Despre Negruţ… şi despre alţi prieteni

negrut-cainele-nostru.jpg

Avem la bunica noastră la ţară un câine care a făcut istorie, care a trecut prin peripeţii multiple, nu de alta, ci doar din cauza invidiei care i se purta şi i se poartă. Pentru că era invidiat de vecinii noştri a fost lovit brutal de un tânăr, i s-a dat cu piatra direct în ochi şi i s-a spart ochiul drept. E cel din fotografie şi îl cheamă… Negruţ, pentru că e negru şi pentru că ne place să îl alintăm. E un nume alintător, pentru un câine mai mult decât inteligent.

L-am crescut de mic. Bunica noastră l-a crescut ca pe un copil, dându-i ciorbă la castron şi lapte cu pâine înmuiată. De fapt acest tratament e unul general pentru fiecare animal din curtea noastră. Toate animalele sunt tratate ortodox, sunt binecuvântate şi stropite cu Sfânta Agheasmă de la început, de când vin la noi în curte sau de când se nasc, şi sunt hrănite regeşte. Noi vorbim cu ele, le educăm să vorbească cu noi, da, în limba lor şi după posibilităţile lor.

Pe lângă Negruţ mai trăiesc şi vreo trei pisici, dintre care pe una o cheamă Miţi, pe alta Florentina iar pe alta..neidentificată. Negruţ nu mănâncă ceva de jos, trebuie să îi dai mâncarea direct în gură, să îi vorbeşti frumos sau să i-o pui pe farfurie. Dacă i-o arunci jos nu o mănâncă. Iar dacă a mirosit mâncarea pisica nu o mai mănâncă, chiar dacă moare de foame în acea zi.

Cred că Negruţ a apărut la noi în curte după moartea lui… Sache. Sache nu era japonez ci tot un câine flocos, tot la fel de mic ca Negruţ, dar era prietenul copilăriei mele. Sache avea parteneră de viaţă pe Lola şi a avut o moarte dramatică. Nişte vecini, care şi pe acest câine super-inteligent îl invidiau, i-au pus laţ în gard şi el a căzut în acest laţ de sârmă. Sârma ruginită i s-a strâns pe trup, în dreptul testiculelor, pe întreg trupul şi abia am putut să ne înţelegem cu el şi să tăiem laţul şi să îl slobozim din laţ.

Sache, cu care vorbeam ca şi cu un om, cu care dormeam în pat şi nu mă muşca, după ce a fost prins în laţ şi bătut bestial de un vecin al nostru fără prea multă minte [ce să mai spun de inimă!…], mă privea, ne privea îngrozit. Nu mai credea în nimeni. Tocmai de aceea ne-am pus mânuşi în mâini şi haine pe noi ca să nu ne muşte, atunci când am vrut să îi tăiem laţul.

I-am tăiat laţul, dar a fugit sub o grămadă de joarde de viţă, tăiate din vie, şi nu a mâncat vreo săptămână, cu toate insistenţele noastre şi nici nu a ieşit afară. Dacă te apropiai de el te muşca, lătra, era înnebunit de durere… Bătaia îl făcuse să se sălbăticească, el, cel pe care noi nu îl bătuserăm niciodată, ci îl hrăneam cu bomboane, rahate şi carne prăjită.

La un moment dat Sache a ieşit de sub lemne, era sleit de puteri şi rana [era vară] începuse să prindă viermi. Pentru că era prea slăbit am reuşit cu chiu cu vai să îi tăiem laţul, care îi ajunsese până la intestine, să îl ungem cu ulei şi să aplatizăm cangrena. A intrat din nou sub lemne, a stat acolo mârâind şi jelindu-se, plângând el şi plângând şi noi, până când… a murit.

Împreună cu verişoara mea Anca, care acum lucrează în Spania şi care poate citi aceste rânduri online, i-am făcut lui Sache [eram în clasa a 5 sau a 6-a, poate mai mici]…slujba înmormântării, cântându-i : Veşnica pomenire! Atunci am crezut că e drept să facem acest lucru, şi acum, privind în urmă, cred că a fost un gest…potrivit.

Soarta lui Sache a fost tangenţială cu a lui Negruţ, într-un anume fel. Când Negruţ a fost lovit acum 2-3 ani cu piatra, se sălbăticise. Nu lăsa pe nimeni să se mai apropie de el. Nici acum, dacă nu mergi cu atenţie, nu te poţi atinge de botul lui. Dacă vii cu mâna dinspre partea draptă, de acolo de unde are ochiul distrus, crede că vrei să îi faci rău şi se repede la tine să te muşte.

Mă vede când intru de la poartă şi dacă vorbesc cu el, dacă îi rostesc numele, începe să dea din coadă. Mă cunoaşte şi când sunt în reverendă şi când sunt civil, iar când sunt în reverendă are un respect incredibil pentru mine, încât nu vrea să îmi taie calea. E învăţat de mamaia ori să meargă în faţa ei ori să vină după ea, dar să nu treacă prin faţa ta. Dacă mamaia, bunica mea, se duce să cumpere ceva de la chioşcurile cu alimente din localitate, el o aştepată la poartă şi latră la toţi care trec prin faţa curţii. Când se întoarce acasă o însoţeşte în curte şi… vorbeşte cu ea, prin priviri şi gesturi.

Mi-a spus bunica mea, că acum câteva zile, nu a putut să scape de pisici, care doreau să meargă cu ea la… Biserică. I-a certat, i-a alungat şi tot nu au vrut să se întoarcă. La un moment dat s-au întors, dar nu au mai ştiut unde să intre. Un pisic s-a suit într-un copac şi a rămas acolo. Îi era frică să se dea jos. A doua zi s-a dus cu scara ca să îl ia de pe o creangă, unde sta şi ţipa la ea iar pe al doilea, pe al doilea pisic, fătaţi recent amândoi, l-a găsit pe casa unei vecine şi tot la fel, l-a luat de acolo după multe eforturi.

Câinele care vrea să meargă cu noi la Biserică nu e o noutate. Toţi câinii şi pisicii noştri, pentru că sunt foarte sociabili, vor să meargă cu tine peste tot. Nu le e frică de bătaie, nu le e frică de moarte, intră aiurea pe te miri unde şi cad pe unde nu te-ai gândi. Dacă vorbeşti cu ei se umanizează, te înţeleg, ştiu dacă eşti trist, dacă eşti vesel, dacă trebuie să vină lângă tine sau dacă trebuie să te lase în pace.

Finii noştri, care au trăit lângă noi, când a murit finu, aveau un câine mare, galben cu negru, o nuanţă foarte greu de descris…a mers cu finu până la cimitir. A văzut unde l-au îngropat şi a rămas acolo, prima noapte, şi a urlat de a îngrozit pe toţi vecinii cimitirului. Toţi se minunau şi plângeau de dorul dorului câinelui. Nu ştiu cum l-a luat fina de acolo, de la mormânt, însă ceva a fost sigur până când a murit: el pleca de acasă, de unul singur, rupea lanţul, urla, sărea gardul şi se ducea la cimitir să îl jelească pe stăpânul său, care îl luase de pui dintre liniile de tren ale oraşului.

Nu degeaba am vorbit despre aceste sensibilităţi…canine şi am vrut să le evoc, să le elogiez chiar. Dacă aşa se întâmplă cu animalele unor oameni credincioşi, sociabili, atenţi la sufletele care le au în curtea lor, în casa lor, cum ar trebui să ne comportăm faţă de copiii noştri şi ce relaţie ar trebui să avem cu ei? Nu ar trebui să avem o relaţie şi mai specială cu copiii, cu părinţii, cu naşii, cu finii, cu rudele şi prietenii noştri?

Negruţ vede cu un singur ochi, dar ştie să se…bucure de tine. Bucuria de altul nu se naşte în tine, nu pentru că eşti bolnav sau pentru că eşti sărac, ci pentru că nu ai inimă de…om. Dacă am încerca să avem inimă de om, am vedea nu doar cu un ochi, ci cu o mie de ochi, cu ochii a multe gesturi de iubire, de atenţie, de delicateţe.

Sper să nu vă fi întristat prea mult! Însă, poezia vieţii acestor animale, credincioşia şi delicateţea lor, pe noi ne-a învăţat…Teologie. O Teologie a lucrării harului în animalele care sunt iubire şi binecuvântate, în animalele care răspund iubirii noastre, cu o iubire şi o vorbire a lor, cu o recunoştinţă a lor care ne dezarmează.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Prot. Prof. Dr. Ioan V. Dură, „Despre libertatea religioasă şi regimul cultelor în România”

Găsiţi aici studiul său, în format pdf, 20p.

 

Despre libertatea religioasa si regimul
cultelor în România.
Reflecţii pe marginea textului final al
proiectului legii privind libertatea religioasã şi
regimul cultelor în România
Prof. univ. dr. Ioan V. Dură

Bruxelles, Belgia

 

Pr. Dorin.

Despre disputele sterile şi vrăjitorie în „Memoriile” Sfântului Clement Romanul

Sf. Clement Romanul, Memorii, trad. din lb. engl. de Pr. Cornel Savu, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006, 432 p.

Cartea Sfântului Clement e un monument al Sfintei Tradiţii de primă mână, care are în centrul ei disputa dintre Sfântul Apostol Petru şi Simon Magul, primul eretic care a ieşit din Biserica lui Hristos. Am mai discutat şi altă dată despre această dispută [ art. 1 şi art. 2], numai că acum ne vom axa pe anumite pasaje din carte, care vorbesc despre comunicare, despre propovăduirea credinţei în faţa unor oameni bolnavi de duhul contrazicerilor.

Sfântul Petru vorbea cu Simon în văzul oamenilor, în faţa a mii de oameni iar Simon încerca tot timpul să îi bage beţe în roate. Întrebările sale erau insidioase, stupide sau arţăgoase. Îl întreba ceva anume pe Sfântul Petru, dacă vedea că i se răspundea foarte bine şi i se închidea gura, schimba subiectul şi se făcea că nu a primit niciun răspuns temeinic din partea sa. Pe el nu îl interesa adevărul ci contrazicerile.

De aceea, la un moment dat, în III, 43, p. 174, Sfântul Petru îi spune: „Dacă acum cauţi un pretext ca să scapi, ai libertate deplină, şi n-ai nevoie să foloseşti un pretext anume. Fiindcă toţi te-au auzit vorbind total greşit şi au priceput că nu poţi dovedi nimic, ci ai pus întrebări numai pentru a te contrazice, ceea ce poate face oricine. Pentru că ce greutate este ca, după ce au fost aduse dovezile cele mai limpezi, să dai replica: N-ai zis nimic la subiect?”

Este identificabil duhul de ceartă, fals-controversial al ereticilor din toate timpurile. În loc să se întoarcă la învăţătura Bisericii dintotdeauna, ca să o aibă drept canon, normă, îndreptar de viaţă şi de gândire, ereticul încearcă să vorbească despre o anume învăţătură în detrimentul altora sau să inventeze o anume fantă a interpretării străină Tradiţiei Bisericii.

Simon căuta pretexte ca să plece, să dea bir cu fugiţii, când vedea că e încolţit silogistic sau să se certe, când avea impresia că Sfântul Petru nu o să-l pună imediat la punct în interpretările sale. Când nu mai avea argumente începea să îl ocărască şi să îl blesteme pe Sfântul Petru, îl declara vrăjitor sau rătăcit, spunea că Domnul S-a contrazis în Sfânta Evanghelie şi că El, la rândul Său – blestemat cuget venit din Iad! – ar fi un vrăjitor.

Calmitatea Sfântului Petru îl enerva teribil. Vă invit să citiţi această dispută teologică pe îndelete, cu stiloul sau pixul în mână [cartea se găseşte încă pe piaţă şi stilul ei este actualizat], ca să surprindeţi starea de spirit a celui care crede drept şi nu se teme de nimeni şi, în acelaşi timp, să observaţi aiurelile lui Simon, care îmbină toate credinţele şi minciunile de te înfiori.

El avea mania întrebărilor. Se credea Fiul lui Dumnezeu, născut ca şi Domnul Hristos dintr-o fecioară fără bărbat, însă făcea minuni demonice cu ajutorul unor demoni, ajutor pe care l-a primit, după ce, spune el, a invocat spiritul unui tânăr ucis în mod atroce. Pe de o parte se credea întruparea divinităţii iar pe de altă parte vorbea despre o mulţime de dumnezei, creaţi de un dumnezeu necunoscut, dar, deasupra acestui dumnezeu necunoscut ar fi fost o lumină ce nu poate fi sesizată de nimeni ci doar de el.

Discursul său, extrem de logic ca înlănţuire a ideilor, avea concluzii strigătoare la cer. Pentru că el îmbina învăţătura Scripturii cu o învăţătură păgână adaptată personal, pentru a ajunge la concluzia că toţi trebuie să se închine în faţa lui, căci el este…dumnezeu. Când era făcut de ruşine şi era arătat drept vrăjitor de Sfântul Petru, cu Simon, care se credea…dumnezeu, se întâmplau lucruri interesante: „Auzind aceasta şi fiind lovit de conştiinţa sa, Simon s-a schimbat la faţă şi s-a făcut palid, căci se temea că, dacă tăgăduieşte, atunci îi vor cerceta casa, sau că Petru, în indignarea sa, îl va demasca şi mai făţiş, şi astfel ar afla toţi ce era el” [p. 175].

Cine era Simon? Un om care cunoscuse viaţa Bisericii, care se botezase, cum am spus în articolul anterior, dar care, fiind respins de la preoţie, a vrut să o cumpere cu bani de la Sfinţii Apostoli şi a fost dat afară dintre membrii Bisericii pentru acest fapt, pentru această dorinţă a sa, apucându-se de vrăji şi de minuni demonice. În această carte însă, Sfântul Clement ne prezintă aspecte ale vieţii lui Simon foarte interesante.

Părinţii lui Simon au fost Antoniu şi Rahela şi el era samarinean, născut în satul Ghettonilor. Cunoştea literatura greacă, era vrăjitor şi „iubitor de slavă şi de laudă mai mult decât tot neamul omenesc”, p. 97. Devine membru al ereziei lui Dositei şi prin linguşiri multiple ajunge capul sectei lui Dositei, ajunge să se îndrăgostească de o membră a sectei, numită Luna, pentru care face destule blestemăţii [p. 97-98].

Ce minuni demonice făcea Simon? Păi făcea pe oameni să creadă că trece prin stânci, se arunca cu capul în jos de pe munte şi nu păţea nimic, căci demonii îl făceau să aterizeze bine; se dezlega de legături, făcea să se deschidă zăvoarele închisorii singure, îi făcea pe oameni să creadă că însuflţeşte şi dă viaţă statuilor, făcea să răsară copaci din senin, care şi înmugureau, intra în foc şi nu ardea, îşi schimba înfăţişarea, chipul feţei, apărea ca şi când ar fi avut două chipuri, se transforma în oaie sau capră, făcea să le crească barba copiilor mici, zbura prin aer, făcea să apară aur din senin… Şi toate astea ca să fie adorat ca dumnezeu. [p. 99]

