Despre Negruţ… şi despre alţi prieteni

Avem la bunica noastră la ţară un câine care a făcut istorie, care a trecut prin peripeţii multiple, nu de alta, ci doar din cauza invidiei care i se purta şi i se poartă. Pentru că era invidiat de vecinii noştri a fost lovit brutal de un tânăr, i s-a dat cu piatra direct în ochi şi i s-a spart ochiul drept. E cel din fotografie şi îl cheamă… Negruţ, pentru că e negru şi pentru că ne place să îl alintăm. E un nume alintător, pentru un câine mai mult decât inteligent.

L-am crescut de mic. Bunica noastră l-a crescut ca pe un copil, dându-i ciorbă la castron şi lapte cu pâine înmuiată. De fapt acest tratament e unul general pentru fiecare animal din curtea noastră. Toate animalele sunt tratate ortodox, sunt binecuvântate şi stropite cu Sfânta Agheasmă de la început, de când vin la noi în curte sau de când se nasc, şi sunt hrănite regeşte. Noi vorbim cu ele, le educăm să vorbească cu noi, da, în limba lor şi după posibilităţile lor.

Pe lângă Negruţ mai trăiesc şi vreo trei pisici, dintre care pe una o cheamă Miţi, pe alta Florentina iar pe alta..neidentificată. Negruţ nu mănâncă ceva de jos, trebuie să îi dai mâncarea direct în gură, să îi vorbeşti frumos sau să i-o pui pe farfurie. Dacă i-o arunci jos nu o mănâncă. Iar dacă a mirosit mâncarea pisica nu o mai mănâncă, chiar dacă moare de foame în acea zi.

Cred că Negruţ a apărut la noi în curte după moartea lui… Sache. Sache nu era japonez ci tot un câine flocos, tot la fel de mic ca Negruţ, dar era prietenul copilăriei mele. Sache avea parteneră de viaţă pe Lola şi a avut o moarte dramatică. Nişte vecini, care şi pe acest câine super-inteligent îl invidiau, i-au pus laţ în gard şi el a căzut în acest laţ de sârmă. Sârma ruginită i s-a strâns pe trup, în dreptul testiculelor, pe întreg trupul şi abia am putut să ne înţelegem cu el şi să tăiem laţul şi să îl slobozim din laţ.

Sache, cu care vorbeam ca şi cu un om, cu care dormeam în pat şi nu mă muşca, după ce a fost prins în laţ şi bătut bestial de un vecin al nostru fără prea multă minte [ce să mai spun de inimă!…], mă privea, ne privea îngrozit. Nu mai credea în nimeni. Tocmai de aceea ne-am pus mânuşi în mâini şi haine pe noi ca să nu ne muşte, atunci când am vrut să îi tăiem laţul.

I-am tăiat laţul, dar a fugit sub o grămadă de joarde de viţă, tăiate din vie, şi nu a mâncat vreo săptămână, cu toate insistenţele noastre şi nici nu a ieşit afară. Dacă te apropiai de el te muşca, lătra, era înnebunit de durere… Bătaia îl făcuse să se sălbăticească, el, cel pe care noi nu îl bătuserăm niciodată, ci îl hrăneam cu bomboane, rahate şi carne prăjită.

La un moment dat Sache a ieşit de sub lemne, era sleit de puteri şi rana [era vară] începuse să prindă viermi. Pentru că era prea slăbit am reuşit cu chiu cu vai să îi tăiem laţul, care îi ajunsese până la intestine, să îl ungem cu ulei şi să aplatizăm cangrena. A intrat din nou sub lemne, a stat acolo mârâind şi jelindu-se, plângând el şi plângând şi noi, până când… a murit.

Împreună cu verişoara mea Anca, care acum lucrează în Spania şi care poate citi aceste rânduri online, i-am făcut lui Sache [eram în clasa a 5 sau a 6-a, poate mai mici]…slujba înmormântării, cântându-i : Veşnica pomenire! Atunci am crezut că e drept să facem acest lucru, şi acum, privind în urmă, cred că a fost un gest…potrivit.

Soarta lui Sache a fost tangenţială cu a lui Negruţ, într-un anume fel. Când Negruţ a fost lovit acum 2-3 ani cu piatra, se sălbăticise. Nu lăsa pe nimeni să se mai apropie de el. Nici acum, dacă nu mergi cu atenţie, nu te poţi atinge de botul lui. Dacă vii cu mâna dinspre partea draptă, de acolo de unde are ochiul distrus, crede că vrei să îi faci rău şi se repede la tine să te muşte.

Mă vede când intru de la poartă şi dacă vorbesc cu el, dacă îi rostesc numele, începe să dea din coadă. Mă cunoaşte şi când sunt în reverendă şi când sunt civil, iar când sunt în reverendă are un respect incredibil pentru mine, încât nu vrea să îmi taie calea. E învăţat de mamaia ori să meargă în faţa ei ori să vină după ea, dar să nu treacă prin faţa ta. Dacă mamaia, bunica mea, se duce să cumpere ceva de la chioşcurile cu alimente din localitate, el o aştepată la poartă şi latră la toţi care trec prin faţa curţii. Când se întoarce acasă o însoţeşte în curte şi… vorbeşte cu ea, prin priviri şi gesturi.

Mi-a spus bunica mea, că acum câteva zile, nu a putut să scape de pisici, care doreau să meargă cu ea la… Biserică. I-a certat, i-a alungat şi tot nu au vrut să se întoarcă. La un moment dat s-au întors, dar nu au mai ştiut unde să intre. Un pisic s-a suit într-un copac şi a rămas acolo. Îi era frică să se dea jos. A doua zi s-a dus cu scara ca să îl ia de pe o creangă, unde sta şi ţipa la ea iar pe al doilea, pe al doilea pisic, fătaţi recent amândoi, l-a găsit pe casa unei vecine şi tot la fel, l-a luat de acolo după multe eforturi.

Câinele care vrea să meargă cu noi la Biserică nu e o noutate. Toţi câinii şi pisicii noştri, pentru că sunt foarte sociabili, vor să meargă cu tine peste tot. Nu le e frică de bătaie, nu le e frică de moarte, intră aiurea pe te miri unde şi cad pe unde nu te-ai gândi. Dacă vorbeşti cu ei se umanizează, te înţeleg, ştiu dacă eşti trist, dacă eşti vesel, dacă trebuie să vină lângă tine sau dacă trebuie să te lase în pace.

Finii noştri, care au trăit lângă noi, când a murit finu, aveau un câine mare, galben cu negru, o nuanţă foarte greu de descris…a mers cu finu până la cimitir. A văzut unde l-au îngropat şi a rămas acolo, prima noapte, şi a urlat de a îngrozit pe toţi vecinii cimitirului. Toţi se minunau şi plângeau de dorul dorului câinelui. Nu ştiu cum l-a luat fina de acolo, de la mormânt, însă ceva a fost sigur până când a murit: el pleca de acasă, de unul singur, rupea lanţul, urla, sărea gardul şi se ducea la cimitir să îl jelească pe stăpânul său, care îl luase de pui dintre liniile de tren ale oraşului.

Nu degeaba am vorbit despre aceste sensibilităţi…canine şi am vrut să le evoc, să le elogiez chiar. Dacă aşa se întâmplă cu animalele unor oameni credincioşi, sociabili, atenţi la sufletele care le au în curtea lor, în casa lor, cum ar trebui să ne comportăm faţă de copiii noştri şi ce relaţie ar trebui să avem cu ei? Nu ar trebui să avem o relaţie şi mai specială cu copiii, cu părinţii, cu naşii, cu finii, cu rudele şi prietenii noştri?

Negruţ vede cu un singur ochi, dar ştie să se…bucure de tine. Bucuria de altul nu se naşte în tine, nu pentru că eşti bolnav sau pentru că eşti sărac, ci pentru că nu ai inimă de…om. Dacă am încerca să avem inimă de om, am vedea nu doar cu un ochi, ci cu o mie de ochi, cu ochii a multe gesturi de iubire, de atenţie, de delicateţe.

Sper să nu vă fi întristat prea mult! Însă, poezia vieţii acestor animale, credincioşia şi delicateţea lor, pe noi ne-a învăţat…Teologie. O Teologie a lucrării harului în animalele care sunt iubire şi binecuvântate, în animalele care răspund iubirii noastre, cu o iubire şi o vorbire a lor, cu o recunoştinţă a lor care ne dezarmează.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.