The image “http://www.geocities.com/Athens/Atrium/8410/st-adam.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Protopărintele nostru,

Sfântul Adam,

primul om făcut de Dumnezeu

Fac. 50, 1 exprimă reacţia Sfântului Iosif la adormirea Sfântului Iacov, tatăl său. LXX spune: „Şi Iosif, căzând pe faţa tatălui său, l-a plâns pe acesta şi l-a sărutat [ και εφιλησεν αυτον]”. Textul grecesc însă, care vorbeşte de sărut, vorbeşte de fapt de… dragoste. Verbul φιλεω înseamnă şi eu iubesc dar şi eu sărut pe cineva.

Şi nu exprimă oare acest verb adevărul dragostei? Păi cum poţi să săruţi autentic pe cineva dacă nu îl iubeşti? Şi cum poţi să iubeşti pe cineva fără să vrei să te manifeşti, să îi arăţi cumva dragostea ta?

Ca şi în română, verbul cu pricina nu se referă la aspectul sexual al dragostei, ci la aspectul intensiv, duhovnicesc al dragostei. Dragostea pentru tatăl său se manifestă. El cade pe faţa lui, se aruncă cu toată durerea pe faţa tatălui său mort, îl îmbrăţişează şi îl sărută plin de lacrimi.

Sărutul său e un sărut de dragoste adâncă, un sărut al fiului pentru părintele său iubit, un sărut al unui fiu iubitor, prea încercat în viaţa sa, faţă de un tată Sfânt. Acest fel de sărut adânc îl avem noi când ne sărutăm Părinţii noştri duhovniceşti în coşciug sau când sărutăm Sfintele lor Icoane. Sărutând Icoanele lor e ca şi cum i-am săruta pe ei, pentru că noi nu vedem lemnul şi vopselele ci noi vedem dragostea pentru chipul lor, pentru viaţa lor, care ne-a însufleţit şi ne-a purtat şi ne poartă de grijă.

Mama care îşi plânge băiatul tânăr mort în Irak, trimis acolo pentru o viaţă mai bună, îi pupă fotografia, îi ia în braţe tabloul cu el, îi strânge în braţe hainele lăsate acasă şi plânge cu amar. Ea nu e nebună! Nu confundă sărmana fotografie cu el, cu fiul ei, şi nici nu îmbrăţişează trupul mort, când e adus cu avionul şi crede că acel trup mort este Ionel al ei. Ea ştie că băiatul ei este cel viu, cel care vorbea cu ea şi care o iubea pe ea.

Icoana Sfântului nu e o pictură aiurea, izvorâtă din fantezie şi halucinaţii, ci chipul duhovnicesc al unui Sfânt al lui Dumnezeu, al unui om plin de Duhul, care s-a făcut locaş al lui Dumnezeu şi care acum e cu Dumnezeu şi se roagă Lui pentru mântuirea noastră. Rugăciunile Sfinţilor sunt dragostea lor pentru noi, dragostea ca şi noi să fim , să ajungem acolo unde sunt ei. Nu este egoism, ci dragoste! Egoismul e acolo unde Sfinţii nu sunt recunoscuţi ci se recunoaşte fiecare pe sine drept bulibaşă al interpretării Scripturii.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: