
Brah, Avtah, 2000, “The scent of memory: strangers, our own and others”, in Brah, Avtah and Coombes, Annie E. Hybridity and its Discontents: Politics, science culture Routledge, London and New York, 272–290.
Bucur, Maria, 2002, Eugenics and Modernization in Interwar Romania, Pittsburgh University Press, Pittsburgh.
Buica, C., Popescu, M. and Tomescu, O., 1995, “Bucureştiul văzut de Bucureşteni; reprezentări speciale ale spaţiului urban”, în Revista de Cercetări Sociale, Vol. 3, pp. 111–115.
Butler, Judith, 1990, Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity, Routledge, New York.
Butler, Judith, 1997, Excitable Speech: A Politics of the Performative, Routledge, New York and London.
Caputi, Jane, 1987, The Age of Sex Crime, The Women’s Press, London.
Council of Europe, Gender Mainstreaming – conceptual frameworks, methodology and presentation of good practices, Final Report of the Group of Specialists on Mainstreaming, Strassbourg, February 1999.
Dragomir, Otilia (ed), 2002, Femei, Cuvinte şi Imagini: perspective feministe, Polirom, Iaşi.
Gal and Kligman (eds), 2000, Reproducing Gender, Princeton University Press, New Jersy.
Ghinea, Cristian, “Între noi fie vorba, rromii tot ţigani sunt”, în Dilema, 19 October 2001, p. 3.
Grunberg, laura, “Stories from the time I tried to be a good Foisoreanca”, în Analize, Revista de Studii Feministe, Vol. 5, August 1999, p. 16.
Hancock, Ian, 1988, The Pariah Syndrome, Ann Arbour.
Human Rights Watch International Gay and Lesbian Human Rights Commission report 1998 Public Scandals, Sexual Orientation and Criminal Law in Romania, Arta Grafică, NewYork and London.
Lemon, Alaina, 2000, “Talking and Spectating Transition: The Moscow Metrou”, in Berdahl, D., Bunzl, M. and Lampland, M., Altering States: Ethnographies of Transition in Eastern Europe and the Former Soviet Union, University of Michigan Press, Michigan, pp. 14–39.
Minnesota Advocates for Human Rights, 1995 Lifting the Last Curtain: A Report on Domestic Violence in Romania, Minneapolis.
Miroiu, Mihaela, 1997, “Experimentele Femeilor”, în Gen şi Societate Alternative, Bucureşti.
Neculaescu, Sorina, 2000, “Corpul Femeii – Trofeu al Dominaţiei Masculine”, în ANAlize, September 2000, pp. 15–16.
Olteanu, Tatiana, 1998, Studiu de opinie privind violenţa asupra femeii în familie
Open Society Institute’s European Union Monitoring Program’s 2001, Protecţia Minorităţilor în România, Central European University Press, Budapest and New York.
Roman, Petre, 2000, Memorandum la Ministerul Afacerilor Externe al României, “Termeni folosiţi pentru denumirea etniei romilor/ţiganilor”, 29 February.
Romani Criss şi Agenţia de monitorizare a presei, 2000, Prezentarea romilor presa Românească, în Report February-August.
Rose, Lindsay, 2000, From atrocity to data: historiographies of rape in Former Yugoslavia and theor effects on the study of the gendering of genocide, fiind rest of ref.
Spivak Gayatri, 1990, A Critique of Postcolonial Reason: Toward a History of the Vanishing Present, Harvard University Press, Massachusetts and London.
Psa. Gianina
Text difuzat la implinirea a un an de la mutarea la Domnul a maicii Benedicta (academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga), extras din lucrarea “Cultura si credinta”, tiparita cu binecuvântarea Î. P. S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei si Radautilor. Republicare Altermedia cu permisiunea Editurii Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor
„Nu merge la mormintele Domnilor tăi cu sămânţa desbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, cari, oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mame sunt.” (M. Eminescu – Scrieri politice, comentate de D. Murăraşu, Ed. Scrisul Românesc S. A., Craiova. )
„Şi dacă va întreba cetitorul ce Biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregei creştinătăţi. (…) Singură mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în Biserică şi stat, ea este mama neamului românesc.” (Eminescu: sens, timp şi devenire istorică, volum îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny şi I. Saizu, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 198 8 )
S-AU INCERCAT până acum câteva răspunsuri în problema credinţei marelui artist gânditor, fiecare emiţător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alţii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast şi complex al întregii gândiri şi opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.
Într-adevăr, poetul gânditor român este şi el o fiinţă plină de contradicţii, ca oricare alt om, aşa cum dovedeşte psihologia modernă abisală. Dar marii artişti, cu înzestrările lor, atât de bogate şi variate, resimt, trăiesc şi mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobişnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreţine în personalităţile înalt creatoare o polaritate,o tensiune adesea greu suportabilă. Să ne gândim doar la Goethe, care pune în gura unui personaj al său celebrele cuvinte… „Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust… ” „Două suflete locuiesc în pieptul meu”, adăugând şi „unul vrea să se despartă de celălalt”.
Dacă olimpianul neoclasic german mărturisea această gravă realitate lăuntrică, cum să n-o fi trăit, cu mai intensă acuitate, romanticul român? Căutător drone çekimi de absolut (cum îl numeşte distinsa eminescologă italiană Rosa del Conte) în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat cu cele mai înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului prin care se simţea închis de necesitate. Şi în căutările lui înfrigurate, pătimaşe, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţă, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseţi şi adevăruri supreme.
Procesul kurumsal tanıtım filmi cunoaşterii a fost la el lung cât scurta lui viaţă, dar patima căutării a învins brevitatea existenţei.
Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creştin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica şi monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, născută Juraşcu, erau călugăriţe (una din ele era chiar stareţă la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). De altfel, spaţiul Moldovei de nord păstrează şi astăzi reputaţia unui teritoriu încărcat de aura credinţei, Grădina Maicii Domnului, prin drone çekimleri numărul impresionant de chinovii ce-l acoperă. Aşa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele şi cântările mănăstireşti.
Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învăţături de la preotul satului care, fireşte, l-a iniţiat în buchile vechilor scrieri bisericeşti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărţi care cuprindeau toată tradiţia ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul şi chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru preţul şi savoarea cuvântului vechi, şi, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el ataşamentul, respectul şi admiraţia pentru instituţia Bisericii Naţionale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie şi dăinuirea neamului.
Ceilalţi dascăli i-au fost natura şi satul, în prima descoperind frumuseţea Creaţiei neatinsă de mâna omului şi loc al libertăţii absolute, în al doilea înţelegând rânduielile din veac şi gândirea tradiţională, izvor al creaţiei populare, devenită şi unul din izvoarele viitoarei creaţii a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins şi rădăcinile cunoaşterii şi ale credinţei, crescând împreună, într-o perfectă convergenţă.
Dar ieşirea în lume, întâlnirea cu rigorile aspre ale şcolii care-i constrângeau libertatea l-au indemnat la un refuz, exprimat mai întâi în fugile de la şcoală înapoi acasă, „la sat şi la pădure”. Apoi un sâmbure de răzvrătire mijind în el, l-a determinat, în pragul adolescenţei, la părăsirea casei părinteşti şi la pornirea pe un drum propriu, vai cât de incert!
Ceea ce se mai întâmplase în acei ani ai primei adolescenţe fusese o experienţă dureroasă, cu urmări prelungite până târziu în gândirea poetului. Moartea unei fetiţe din Ipoteşti, de care se îndrăgostise copilăreşte, a contribuit şi ea la depărtarea de locurile până atunci iubite, pădurea şi satul. Într-un fragment de manuscris timpuriu, cu titlul Elena, el consemna dureroasa pierdere. Se întâlnise pentru întâia oară cu moartea, întâlnire care, pentru cei foarte tineri, e un şoc greu de îndurat, iar pentru gândul lui neliniştit, mereu plin de întrebări, a generat grave îndoieli în legătură cu sensul însuşi al vieţii. Şi pe măsură ce căutătorul nesăţios de cunoaştere avea să-şi extindă tot mai larg orizontul informaţiei, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare, la Viena şi Berlin, între anii 1869-1874, au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de cuprinzător. În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informaţii: istorie şi filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică şi ştiinţe exacte. Frecventa şi muzeele, sălile de teatru şi concerte, bibliotecile, anticariatele şi citea toată noaptea.
Dintre toate disciplinele însă, filosofia a fost cea care l-a înrobit. De la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici şi eleaţi, la gnostici şi neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel şi filosofii romantici Fichte şi Schelling, a citit enorm, a meditat şi şi-a însuşit unele puncte de vedere care se regăsesc fie în note, fie adesea în operă. În materie de cunoaştere filosofică, de epistemologie însă, Kant l-a tulburat în cea mai mare măsură, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinţei. De altfel, el începuse traducerea Criticii raţiunii pure a lui Kant încă din Bucureşti şi avea s-o termine aici, în străinătate.
Subiect cunoscător-obiect cunoscut, numen-fenomen, timp-spaţiu… În special categoriile gândirii filosofului din Königsberg, timp şi spaţiu, i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic al libertăţii sale potenţiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoaşterii comune, a tot ceea ce limita desfăşurarea forţelor lăuntrice ale fiinţei. Săgeata îndoielii în legătură cu sensul existenţei, aşa cum era conceput în normele şi rânduielile credinţei, îl rănise, cum am văzut mai înainte, la întâlnirea cu moartea în adolescenţă. Şi de la acea pagină, Elena, care consemna dureroasa, de neînţeles despărţire a sufletului de trup, până la Mortua est, poem publicat în 1871, întrebările au sporit întruna, relevând prin îndrăzneala lor noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socoteşte, după vechea structură mentală, pe iubita de purităţi angelice ca fiind sortită lumii celeste, raiului, sugerat în câteva imagini strălucite, care prevestesc viitoarele călătorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, însă, cealaltă latură nou apărută în fiinţa sa respinge ideea răsplăţii paradisiace pentru îngeri. Antinomia propriilor rânduri e resimţită ca atare de erou într-un chip vădit dramatic:
Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
Gândirile rele sunt ale rebelului a cărui atitudine tăgăduitoare învinge vechea aşezare a minţii, consacrată de credinţă. Violenţa contestatară a ultimei strofe desfide însuşi sensul lumii:
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Este de observat însă că un dacă (de e) precede definirea sensului de întors şi ateu, aşadar doar dacă moartea ar fi singurul ţel al vieţii, atunci sensul ar primi aceste atribute.
De altfel şi Mortua est şi Înger şi demon (din aprilie 1873) pedalează pe aceeaşi dorinţă violentă de ruptură cu ordinea stabilită în lume şi în cosmos, a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspiră spre libertate absolută. Prezenţa îngerului nu ni se pare însă o necesitate de structură a poemului, antinomică, ci o expresie a scindării lăuntrice a poetului, a polarităţii specifice eminesciene, mai vizibilă în perioada titanismului său de tip asemănător celui al Sturm unt Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyhé, divizate, se vor întâlni şi mai târziu în Strigoii (din 1876), altfel potenţate însă.
Adâncirea filosofiei kantiene conferă o altă tonalitate rebeliunii, cu atât mai mult cu cât poetul- gânditor încearcă o stranie, dar foarte originală sinteză între categoriile de timp şi spaţiu şi metempsihoza din filosofia vedică. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela Sărmanul Dionis îmbracă un cert aspect filosofic, îmbinat cu unul religios. În prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp şi de spaţiu ne introduce în altă ipostază a aspiraţiei eminesciene, spre transgresarea limitelor comune ale cunoaşterii. Din moment ce timpul şi spaţiul nu au existenţă obiectivă, ci sunt expresia intuiţiei fiecăruia, sunt numai în sufletul nostru, atunci trecutul şi viitorul se află în noi „ca pădurea într-un sâmbure de ghindă”. Şi, ca atare, s-ar putea găsi modalităţi de depăşire a acestor „dimensiuni” ale timpului, pentru transpunere după voinţa noastră în trecut sau în viitor.
O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (venerată de gnostici, dar denunţată ca apocrifă de neoplatonici şi, în special, de Porfirius, discipolul lui Plotin), îl ajută pe metafizician să se întoarcă într-un avatar trecut al său, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioadă istorică dragă lui Eminescu). Avatarul acesta, călugărul Dan, este însă un straniu personaj. Deşi monah, deci cu viaţa închinată Domnului, el studiază filosofia şi magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola şi, pe deasupra, mai are şi o iubită, Maria. Şi, la sfatul maestrului care-l ispiteşte (căci în realitate Ruben e satan) să-şi depăşească firea şi să ajungă să participe la eternitate, lăsându-şi umbra în loc şi luând atributul etern al acesteia, Dan pleacă împreună cu iubita lui şi cu cartea lui Zoroastru, pe care i-a împrumutat-o Ruben, într-o călătorie cosmică. Ajuns în Lună, Dan simte trezindu-se în el puteri demiurgice (întâlnite şi de iubirea absolută a cuplului) şi începe să schimbe înfăţişarea peisajului cosmic, de nu-l mai satisface. Adaugă doi sori şi trei luni pe cer, îşi construieşte un palat uriaş din munţi şi codri şi dă lumii selenare o frumuseţe de neînchipuit.
Fericiţi şi puri (Maria are o înfăţişare şi o comportare angelică, ea făcându-şi rugăciunea „pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului”, iar el adoarme în genunchi), ei visau amândoi acelaşi vis în fiecare noapte şi anume că pătrundeau în lumea solară, a îngerilor, a cerului. O armonie neasemuită domnea în acest tărâm divin, plin de muzici cântate de îngeri. Pe Dan îl obseda însă poarta închisă deasupra căreia ardea un ochi de foc înscris într-un triunghi. Era catedrala (doma) dumnezeiască în care nici îngerii nu puteau intra. În limbaj biblic, ar fi cel de-al nouălea cer. Dar în mintea eroului se naşte o dorinţă aprigă de a şti ce se ascunde în acel loc tainic. Şi, deşi Maria şi îngerii îl sfătuiesc să alunge gândul, el nu renunţă, ba chiar începe să creadă că, după voinţa sa, se mişcă totul în acea lume. Precum Lucifer care a dorit să ajungă puternic şi cunoscător ca Dumnezeu, Dan proferă cuvintele acestei dorinţe: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne… ”. Nu rosteşte cuvântul întreg şi, ca şi Lucifer, cade „trăznit şi afundat în nemărginire”. Victimă nevinovată, Maria cade şi ea „ca o salcie neguroasă”, reproşându-i dureros soarta ei.
Revenit pe pământ, eroul reintră în existenţa de mai înainte, întâmplările pornesc de unde s-au întrerupt şi, în cele din urmă, Dionis şi Maria se căsătoresc. Perechea lor înfăţişează… „Chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala”.
Evident, se poate glosa îndelung asupra acestei nuvele atât de stranii. Rebelul, căutător de cunoaştere absolută, încearcă să spargă ultima graniţă a interdicţiei, arogându-şi rolul arhetipului demonic, care, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer în fundul pământului. Dar Dan a făcut oare aceasta mânat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Cine l-a împins la nefasta aventură cosmică n-a fost propriu-zis lipsa lui de credinţă, ci ispita în care l-a făcut să cadă maestrul Ruben, în care se ascundea satana. Setea lui de absolut în cunoaştere n-a fost decât condiţia pentru ca tentaţia sau cursa întinsă de Ruben să-şi producă efectele. Iar participarea angelicei Maria la călătoriile în spaţiile celeste, însemnând puterea iubirii absolute, corolar şi condiţie a cunoaşterii desăvârşite, nu va fi oare complementul elementului demonic din psyhé-ul eroului, ca şi în Înger şi demon?
Căci, pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţă creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturiseşte în Scrisorile IV şi V, cu amărăciunea de a nu fi fost urmat în zborul său de aceea care, din înger, zână sau crăiasă, devine Dalila.
Când îngerul încetează de a mai apărea în demersurile căutătoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn că acea latură, simbolizând credinţa din fiinţa lui adâncă, a slăbit până la dispariţie.
Aşa încât poemul, de profunde semnificaţii, Melancolie (din 1876), poate consemna în imagini de o expresivitate tragică pierderea credinţei ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pământesc şi cel al fiinţei sunt, fiecare în felul său, stăpânite de moarte. Luna însăşi, regina nopţii, e moartă în cerul transformat în mormânt albastru, în „mausoleu mândru”.
Pustietate şi gheaţă, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de „ţintirimul singur cu strâmbe cruci”. Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosneşte clopotniţa, toaca izbeşte în stâlp, iar arama clopotului, atinsă de „străveziul demon”, scoate „un vaer, un aiurit de jale”. Centrul înfioarătoarei pustietăţi e însăşi biserica. Şi ea, ruinată „cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână”, e bântuită de vânturi. Iar înăuntru, pe pereţi şi iconostas, s-au şters icoanele: Abia conture triste şi umbre au mai rămas.
Acest vers e reluat în registrul al treilea, care debutează cu referire la credinţa aceea care „zugrăveşte icoane în biserici” şi pe care, brusc, o raportează la sine: „şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici”. Mărturisirea credinţei care i-a luminat copilăria şi adolescenţa e limpede urmată însă de motivaţia pierderii ei: „Dar de ale vieţii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas”.
Rapelul acestui vers din registrul al doilea identifică simbolic ruina credinţei sale cu aceea a Bisericii, iar descripţia vieţii fără credinţă e sfâşietoare, finalul sugerând chiar moartea fiinţei sale. Cumplit pare a fi preţul cunoaşterii!
Înainte de această tragică mărturisire şi după ea, Eminescu a îndrăznit în paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii şi cosmogonii, amestecând elemente de religii şi mitologii dacice, greceşti, indice, germanice, ca de pildă în Demonism (1872), în Odin şi poetul, în Mitologicale, şi, mai ales, în Rugăciunea unui Dac (din 1879), considerată de unii, pe nedrept, ca o probă peremptorie de necredinţă sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu.
De fapt, orizontul cunoaşterii sale se lărgise enorm, şi contradicţiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe măsură ce viziunea sa mitico-poetică urca tot mai sus. A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul
european în Scrisoarea I (cosmogonia şi apocalipsa) şi în Luceafărul, unde vede în zborul hyperionic creaţia continuând şi ajunge la tronul Tatălui ceresc, Care i se adresează ca unui fiu, „Cuvântului său dintâi” (Evanghelia după Ioan e citată în manuscris).
Şi, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existenţiale. A recurs la filosofia stoică şi eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înţelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureşului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate. A dorit stingerea în bine-cunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeţi fără leac, băută până la drojdie, ca în Despărţire sau în De câte ori, iubito...
Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei şi adolescenţei. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca nişte clopoţei de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor şi a fetelor care, de dragul Mariei, îşi piaptănă pletele:
De dragul Mariei
Şi a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.
(care amintesc cu emoţie întotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirată din fermecătoarele versuri). La fel şi Paştile, cu solemnitatea înălţării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminând cu cântarea românească tradiţională Hristos a înviat, în poema Învierea, tot din 1878.
„Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”.
Sufletul lui, copleşit de suferinţă, se înalţă mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, şi două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea în care cere îndurare Luceafărului mărilor.
Aş vrea însă aici să întăresc afirmaţia mea în legătură cu tensiunea teribilă la care a fost supus, de structura sa interioară, divizată şi contradictorie, geniul eminescian. De aceea am să reproduc un poem postum al său, mai puţin cunoscut, în ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav în al meu suflet, scris cam în aceeaşi vreme cu rugăciunea care va urma. Iată poemul:
Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,
Cu mintea depravată şi geniul trândav,
Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare
Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,
Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –
Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic.
Născut făr’ de-a mea vină, trăind făr’ mai s-o ştiu,
Nu merg cum merg alţi oameni, nu-mi pasă de-unde viu,
Supus doar, ca nealţii, la suferinţe grele
Unesc cu ele ştirea nimicniciei mele.
Sfânt n-am nimic, în bine nu cred şi nici în rău.
Viaţa mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu:
A vieţii osteneală o simt şi n-o combat,
Aş râde doar de-o viaţă, dispreţuind-o toată,
Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,
Muncind în mine însumi, voinţa-n orice nerv,
Peirea cea eternă din mine să o serv,
Dar vai! nici siguranţa n-o am că mor pe veci, –
Şi dacă oare – a morţii mâni palide şi reci
În loc să sfarme vecinic a vieţii mele normă
Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?
La sorţi va fi pus iarăşi, de către lumi din cer,
Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară,
Migraţiei eterne unealtă de ocară?
Nimic, nimic n-ajută – şi nu-i nici o scăpare.
Din astă lume – eternă ce trecătoare pare,
Gonit în timp şi spaţii, trecând din formă în formă,
Eternă fulgerare cu inimă diformă,
De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adânc rănită,
Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită…
Şi-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă
Spre culmea morţii mele ridic ş-ast’ dată încă.
Ş-ast’ dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?
Nu cunosc pagină existenţială mai disperată în toată poezia lumii. Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viaţă, atâta groază de posibilele reveniri (migraţia eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorinţă, neputincioasă însă, de a distruge voinţa de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieţii), dar şi atâta umilinţă şi dispreţ de sine (nimicnicia lui) încât existenţialiştii secolului al XX-lea apar, pe lângă el, ca nişte snobi dezgustaţi de o viaţă oţioasă. Deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită, nu e creştină, însă izbucneşte dintr-o sinceritate sfâşietoare.
Dar iarăşi se trezeşte în el, în geniul apăsat de imperfecţiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Şi incredibil, alături de textul de mai sus, apare a doua rugăciune, în formă de sonet:
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare – asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!
Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i înapoi tinereţea şi credinţa, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuşi, unificându-şi fiinţa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii şi monahiile încheie slujba la apusul soarelui.
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credinţa izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce şi un tratament la bolniţa Mănăstirii Neamţ, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziua lui Mihai). Şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi i-a spus: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem adânca încrediţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.
Şi ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paştele: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor, răsărind”.
Cf. sursa.
Psa. Gianina Picioruş
Blogul „Război întru Cuvânt” a dedicat astăzi, 8 septembrie 2007, un articol acestui Mărturisitor al Bisericii Ortodoxe Române. Îl găsiţi aici.
Psa. Gianina.
