Despre disputele sterile şi vrăjitorie în „Memoriile” Sfântului Clement Romanul

Sf. Clement Romanul, Memorii, trad. din lb. engl. de Pr. Cornel Savu, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006, 432 p.

Cartea Sfântului Clement e un monument al Sfintei Tradiţii de primă mână, care are în centrul ei disputa dintre Sfântul Apostol Petru şi Simon Magul, primul eretic care a ieşit din Biserica lui Hristos. Am mai discutat şi altă dată despre această dispută [ art. 1 şi art. 2], numai că acum ne vom axa pe anumite pasaje din carte, care vorbesc despre comunicare, despre propovăduirea credinţei în faţa unor oameni bolnavi de duhul contrazicerilor.

Sfântul Petru vorbea cu Simon în văzul oamenilor, în faţa a mii de oameni iar Simon încerca tot timpul să îi bage beţe în roate. Întrebările sale erau insidioase, stupide sau arţăgoase. Îl întreba ceva anume pe Sfântul Petru, dacă vedea că i se răspundea foarte bine şi i se închidea gura, schimba subiectul şi se făcea că nu a primit niciun răspuns temeinic din partea sa. Pe el nu îl interesa adevărul ci contrazicerile.

De aceea, la un moment dat, în III, 43, p. 174, Sfântul Petru îi spune: „Dacă acum cauţi un pretext ca să scapi, ai libertate deplină, şi n-ai nevoie să foloseşti un pretext anume. Fiindcă toţi te-au auzit vorbind total greşit şi au priceput că nu poţi dovedi nimic, ci ai pus întrebări numai pentru a te contrazice, ceea ce poate face oricine. Pentru că ce greutate este ca, după ce au fost aduse dovezile cele mai limpezi, să dai replica: N-ai zis nimic la subiect?”

Este identificabil duhul de ceartă, fals-controversial al ereticilor din toate timpurile. În loc să se întoarcă la învăţătura Bisericii dintotdeauna, ca să o aibă drept canon, normă, îndreptar de viaţă şi de gândire, ereticul încearcă să vorbească despre o anume învăţătură în detrimentul altora sau să inventeze o anume fantă a interpretării străină Tradiţiei Bisericii.

Simon căuta pretexte ca să plece, să dea bir cu fugiţii, când vedea că e încolţit silogistic sau să se certe, când avea impresia că Sfântul Petru nu  o să-l pună imediat la punct în interpretările sale. Când nu mai avea argumente începea să îl ocărască şi să îl blesteme pe Sfântul Petru, îl declara vrăjitor sau rătăcit, spunea că Domnul S-a contrazis în Sfânta Evanghelie şi că El, la rândul Său – blestemat cuget venit din Iad! – ar fi un vrăjitor.

Calmitatea Sfântului Petru îl enerva teribil. Vă invit să citiţi această dispută teologică pe îndelete, cu stiloul sau pixul în mână [cartea se găseşte încă pe piaţă şi stilul ei este actualizat], ca să surprindeţi starea de  spirit a celui care crede drept şi nu se teme de nimeni şi, în acelaşi timp, să observaţi aiurelile lui Simon, care îmbină toate credinţele şi minciunile de te înfiori.

El avea mania întrebărilor. Se credea Fiul lui Dumnezeu, născut ca şi Domnul Hristos dintr-o fecioară fără bărbat, însă făcea minuni demonice cu ajutorul unor demoni, ajutor pe care l-a primit, după ce, spune el, a invocat spiritul unui tânăr ucis în mod atroce. Pe de o parte se credea întruparea divinităţii iar pe de altă parte vorbea despre o mulţime de dumnezei, creaţi de un dumnezeu necunoscut, dar, deasupra acestui dumnezeu necunoscut ar fi fost o lumină ce nu poate fi sesizată de nimeni ci doar de el.

Discursul său, extrem de logic ca înlănţuire a ideilor, avea concluzii strigătoare la cer. Pentru că el îmbina învăţătura Scripturii cu o învăţătură păgână adaptată personal, pentru a ajunge la concluzia că toţi trebuie să se închine în faţa lui, căci el este…dumnezeu. Când era făcut de ruşine şi era arătat drept vrăjitor de Sfântul Petru, cu Simon, care se credea…dumnezeu, se întâmplau lucruri interesante: „Auzind aceasta şi fiind lovit de conştiinţa sa, Simon s-a schimbat la faţă şi s-a făcut palid, căci se temea că, dacă tăgăduieşte, atunci îi vor cerceta casa, sau că Petru, în indignarea sa, îl va demasca şi mai făţiş, şi astfel ar afla toţi ce era el” [p. 175].

Cine era Simon? Un om care cunoscuse viaţa Bisericii, care se botezase, cum am spus în articolul anterior, dar care, fiind respins de la preoţie, a vrut să o cumpere cu bani de la Sfinţii Apostoli şi a fost dat afară dintre membrii Bisericii pentru acest fapt, pentru această dorinţă a sa, apucându-se de vrăji şi de minuni demonice. În această carte însă, Sfântul Clement ne prezintă aspecte ale vieţii lui Simon foarte interesante.

Părinţii lui Simon au fost Antoniu şi Rahela şi el era samarinean, născut în satul Ghettonilor. Cunoştea literatura greacă, era vrăjitor şi „iubitor de slavă şi de laudă mai mult decât tot neamul omenesc”, p. 97. Devine membru al ereziei lui Dositei şi prin linguşiri multiple ajunge capul sectei lui Dositei, ajunge să se îndrăgostească de o membră a sectei, numită Luna, pentru care face destule blestemăţii [p. 97-98].

Ce minuni demonice făcea Simon? Păi făcea pe oameni să creadă că trece prin stânci, se arunca cu capul în jos de pe munte şi nu păţea nimic, căci demonii îl făceau să aterizeze bine; se dezlega de legături, făcea să se deschidă zăvoarele închisorii singure, îi făcea pe oameni să creadă că însufleţeşte şi dă viaţă statuilor, făcea să răsară copaci din senin, care şi înmugureau, intra în foc şi nu ardea, îşi schimba înfăţişarea, chipul feţei, apărea ca şi când ar fi avut două chipuri, se transforma în oaie sau capră, făcea să le crească barba copiilor mici, zbura prin aer, făcea să apară aur din senin… Şi toate astea ca să fie adorat ca dumnezeu. [p. 99]

Adică făcea tot ce face Harry Potter, dar nu cu ajutorul lui Dumnezeu ci cu ajutorul demonilor, ca şi în celebrul şi demonicul film la care am mai făcut referiri. În faţa unui ucenic al său, care se dezice de el şi mărturiseşte acest lucru Sfântului Petru, Simon afirma despre sine că el l-a întrecut pe Dumnezeu în creaţie. De ce? Pentru că, în timp ce Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ, spunea vrăjitorul nostru, el a făcut un om din … aer. Iată ce spune el: „Odată, transformând eu prin puterea mea aerul în apă, apa în sânge, iar sângele în carne, am alcătuit o nouă fiinţă omenească – un băiat – şi am realizat astfel o lucrare mult mai aleasă decât cea a lui Dumnezeu Creatorul” [p. 103].

Caracterul duplicitar, egocentric şi plin de superbie, de o superbie nemăsurată al lui Simon pute peste tot, în întreaga carte. Găseşti în viaţa lui Simon mostre nenumărate de minciuni şocante, de nesimţire care nu mai poate să stea în el şi de satanism feroce. Era în stare să facă orice, absolut orice ca să fie în prim-plan, ca să fie admirat şi adulat.

Anterior disputei sale cu Simon, Sfântul Petru îl introduce pe Sfântul Clement, viitorul episcop al Romei, pe atunci nebotezat, în problemele disputelor cu ereticii. În I, 25, p. 111, Sfântul Petru îi spune lui Clement: „Fiindcă unii, când îşi dau seama în timpul disputei de cuvinte că greşeala lor este combătută, ei încep imediat să producă tulburare şi să stârnească certuri, ca să nu vadă toţi că au fost biruiţi; şi de aceea, eu cer de multe ori, cu stăruinţă, ca cercetarea problemei aflată în discuţie să se facă cu multă răbdare şi calm, astfel încât, dacă se pare cumva că ceva n-a fost spus bine, să fie îngăduită revenirea asupra lucrului respectiv pentru a fi explicat mai clar„.

Reluăm ideile. Disputele erau publice. Cei care asistau, poporul, concluziona cine a zis bine şi cine nu a zis bine şi se alătura celui care a învins prin adevăr, nu prin gură mare şi hărmălaie. Dacă vreo idee nu era înţeleasă de către mulţime şi aceasta cerea reveniri la ea, predicatorul putea să revină asupra ideii pentru ca toţi să se lămurească. Însă, predicatorul creştin avea tot interesul [pentru că interesul său era mântuirea oamenilor] să revină asupra ideii neînţelese, neexplicate prea bine, pentru ca toţi să fie mulţumiţi şi să se întărească întru adevăr.

Ce făceau însă ereticii, care doreau să aiurească mintea oamenilor şi să determine pe oamenii neîntăriţi în credinţă ai Bisericii să intre în secta lor? Începeau discuţiile cu întrebări şi nu cu prezentarea propriei lor învăţături, atacau învăţătura Bisericii, îşi idealizau viaţa şi comportamentul deşi ei erau nişte păcătoşi notorii…şi, când era vorba să îşi exprime credinţa şi erau prinşi în copcă, încercau să insulte şi să instige la violenţă pe ascultători, se credeau insultaţi şi ostracizaţi, se considerau neînţeleşi şi posesori ai unor cunoştinţe tainice, secrete, numai de ei ştiute, produceau hărmălaie şi nu se mai auzea muscă cu pieton.

Demonii operează aceiaşi tactică şi astăzi. După cum aţi asistat de mai multe ori la noi pe blog şi, probabil, în viaţa dv. zilnică, vine cel de altă credinţă, te ia la întrebări, te insultă, te descoase, te declară prost, nemântuit, eretic…dar tu nu afli nicio iotă din credinţa lui. El nu vine să îţi spună cine este, în ce crede, ci vrea să vadă dacă tu ştii cine eşti şi vrea să îi furnizezi cât mai multe detalii despre tine. Tactica neoprotestantă de racolare a credincioşilor noştri, de care încă nu s-au dezis [o vedem şi pe blogurile şi siterile lor] e aceea de a se declara creştini, fără confesiune [deşi ei sunt confesionalizaţi la maximum], de a vorbi direct despre ce îi interesează, fără să se prezinte şi fără să-ţi facă un briefing onest, o introducere onestă asupra credinţei şi a orgnizaţiei lor religioase.

Simon aşa se comportă faţă de Petru: vine, îl atacă, îl întreabă vrute şi nevrute, îl descoase, îl insultă, îl blestemă, se declară neînţeles de către el, dar nu spune nici cine este, nici cine l-a mandatat să se creadă ce se credea el şi nici că e vrăjitor. Adică spune tot felul de inepţii, dar nu şi cine este şi ce vrea. Adevărata faţă a lui Simon e mascată de un limbaj cursiv, intelectualist, de amiabilităţi…până când îi arăţi că e farsor şi devine mahalagiu.

Eschiva lui Simon, întreruperea discuţiei în mod brusc şi plecarea lui din oraş nu reprezintă o victorie, ci declararea propriei sale înfrângeri. Dacă în prima zi era însoţit de…o mie de oameni [reţineţi cifra!], a doua zi, după a doua zi de discuţii cu Sfântul Petru, Simon pleacă însoţit de un singur om, de un singur om!, de un singur ucenic, ceilalţi rămânând la picioarele Sfântului Petru, care nu era orator ca Simon, dar vorbea cu oratoria cea de sus, a Duhului.

Sunt multe de spus despre sterilitatea certurilor aşa-zis teologice cu ereticii. Cartea e plină de sfaturi extrem de importante în această problemă, e o pictare practică a realităţii.

Trecem însă la a doua problemă a articolului nostru, la vrăjitorie. Sfântul Petru leagă vrăjitoria de idolatrie şi idolatria de imixtiunea demonilor în viaţa noastră. Despre modul cum apar zeii, Sfântul Petru spune: „De asemenea, unora, arătându-li-se în mod vizibil sub diferite înfăţişări, demonii uneori le proferează ameninţări, iar alteori le promit despovărare de suferinţe, ca să le impună celor pe care îi amăgesc părerea că ei sunt zei, şi ca să nu ştie că [de fapt] sunt demoni„, cf. p. 212. Deci demonii, care în vechime se dădeau de zeul cu trei picioare şi zece capete, de zeiţa dragostei cu sânii mari, de zeul cu cap de vultur sau de monstru, iar acum se dau de obiecte neidentificate, de vampiri, de demoni amabili şi drăguţi, în pas cu mintea omului, de magi culturişti sau de salvatori terminatori îşi fac jocul cu cei care vor să fie minţiţi sistematic.

Sfântul Petru deplânge în această carte prostia idolatriei, prostia neştiinţei, căci oamenii se încred în demoni prezicători, care lucrează prin oameni şi în cei care au tot felul de puteri, pe care ei le numesc inexplicabile, dar pe baza cărora scot bani frumoşi de la fraieri.

Ce spune Sfântul Petru despre demoni? Ei, „fiind duhuri,…cunosc fără întârziere şi fără greutate ceea ce realizează medicii după multă vreme şi cu multă trudă. De aceea, nu este de mirare că ei ştiu ceva mai mult decât oamenii. Este însă de observat acest lucru: că ei nu folosesc ceea ce ştiu pentru mântuirea sufletelor, ci pentru înşelarea lor, ca în acest fel să îndoctrineze în cultul falsei religii” [p. 213].

De aceea, doamna care vede pe îngerul de lumină şi coroană noaptea şi scrie cărţi pe nerăsuflate, la dicteu demonic, cel care îţi vede boala stând pe fotoliul de la OTV şi te vede până la tine în pat, domnul care face din Mihai Eminescu un dumnezeu şi care e frate cu dumnezeul cu mulţi dumnezei al lui Simon, ca şi alţi fraţi care au transe, idei, vederi, vorbiri în limbi, rememorări şocante, care ştiu ce a fost în Biserica de la început şi cum trebuie reformată Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, vin şi te stresează în chip şi fel cu … dreptatea lor, niciodată neavând timp să vorbim despre adevărul cărţilor Bisericii dintru început, despre ce este şi nu despre ce vrem să fie.

Însă Sfântul Petru dă detalii şi mai interesante, cronologice despre vrăjitorie. În IV, 27, p. 217 el spune că Ham a fost inventatorul magiei. El a lăsat demonica moştenire a vrăjitoriei lui Miţraim, un fiu al său, din care descind egiptenii, babilonienii şi persanii. Pe acest Miţraim, fiul lui Ham care apare în Scriptură, cei din timpul lui l-au numit Zoroastru [adică stea vie] şi l-au socotit zeu, pentru că el scotea…scântei din stele cu vrăjile sale. Zoroastru, adică Miţraim, care a scris cărţi de vrăjitorie, moare însă lamentabil, omorât cu foc „de însuşi demonul pe care îl silea cu atâta agresivitate”, ca să facă aceste minuni demonice, halucinatorii.

De la magie, spune Sfântul Petru, au început diversele superstiţii, cf. p. 218. Superstiţiile reprezintă toaleta părut galantă a relaţiilor cu demonii, adică ale vrăjitoriei, unde vrăjitorii nu sunt albi sau negrii, ci numai negrii, tăciune de negrii şi cheamă demonii ca să facă lucruri drăceşti. Adică, mi-a ieşit cu sec, mi-a trecut pisica calea, am văzut un preot şi nu îmi merge bine, nu sunt idei venite din frunze şi din iarbă mare, ci dintr-o mentalitate anti-bisericească şi demonică, de la cei care se ocupă cu vrăji, cu divinaţie, cu necromanţie, cu ghicitul în cărţi, cu pase magnetice, cu fibrilaţii şi îndrăgostiri subite.

Astfel necredinţa a dus la idolatrie, la crearea de dumnezei falşi, care erau de fapt demoni ipostaziaţi în chip şi fel, iar o astfel de viaţă de închinare la idoli a dus la toată imoralitatea şi decadenţa [p. 219].

Cred că datele pe care le-am furnizat în acest articol sunt suficiente ca să vă trezească pofta bună, pofta de citit această carte, care are mai multe surprize iluminatoare decât v-aţi putea închipui.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Un comentariu la „Despre disputele sterile şi vrăjitorie în „Memoriile” Sfântului Clement Romanul”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *