Orastie - Biserica ortodoxa (2)

Sintagma συναγωγας εθνων apare de două ori în cartea Facerii: la 28, 3 şi 48, 4. A doua sintagmă, κατασχεσιν αιωνιον apare tot de două ori: în 17, 8 şi 48, 4. Prima sintagmă înseamnă „adunare de popoare”, pe când a doua: „moştenire veşnică”. Şi, încadrate în făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de Sfinţii Patriarhi, aceste sintagme sunt însăşi voia lui Dumnezeu faţă de urmaşii lui Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif, adică faţă de credincioşii Bisericii lui Hristos unde se împlinesc cu adevărat aceste prorocii.

Ce vrem să spunem în definitiv? Că făgăduinţele lui Dumnezeu din cartea Facerii, cum că din Patriarhi vor ieşi multe popoare şi că pământul lui Israel îi este dat spre moştenire veşnică cuprind realităţi tipologice, adică vorbesc despre lucruri care ţin de Biserica lui Hristos şi de parcursul Bisericii spre veşnicie.

După cum cunoaştem din Sfânta Scriptură, Israel, poporul lui Israel nu este şi nu a fost niciodată o adunare de popoare, ci toţi au drept strămoş pe Avraam, căci toţi au ieşit din coapsele sale. În acelaşi timp, Israelul real, ca popor, nu are tot teritoriul fostei Palestine şi nici nu-l va avea veşnic, chiar dacă îl va dobândi în integralitatea sa, pentru că pământul şi cerul de acum nu sunt veşnice.

Cele două sintagme scripturale, rostite în vedenie de către Dumnezeu, revelate în mod extatic, vorbesc despre două trăsături principale ale Bisericii. Biserica Ortodoxă este o adunare de popoare, o adunare de Biserici naţionale, o adunare de credincioşi din diferite naţii. Sintagma „adunare de popoare” vorbeşte despre universalitatea Bisericii, care cuprinde şi cheamă întreaga lume în interiorul ei.

Credincioşii lui Dumnezeu actuali nu sunt cei care au primit Legea dar nu au înţeles esenţa Legii, ci cei întru care s-au împlinit făgăduinţele ei: „Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” [F. Ap. 2, 39, ed. BOR 1988] şi : „De aceea [moştenirea făgăduită] este din credinţă, ca să fie din har şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii, nu numai pentru toţi cei ce se ţin de lege, ci şi pentru cei ce se ţin de credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor” [Rom. 4, 16, Cf. Idem].

A doua sintagmă vorbeşte despre moştenirea veşnică pe care o vor primi mădularele adevăratei Biserici. Moştenirea veşnică e a Sfinţilor [a se vedea F. Ap., cap. 7, unde Sfântul Ştefan arată împlinirea făgăduinţelor în Biserica lui Hristos] sau Biserica lui Hristos va moşteni Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi insistă pe această citire tipologică a Vechiului Testament, pe vederea retroactivă a Vechiului Testament, pe înţelegerea de la Hristos spre profeţiile şi vorbirea umbroasă despre El din Vechiul Testament. O adevărată cunoaştere a Vechiului Testament trebuie să fie una duhovnicească, una care caute înţelegeri folositoare mântuirii noastre. Atunci când citim paginile Vechiului Legământ trebuie să căutăm să vedem în ele ceva despre viaţa noastră din Biserică, ceva despre noi, despre starea noastră interioară, după cum Noul Testament ne vorbeşte despre cum vom fi în viaţa veşnică.

Noi suntem adunaţi din toate popoarele în Biserică şi ni s-a dăruit să trăim viaţa veşnică încă de acum. Istoria nu este separată de veşnicie, ci în cadrul istoriei noi putem să experiem relaţia cu Dumnezeu, în Biserică, prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin experienţă interioară.

Am evidenţiat tipologia eclesială a celor două sintagme pentru a atenţiona asupra faptului că Biserica creştină a fost pregătită, aşteptată şi prorocită în cadrul poporului lui Israel. Vechiul Testament vorbeşte despre Biserica ce va moşteni făgăduinţele şi această Biserică e veşnică, nu este şi nu poate fi înghiţită de istorie, pentru că e condusă de către Dumnezeu.

Astăzi se împlineşte acelaşi lucru cu Biserica, ca atunci când Israel mergea spre fiul său Iosif în Egipt, şi Dumnezeu i s-a arătat în vedenie la fântâna jurământului, în Beer-Şeba şi i-a spus: „Eu mă voi pogorî împreună cu tine în Egipt şi Eu te voi înălţa până la sfârşit”, cf. LXX, Fac. 46. 3.

Biserica va fi înălţată în faţa tuturor vrăjmaşilor ei până în sfârşit, adică întotdeauna. Cei care vor lupta cu Biserica lui Hristos vor lupta cu Însuşi Dumnezeu, pentru că, aşa cum a spus Gamaliel [care după o mărturie vrednică de crezare era creştin infiltrat în sinedriu, pentru ca să atenţioneze pe creştini despre eventualele prigoane]: „Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” [F. Ap. 5, 39, ed. BOR 1988].

În concluzie, Biserica poate cuprinde întreaga lume, pe toţi câţi cred în Hristos şi se botează ortodox iar dimensiunea ei nu e pur istorică ci divino-umană. Pentru că este viaţa lui Dumnezeu cu oamenii, împreună-petrecerea lui Dumnezeu cu oamenii, Biserica va continua să existe după transfigurarea lumii şi judecata tuturor, fiind veşnică.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Textul cu diacritice greceşti aici, în format word şi aici aveţi fontul grecesc aferent.

Did you like this? Share it: