Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Prima zi a colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”

Orthodox Images of the Christ

Vă dorim să iniţiaţi dialogul nostru cu cele mai bune intenţii, cu dorinţa de a ne zidi reciproc, de a ne educa reciproc şi de a ne bucura reciproc.

Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-ne pe noi! Amin!

În subsolul acestei postări putem începe dialogul pe care ni l-am dorit de la început

şi pe care, poate că mulţi dintre dv. vi l-aţi dorit de mai multă vreme.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Colocviul internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!” [15 septembrie-15 octombrie 2007]

Next

Un apologet al echilibrului

25 Comments

  1. Ce înseamnă „dialog decent”? În latină decens,decentis = potrivit, adecvat. E sinonim ca sens cu englezescul appropriate.

    O discuţie poate fi semnificativă, poate fi proprie dacă te reprezintă, dacă te explică.

    Asta nu înseamnă că nu putem discuta orice, pe orice temă…Ci putem să discutăm orice temă asumându-ne tema şi gradul de implicare în problematica ei ca atare.

  2. Vă mulţumim dommule Bogdan pentru semnul publicitar făcut iniţiativei noastre şi vă aşteptăm să dezbatem subiecte vii, interesante, în această lună de zile, pe care ne-o dorim extrem de intersantă.

    Rămâne de văzut ce şi cum.

  3. După cum se observă în articolul de deasupra, intitulat de către noi, „Un apologet al echilibrului”, în rândul nostru, al ortodocşilor, există ideea unei „segregaţii” între Teologii duhovniceşti şi Părinţii duhovniceşti fără prea multe studii.

    O segregaţie însă închipuită. Pentru că cei care ştiu mai mult ajută în domeniul înţelegerii dogmelor, a studiilor teologico-istorice, a învăţământului teologic, al traducerilor şi tipăriturilor de carte sfântă în Bis. , pe când cei care au mai puţină cunoaştere pot fi mult mai aproape de pătura joasă a Bisericii şi de cea medie, ajutând la buna comunicare a învăţăturii ortodoxe.

    Fiecare învaţă de la fiecare. Nu trebuie să ne propunem ca să fim toţi învăţaţi, şcoliţi. Însă, fiecare, la nivelul nostru, trebuie să dorească să facă ceea ce poate, ceea ce înţelege şi ceea ce simte că Dumnezeu îl luminează să facă.

    În concluzie: separaţia dintre Teologi şi trăitori e utopică şi nu aparţine realităţii Bisericii Ortodoxe.

  4. http://www.razbointrucuvant.ro/2007/09/07/epistola-plina-de-durere-a-cuviosului-paisie-aghioritul-despre-tulburarile-din-biserica/#more-966
    „Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă­rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep­tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi­lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su­fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru­pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab­solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

    Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con­siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

    Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie­care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre” (Cuv. Paisie Aghioritul)

  5. Cum înţelege un om neduhovnicesc lucrurile duhovniceşti, cum credeţi că se raportează în inima lui la ele?

  6. Avem mare nevoie astăzi de un dialog echilibrat, dar şi echidistant faţă de ce este în afară. După 1989 se observă în întreaga societate românească fenomenul de radicalizare a discursului. Cel echilibrat este dat la o parte, marginalizat şi catalogat drept „fără vână”. Acest curent îl întâlnim mai ales în mass-media, dar, din păcate, şi în rândul unora dintre creştinii ortodocşi. Tot timpul criticăm, acuzăm, arătăm cu degetul, oriunde am fi. Odată am asistat la o scenă terifiantă, în care, un călugăr ortodox X, aflat în librăria Sophia din Bucureşti, blestema de la cap până la coadă pe toţi din Facultatea de Teologie, ca unii apostaziaţi, vânduţi dracului. La o astfel de atitudine trebuie să ripostăm şi să demontăm argumentaţiile. Nu poţi judeca un întreg grup de oameni, o întreagă Biserică, în acel moment ceva nu este în ordine cu tine ca persoană.
    Intransigenţa vine în primul rând din lipsa dialogului sincer, dar şi datorită unui obscurantism însuşit.
    Nu poate exista separaţie între teolog şi trăitor, pentru că a fi teolog înseamnă a fi şi trăitor. Trăirea nu poate fi făcută decât prin teologie şi invers.

  7. Suntem de acord cu acest lucru. Nu poţi catologa pe cineva într-un fel sau altul până nu îi cunoşti viaţa.

    Nu poţi să minimalizezi un patrolog dacă tu eşti dogmatician şi nici nu poţi să spui „avem nevoie numai de predicatori în Biserică”, când avem nevoie de toţi la un loc.

    Domnii de la Război întru Cuvânt au atins problema esenţială a momentului şi bine ar fi să o vedem pe blogul dumnealor în fiecare zi. Suntem chemaţi la unitate între noi şi la moderaţie.

    Însă acestea se fac într-un dialog unde vii cu ceea ce eşti tu, cu cât eşti tu, fără a epata, fără a te propune mai mult decât eşti.

    Dacă ne acceptăm limitele, dialogul se încropeşte, funcţionează. Dacă ştim să nu ne proclamăm nici torţionarii altora dar nici învăţătorii ierarhiei bisericeşti, lucrurile merg bine.

  8. Eu cred că trebuie de la început făcută separaţia clară între apelativul de creştin practicant şi om duhovnicesc. Sunt foarte mulţi practicanţi astăzi dar foarte puţini duhovniceşti. Deci poţi fi practicant dar nu duhovnicesc ceea ce îţi impune o atitudine. Atitudinea este gest care, în situaţii limită, arată cu adevărat cine eşti. Ori, eu când mă gândesc la atitudinea omului neduhovnicesc nu am în vedere persoana care nu are legătură cu Biserica, ci cea care stă în interiorul ei, dar nu îi aparţine.

    Omul neduhovnicesc nu poate vedea dincolo datorită propriei persoane, datorită propriului eu. Având o atitudine superficială faţă de ce înseamnă Biserica nu este îngăduitor, este foarte dur, un adevărat taliban. Priveşte oamenii, preoţii, Biserica de pe treapta zeflemitorului, al celui care le ştie pe toate şi totul. O astfel de persoană nu se vede pe sine ci numai pe alţii. Vine la biserică, participă la slujbe, dar nu este activ, nu este implicat, vede totul din afară, ca un perceptor.

    Totuşi în inima lui sunt tot timpul întrebări pe care nu le ascultă şi încearcă permanent să le ascundă, să le arunce sub preş. Simte că ceva nu este în ordine cu el dar totuşi nu ascultă de impuls, ci de ce îi este aparent în avantaj pe moment.

  9. Înţeleg ce vreţi să spuneţi.

    Cei care sunt pipăibili în fiinţa lor, care emană din ei frumuseţea duhovnicească sunt desemnaţi drept oameni duhovniceşti, pe când cei care nu ştiu să vadă dincolo de cuvinte, de norme, de gesturi, îi numiţi oameni frivoli, oameni încă în agitaţia accentuată a patmilor.

    Însă, totuşi,care esta şansa omului frivol, care nu vede ce să facă prea bine, ca să se apropie de viaţa duhovnicească? Cum percepe el pe cel înduhovnicit şi care sunt lucrurile care denotă că a înţeles corect cuvintele Părinţilor sporiţi şi ale Sfinţilor?

    Pentru că fiecare poate să spună că a înţeles ce citeşte, însă să nu poate spună ceva în limba lui, pe înţelesul său.

    Deci, cum intuim că cineva a înţels ceea ce citeşte şi predică Biserica Ortodoxă?

  10. Primul pas îl reprezintă deşertarea de sine. Fără acest pas nimic nu se poate întâmpla, lăsarea în voia lui Dumnezeu. Această deşertare nu se poate rezuma la „trebuie”, ci implică mult mai mult,întreaga fiinţă. Poţi sta lângă un om duhovnicesc ani de zile şi să nu îi sesizezi prezenţa, deoarece nu eşti deschis către el, nu te faci transparent, nu îl laşi pe Dumnezeu să lucreze.

    Totuşi întrebarea pe care eu mi-o pun este cum vedem că cel de lângă noi poate să răspundă la problemele noastre? Există astăzi o adevărată obsesie (poate nu m-am exprimat bine) pentru pustnici ascunşi care să răspundă la întrebări exitenţiale. Cum putem găsi omul duhovnicesc de lângă noi, plecând de la premisa că avem această inimă deschisă?

  11. Cred că întâlnirea cu oameni duhovniceşti e un mare dar al lui Dumnezeu şi că îi întâlnim tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ei.