Adică făcea tot ce face Harry Potter, dar nu cu ajutorul lui Dumnezeu ci cu ajutorul demonilor, ca şi în celebrul şi demonicul film la care am mai făcut referiri. În faţa unui ucenic al său, care se dezice de el şi mărturiseşte acest lucru Sfântului Petru, Simon afirma despre sine că el l-a întrecut pe Dumnezeu în creaţie. De ce? Pentru că, în timp ce Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ, spunea vrăjitorul nostru, el a făcut un om din … aer. Iată ce spune el: „Odată, transformând eu prin puterea mea aerul în apă, apa în sânge, iar sângele în carne, am alcătuit o nouă fiinţă omenească – un băiat – şi am realizat astfel o lucrare mult mai aleasă decât cea a lui Dumnezeu Creatorul” [p. 103].

Caracterul duplicitar, egocentric şi plin de superbie, de o superbie nemăsurată al lui Simon pute peste tot, în întreaga carte. Găseşti în viaţa lui Simon mostre nenumărate de minciuni şocante, de nesimţire care nu mai poate să stea în el şi de satanism feroce. Era în stare să facă orice, absolut orice ca să fie în prim-plan, ca să fie admirat şi adulat.

Anterior disputei sale cu Simon, Sfântul Petru îl introduce pe Sfântul Clement, viitorul episcop al Romei, pe atunci nebotezat, în problemele disputelor cu ereticii. În I, 25, p. 111, Sfântul Petru îi spune lui Clement: „Fiindcă unii, când îşi dau seama în timpul disputei de cuvinte că greşeala lor este combătută, ei încep imediat să producă tulburare şi să stârnească certuri, ca să nu vadă toţi că au fost biruiţi; şi de aceea, eu cer de multe ori, cu stăruinţă, ca cercetarea problemei aflată în discuţie să se facă cu multă răbdare şi calm, astfel încât, dacă se pare cumva că ceva n-a fost spus bine, să fie îngăduită revenirea asupra lucrului respectiv pentru a fi explicat mai clar„.

Reluăm ideile. Disputele erau publice. Cei care asistau, poporul, concluziona cine a zis bine şi cine nu a zis bine şi se alătura celui care a învins prin adevăr, nu prin gură mare şi hărmălaie. Dacă vreo idee nu era înţeleasă de către mulţime şi aceasta cerea reveniri la ea, predicatorul putea să revină asupra ideii pentru ca toţi să se lămurească. Însă, predicatorul creştin avea tot interesul [pentru că interesul său era mântuirea oamenilor] să revină asupra ideii neînţelese, neexplicate prea bine, pentru ca toţi să fie mulţumiţi şi să se întărească întru adevăr.

Ce făceau însă ereticii, care doreau să aiurească mintea oamenilor şi să determine pe oamenii neîntăriţi în credinţă ai Bisericii să intre în secta lor? Începeau discuţiile cu întrebări şi nu cu prezentarea propriei lor învăţături, atacau învăţătura Bisericii, îşi idealizau viaţa şi comportamentul deşi ei erau nişte păcătoşi notorii…şi, când era vorba să îşi exprime credinţa şi erau prinşi în copcă, încercau să insulte şi să instige la violenţă pe ascultători, se credeau insultaţi şi ostracizaţi, se considerau neînţeleşi şi posesori ai unor cunoştinţe tainice, secrete, numai de ei ştiute, produceau hărmălaie şi nu se mai auzea muscă cu pieton.

Demonii operează aceiaşi tactică şi astăzi. După cum aţi asistat de mai multe ori la noi pe blog şi, probabil, în viaţa dv. zilnică, vine cel de altă credinţă, te ia la întrebări, te insultă, te descoase, te declară prost, nemântuit, eretic…dar tu nu afli nicio iotă din credinţa lui. El nu vine să îţi spună cine este, în ce crede, ci vrea să vadă dacă tu ştii cine eşti şi vrea să îi furnizezi cât mai multe detalii despre tine. Tactica neoprotestantă de racolare a credincioşilor noştri, de care încă nu s-au dezis [o vedem şi pe blogurile şi siterile lor] e aceea de a se declara creştini, fără confesiune [deşi ei sunt confesionalizaţi la maximum], de a vorbi direct despre ce îi interesează, fără să se prezinte şi fără să-ţi facă un briefing onest, o introducere onestă asupra credinţei şi a orgnizaţiei lor religioase.

Simon aşa se comportă faţă de Petru: vine, îl atacă, îl întreabă vrute şi nevrute, îl descoase, îl insultă, îl blestemă, se declară neînţeles de către el, dar nu spune nici cine este, nici cine l-a mandatat să se creadă ce se credea el şi nici că e vrăjitor. Adică spune tot felul de inepţii, dar nu şi cine este şi ce vrea. Adevărata faţă a lui Simon e mascată de un limbaj cursiv, intelectualist, de amiabilităţi…până când îi arăţi că e farsor şi devine mahalagiu.

Eschiva lui Simon, întreruperea discuţiei în mod brusc şi plecarea lui din oraş nu reprezintă o victorie, ci declararea propriei sale înfrângeri. Dacă în prima zi era însoţit de…o mie de oameni [reţineţi cifra!], a doua zi, după a doua zi de discuţii cu Sfântul Petru, Simon pleacă însoţit de un singur om, de un singur om!, de un singur ucenic, ceilalţi rămând la picioarele Sfântului Petru, care nu era orator ca Simon, dar vorbea cu oratoria cea de sus, a Duhului.

Sunt multe de spus despre sterilitatea certurilor aşa-zis teologice cu ereticii. Cartea e plină de sfaturi extrem de importante în această problemă, e o pictare practică a realităţii.

Trecem însă la a doua problemă a articolului nostru, la vrăjitorie. Sfântul Petru leagă vrăjitoria de idolatrie şi idolatria de imixtiunea demonilor în viaţa noastră. Despre modul cum apar zeii, Sfântul Petru spune: „De asemenea, unora, arătându-li-se în mod vizibil sub diferite înfăţişări, demonii uneori le proferează ameninţări, iar alteori le promit despovărare de suferinţe, ca să le impună celor pe care îi amăgesc părerea că ei sunt zei, şi ca să nu ştie că [de fapt] sunt demoni„, cf. p. 212. Deci demonii, care în vechime se dădeau de zeul cu trei picioare şi zece capete, de zeiţa dragostei cu sânii mari, de zeul cu cap de vultur sau de monstru, iar acum se dau de obiecte neidentificate, de vampiri, de demoni amabili şi drăguţi, în pas cu mintea omului, de magi culturişti sau de salvatori terminatori îşi fac jocul cu cei care vor să fie minţiţi sistematic.

Sfântul Petru deplânge în această carte prostia idolatriei, prostia neştiinţei, căci oamenii se încred în demoni prezicători, care lucrează prin oameni şi în cei care au tot felul de puteri, pe care ei le numesc inexplicabile, dar pe baza cărora scot bani frumoşi de la fraieri.

Ce spune Sfântul Petru despre demoni? Ei, „fiind duhuri,…cunosc fără întârziere şi fără greutate ceea ce realizează medicii după multă vreme şi cu multă trudă. De aceea, nu este de mirare că ei ştiu ceva mai mult decât oamenii. Este însă de observat acest lucru: că ei nu folosesc ceea ce ştiu pentru mântuirea sufletelor, ci pentru înşelarea lor, ca în acest fel să îndoctrineze în cultul falsei religii” [p. 213].

De aceea, doamna care vede pe îngerul de lumină şi coroană noaptea şi scrie cărţi pe nerăsuflate, la dicteu demonic, cel care îţi vede boala stând pe fotoliul de la OTV şi te vede până la tine în pat, domnul care face din Mihai Eminescu un dumnezeu şi care e frate cu dumnezeul cu mulţi dumnezei al lui Simon, ca şi alţi fraţi care au transe, idei, vederi, vorbiri în limbi, rememorări şocante, care ştiu ce a fost în Biserica de la început şi cum trebuie reformată Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, vin şi te stresează în chip şi fel cu … dreptatea lor, niciodată neavând timp să vorbim despre adevărul cărţilor Bisericii dintru început, despre ce este şi nu despre ce vrem să fie.

Însă Sfântul Petru dă detalii şi mai interesante, cronologice despre vrăjitorie. În IV, 27, p. 217 el spune că Ham a fost inventatorul magiei. El a lăsat demonica moştenire a vrăjitoriei lui Miţraim, un fiu al său, din care descind egiptenii, babilonienii şi persanii. Pe acest Miţraim, fiul lui Ham care apare în Scriptură, cei din timpul lui l-au numit Zoroastru [adică stea vie] şi l-au socotit zeu, pentru că el scotea…scântei din stele cu vrăjile sale. Zoroastru, adică Miţraim, care a scris cărţi de vrăjitorie, moare însă lamentabil, omorât cu foc „de însuşi demonul pe care îl silea cu atâta agresivitate”, ca să facă aceste minuni demonice, halucinatorii.

De la magie, spune Sfântul Petru, au început diversele superstiţii, cf. p. 218. Superstiţiile reprezintă toaleta părut galantă a relaţiilor cu demonii, adică ale vrăjitoriei, unde vrăjitorii nu sunt albi sau negrii, ci numai negrii, tăciune de negrii şi cheamă demonii ca să facă lucruri drăceşti. Adică, mi-a ieşit cu sec, mi-a trecut pisica calea, am văzut un preot şi nu îmi merge bine, nu sunt idei venite din frunze şi din iarbă mare, ci dintr-o mentalitate anti-bisericească şi demonică, de la cei care se ocupă cu vrăji, cu divinaţie, cu necromanţie, cu ghicitul în cărţi, cu pase magnetice, cu fibrilaţii şi îndrăgostiri subite.

Astfel necredinţa a dus la idolatrie, la crearea de dumnezei falşi, care erau de fapt demoni ipostaziaţi în chip şi fel, iar o astfel de viaţă de închinare la idoli a dus la toată imoralitatea şi decadenţa [p. 219].

Cred că datele pe care le-am furnizat în acest articol sunt suficiente ca să vă trezească pofta bună, pofta de citit această carte, care are mai multe surprize iluminatoare decât v-aţi putea închipui.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Fondul de articole de la „Asociaţia Civic Media” despre PFP Teoctist

Image

Preluate de aici.

TEOCTIST.INFO

Sforarii anti-ortodocsi care si-au dorit moartea Patriarhului

Un istoric neocomunist si satanismanean: Cristian Vasile

Pe mainile cui au ajuns Arhivele Nationale – Dobrincu, alt actor din trupa Tismaneanu

CNSAS a ajuns stat in stat?

Cine l-a „terminat” pe Patriarh

Plagiatorul Sinescu falsifica si o presupusa Adeziune a Asociatiei Romane a Urologilor

Cand Minciuna sta cu Presedintele la masa

Filmul ultimei zile din viata Patriarhului pe minute si ora reala a mortii: 13.30!

Politia se face ca ancheteaza cazul mortii Patriarhului

Radio Romania Actualitati despre moartea Patriarhului la Emisiunea „Luminile noptii” – AUDIO

Kabala anti-BOR

Miniciunile lui Sinescu

Potrivit legislatiei, moartea Patriarhului este suspecta

Patriarhia si PS Varsanufie confirma: a existat cel putin o taietura

Slujbasii lui Daniel Ciobotea ataca ziarul Curentul

Daniel al Moldovei ascunde adevărul despre moartea Patriarhului

Hemoragia, cea mai probabila cauza a mortii Patriarhului

Patriarhul a fost taiat si anesteziat, impotriva vointei sale. PS Vicentiu l-a abandonat pe Patriarh in Spital

CIVIC MEDIA a facut Plangere penala in cazul mortii Patriarhului

Sinescu se disculpa si arata spre Tulbure

Fisa Mortii Patriarhului – Sinescu si „Adevarul” incalca normele confidentialitatii si Legea pacientului – FOTO

Ante-pronuntarea aberanta a Comisiei de bioetica a Colegiului Medicilor

PS Vicentiu Ploiesteanul contrazice fara probe martorii oculari: „Patriarhul a murit spovedit şi împărtăşit”

PS Vicentiu Vasile Grifoni ataca in 7Plus

Sinescu incearca sa faca uitate erorile din cazul Patriarhului

S-a redeschis «cel de-al doilea front» impotriva Bisericii

„E absolut esential ca noul Patriarh sa nu fie obiect de santaj”

Chirurgii Patriarhului au incalcat legea in cel putin doua randuri

Legile incalcate in cazul decesului in spital al Patriarhului

Parlamentarul Sorin Paveliu cere Ministerului Sanatatii sa sesizeze Parchetul

Interviul BBC cu Sorin Paveliu despre operatia suferita de Patriarhul Teoctist – AUDIO

BBC: Despre Patriarhul Teoctist cu scriitorul Artur Silvestri – AUDIO

Minciunile anti-Teoctist

Colegiul Medicilor a hotarat: operatia a reusit, pacientul e mort

INCREDIBIL! Dr Ioanel Sinescu: acest sfarsit „era previzibil” – VIDEO

Cauzele mortii Patriarhului in viziunea medicului sau curant

Spalarea lui Sinescu si Armaghedonul lui Daniel

Clinica Fundeni, in atentia Parchetului

DEZVALUIRI: Patriarhul a murit cu zile – Text si AUDIO

Moartea Patriarhului sub ancheta ZIUA – Text si AUDIO

Moartea Patriarhului, anchetata medical

Intrebari la moartea Patriarhului

Realitatea TV despre Dosarul Anchetei – Text si VIDEO

Patriarhul la Antena 3 – Ancheta si inmormantarea – Text si VIDEO

Presa libera a pornit anchetarea mortii Patriarhului

Patriarhul României şi războiul secret pentru Basarabia

Despartirea de Parintele nostru

Realitatea TV: Soferul Patriarhului declara ca Teoctist a murit pe la ora 3 – VIDEO

Ultimele trei zile ale Parintelui Teoctist – Text si AUDIO

Ofensiva lui Sinescu: Operatiunea „Premiera”

Gardianul: Bluf-ul lui Sinescu si blocajul lui Ursea

Curentul: Clinica Fundeni in vizorul Parchetului

Jurnalul National: Teoctist si contradictia lui Basescu

Teoctist l-a convins pe Papa sa condamne atacul asupra Serbiei

Minciunile anti-Teoctist

Bichir: Alegerea Patriarhului si masoneria

Ciachir: Incompatibilitatea dintre Ortodoxie si Masonerie

EvZ: Misterele mortii Patriarhului

Laicii din Colegiul Electoral Bisericesc in atentia CNSAS

EvZ: Secretul Mitropolitului Moldovei: fratele cel mare sustine ca Daniel a fost securist sub acoperire si ca este „un demon”

Sfantul Sinod: Masoneria, dusman al lui Dumnezeu

EXCLUSIVITATE: Secretul Patriarhului, posibil mobil?

JN: 78 de ani de slujire a lui Hristos in 40 de FOTOgrafii cu Prea Fericitul Parinte Teoctist Patriarhul Romaniei

Pr. Dorin.

Update-ul din 10 septembrie 2007 de pe „Creştin Ortodox. ro”

CrestinOrtodox.ro

Ne putem ruga pentru sinucigasi?
Manastirea Almas

Manastirea Almas se afla in comuna Garcina din judetul Neamt. Aceasta manastire, purtand hramul Duminica Tuturor Sfintilor, este o veche obste calugareasca, statornicita in tinuturile Neamtului inca din secolul al XV-lea, sub conducerea sihastrului Vasile Almas. Manastirea Almas, situata pe valea paraului cu acelasi nume, descris in scrierile sale de Calistrat Hogas, se afla in tinutul Neamtului, la circa 12 kilometri de orasul Piatra Neamt. La manastire se ajunge plecand dinspre Piatra Neamt spre Targu Neamt. Intrand pe Valea Almasului, se strabate

Manastirea Sfantul Ioan Teologul

Manastirea Sfantul Ioan Teologul este o manastire ortodoxa asemanatoare unei fortarete in insula Patmos a Greciei. Insula Patmos, aflata in Marea Egee, este locul unde a fost exilat, sub imparatul Domitian, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, cunoscut si sub numele de Ioan Teologul. Aici, Ioan a scris cartea Apocalipsei, carte ce inchide canonul Noului Testament. Manastirea consta in imbinarea de curti interioare, capele, scari, arcade, galerii si terase suspendate. In pereti se gasesc ascunse fragmente din templul antic inchinat zeitei Artemis care a fost distrus

Transparenta Bisericii in viata sacramentala

A vorbi despre incorporarea in Biserica inseamna a vorbi despre incorporarea in Hristos, intrucat Biserica este comunitatea celor „impreuna saditi” in Hristos. Ea este prin aceasta transparenta pentru Hristos. Aceasta transparenta e si un dat, si o misiune, o indatorire. Aceasta transparenta are doua sensuri: 1. Ea e transparenta in sensul ca e atat de subtiata incat prin ea nu se vede decat Hristos, ca ea nu vede decat pe Hristos, potrivit cuvantului Sfantului Apostol Pavel: „Caci am judecat sa nu mai stiu intre voi decat pe Iisus Hristos si pe Acela rastignit”

Apropierea realitatii

In mod sugestiv, s-ar putea spune ca organele perceptive ale omului, simturile si intelectul, intelese ca o unitate functionala, fac ca insusi omul sa devina un interpret al mesajelor emise de realitatea cosmica. Prin urmare, realitatea universului este pur si simplu tradusa in limbajul stiintific si filozofic, iar in cadrul acestei traduceri se pot identifica limitele obiectului de cunoastere accesibil si abordabil, precum si limitele capacitatii cognitive a omului. Inainte de a se identifica partea nevazuta a materiei, limbajul filozofic, pe care il adoptase teologia bizantin a

Spiritul critic si geneza credintei religioase
Puse fata-n fata, spiritul critic si credinta religioasa apar ca doua atitudini mentale nu numai diferite ci chiar situate intr-un raport antagonic. Diferenta dintre ele consta in intemeierea primei pe nevoia argumentarii rationale, iar a celei de a doua, pe nevoia convingerii afective. In aparenta, lucrurile par a sta asa. In fond insa, atat spiritul critic cat si credinta religioasa reprezinta cai diferite prin care persoana umana cauta descoperirea Adevarului. Spiritul critic urmareste dovedirea imediata, cu certitudine si bazat pe argumente faptice, a unor adevaruri

Dimensiunea vindecatoare a monahismului
Motivatiile celor care, parasind lumea, s-au salasluit in pustie au fost multiple: de ordin istoric, social, teologic. Avva Pafnutie, in secolul al IV-lea, stabilea trei cauze care determinau pe unii dintre crestini sa imbratiseze viata monahala: chemarea lui Dumnezeu, mijlocirea oamenilor si imprejurarile vietii. Exista marturii care confirma faptul ca unii crestini se refugiau in manastiri pentru a scapa de impozite, de recrutarea fortata in armata imperiala, de exploatarea marilor proprietari de pamanturi, de tot felul de nedreptati. Fericitul Ieron im, descriind viata

Ultimele Stiri:

Parastas pentru Parintele Patriarh Teoctist si pentru Parintele Sofian

Ecumenismul se muta la Cluj

Speranta pentru innoirea Europei

Asociatia Ziaristilor si Editorilor Crestini – AZEC

Sesiunea anuala a Comisiei de Istorie bisericeasca a Bisericii Ortodoxe Romane

Comunitatea CrestinOrtodox.ro

Pr. Dorin.

Eclesiologie tipologică. Despre sintagmele συναγωγας εθνων şi κατασχεσιν αιωνιον

Orastie - Biserica ortodoxa (2)

Sintagma συναγωγας εθνων apare de două ori în cartea Facerii: la 28, 3 şi 48, 4. A doua sintagmă, κατασχεσιν αιωνιον apare tot de două ori: în 17, 8 şi 48, 4. Prima sintagmă înseamnă „adunare de popoare”, pe când a doua: „moştenire veşnică”. Şi, încadrate în făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de Sfinţii Patriarhi, aceste sintagme sunt însăşi voia lui Dumnezeu faţă de urmaşii lui Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif, adică faţă de credincioşii Bisericii lui Hristos unde se împlinesc cu adevărat aceste prorocii.

Ce vrem să spunem în definitiv? Că făgăduinţele lui Dumnezeu din cartea Facerii, cum că din Patriarhi vor ieşi multe popoare şi că pământul lui Israel îi este dat spre moştenire veşnică cuprind realităţi tipologice, adică vorbesc despre lucruri care ţin de Biserica lui Hristos şi de parcursul Bisericii spre veşnicie.

După cum cunoaştem din Sfânta Scriptură, Israel, poporul lui Israel nu este şi nu a fost niciodată o adunare de popoare, ci toţi au drept strămoş pe Avraam, căci toţi au ieşit din coapsele sale. În acelaşi timp, Israelul real, ca popor, nu are tot teritoriul fostei Palestine şi nici nu-l va avea veşnic, chiar dacă îl va dobândi în integralitatea sa, pentru că pământul şi cerul de acum nu sunt veşnice.

Cele două sintagme scripturale, rostite în vedenie de către Dumnezeu, revelate în mod extatic, vorbesc despre două trăsături principale ale Bisericii. Biserica Ortodoxă este o adunare de popoare, o adunare de Biserici naţionale, o adunare de credincioşi din diferite naţii. Sintagma „adunare de popoare” vorbeşte despre universalitatea Bisericii, care cuprinde şi cheamă întreaga lume în interiorul ei.

Credincioşii lui Dumnezeu actuali nu sunt cei care au primit Legea dar nu au înţeles esenţa Legii, ci cei întru care s-au împlinit făgăduinţele ei: „Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” [F. Ap. 2, 39, ed. BOR 1988] şi : „De aceea [moştenirea făgăduită] este din credinţă, ca să fie din har şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii, nu numai pentru toţi cei ce se ţin de lege, ci şi pentru cei ce se ţin de credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor” [Rom. 4, 16, Cf. Idem].

A doua sintagmă vorbeşte despre moştenirea veşnică pe care o vor primi mădularele adevăratei Biserici. Moştenirea veşnică e a Sfinţilor [a se vedea F. Ap., cap. 7, unde Sfântul Ştefan arată împlinirea făgăduinţelor în Biserica lui Hristos] sau Biserica lui Hristos va moşteni Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi insistă pe această citire tipologică a Vechiului Testament, pe vederea retroactivă a Vechiului Testament, pe înţelegerea de la Hristos spre profeţiile şi vorbirea umbroasă despre El din Vechiul Testament. O adevărată cunoaştere a Vechiului Testament trebuie să fie una duhovnicească, una care caute înţelegeri folositoare mântuirii noastre. Atunci când citim paginile Vechiului Legământ trebuie să căutăm să vedem în ele ceva despre viaţa noastră din Biserică, ceva despre noi, despre starea noastră interioară, după cum Noul Testament ne vorbeşte despre cum vom fi în viaţa veşnică.

Noi suntem adunaţi din toate popoarele în Biserică şi ni s-a dăruit să trăim viaţa veşnică încă de acum. Istoria nu este separată de veşnicie, ci în cadrul istoriei noi putem să experiem relaţia cu Dumnezeu, în Biserică, prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin experienţă interioară.

Am evidenţiat tipologia eclesială a celor două sintagme pentru a atenţiona asupra faptului că Biserica creştină a fost pregătită, aşteptată şi prorocită în cadrul poporului lui Israel. Vechiul Testament vorbeşte despre Biserica ce va moşteni făgăduinţele şi această Biserică e veşnică, nu este şi nu poate fi înghiţită de istorie, pentru că e condusă de către Dumnezeu.

Astăzi se împlineşte acelaşi lucru cu Biserica, ca atunci când Israel mergea spre fiul său Iosif în Egipt, şi Dumnezeu i s-a arătat în vedenie la fântâna jurământului, în Beer-Şeba şi i-a spus: „Eu mă voi pogorî împreună cu tine în Egipt şi Eu te voi înălţa până la sfârşit”, cf. LXX, Fac. 46. 3.

Biserica va fi înălţată în faţa tuturor vrăjmaşilor ei până în sfârşit, adică întotdeauna. Cei care vor lupta cu Biserica lui Hristos vor lupta cu Însuşi Dumnezeu, pentru că, aşa cum a spus Gamaliel [care după o mărturie vrednică de crezare era creştin infiltrat în sinedriu, pentru ca să atenţioneze pe creştini despre eventualele prigoane]: „Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” [F. Ap. 5, 39, ed. BOR 1988].

În concluzie, Biserica poate cuprinde întreaga lume, pe toţi câţi cred în Hristos şi se botează ortodox iar dimensiunea ei nu e pur istorică ci divino-umană. Pentru că este viaţa lui Dumnezeu cu oamenii, împreună-petrecerea lui Dumnezeu cu oamenii, Biserica va continua să existe după transfigurarea lumii şi judecata tuturor, fiind veşnică.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Textul cu diacritice greceşti aici, în format word şi aici aveţi fontul grecesc aferent.