    Nu-i vedem decât atunci când Domnul ne deschide ochii ca să îi vedem. E o mare pedagogie divină în toată căutarea prietenului nostru duhovnicesc sau a Părintelui nostru. Deşi ni se pare că l-am găsit noi, de fapt Dumnezeu e Cel care ni-i scoate în cale pe oamenii de care avem nevoie.

  12. Iată, că deşi nu am avut o idee de discuţie, un fir al discuţiei, am ajuns să vorbim despre relaţiile importante dintre noi şi despre vederea adevărată a oamenilor.

    Până nu facem primul pas spre a cunoaşte pe cineva, nu ne dăm seama de ce avem nevoie.

  13. Eu cred că omul duhovnicesc nu poate fi măsurat, catalogat, circumscris în nişte reguli. Găsirea lui este spontană, asemenea unei revelaţii, care vine dintr-o dată, ca un flash, ca o scânteiere.

    De multe ori părintele duhovnicesc pe care l-am găsit şi pe care noi am hotărât să îi urmăm, este permanent o carte închisă , dar în acelaşi timp deschisă. Este permanent fenomenal, la fiecare întâlnire, plin de paradoxuri.

    Cum credeţi că putem îndepărta de la noi prejudecăţile legate de oamennii duhonviceşti. Mulţi dintre noi îi privim ca fiind nişte persoane imaculate la propriu, asemenea unor statui într-un castel de fildeş?
    Mi-au mărturisit oameni care, cică, l-au întâlnit pe marele duhovnic X şi i-a smintit.

  14. Cred că dacă te-a smintit cineva şi tu crezi că acela era omului providenţial din viaţa ta, te-ai înşelat asupra lui.

    Omul de care ai nevoie nu te sminteşte, pentru că tu înţelegi în el voia lui Dumnezeu, care te face să vezi lucrurile care sunt şi în tine.

    El este cumva ca tine, ca tine cel care vrei să fii sau ca partea buna din tine.

    Cei pe care ni-i trimite Dumnezeu îi şi iubim şi nu suntem cu ei nişte fii precum Ham, care doreşte să vadă goliciunea tatălui său, ci ca Sim şi Iafet, care pun pe spatele lor [aşa e în LXX] o haină şi intră cu spatele la tatăl lor şi îl acoperă.

    Cei care ne sunt trimişi de către Dumnezeu ştiu să vorbească celei mai adânci părţi din noi şi de aceea nu ne smintesc. De ce? Pentru că ne vorbesc din adâncul simplităţii lor, fără să ni se propună drept mentori.

    Dar ei, care nu ni se propun drept mentori ne captează atenţia prin tot ceea ce sunt şi fac pentru noi.

  15. starceanub

    Aveţi dreptate. Persoana duhovnicească pe care Dumnezeu ne-o trimite pentru noi, pur şi simplu se mulează pe fiinţa noastră, răspunde la toate nevoile noastre.
    Sminteala de care vorbeam poate fi cauzată si de superficialitatea persoanei care e in căutarea omului duhovnicesc?

  16. Uneori da, alteori nu.

    Dacă nu încercăm să ne dăm toată silinţa în a vorbi cu oamenii, la nivelul lor, riscăm să nu folosim în mod autentic pe oamenii care ne caută ca să îi sfătuim, să îi corectăm şi să îi hrănim duhovniceşte.

    Trebuie să ştii să iei omul, să îl faci să se simtă bine, în largul său în faţa ta. Dacă nu intri delicat în inima omului, acela vorbeşte cu tine superficial.

    Dar dacă ştii să îl faci să te simtă, să te iubească, să te respecte şi să te dorească, să dorească să vorbească cu tine, atunci nu mai vorbim de superficialitate.

  17. starceanub

    Mă gândeam acum cum a creat Dumnezeu omul. Avem fiecare o faţă pe care nu ne-o putem privi, ci doar o putem lăsa privită. Faţa omului a fost creată pentru a fi privintă de celălalt, omul a fost creat pentru relaţie. De la gândul ăsta putem ajunge la relaţia dintre ucenic şi părintele duhovnicesc. Două feţe una în faţa cealaltă, unul ascultând, iar altul manifestându-şi fiinţa prin cuvânt.

  18. starceanub

    Relaţia cu părintele duhovnicesc este una de libertate asumată. Mulţi au impresia că în această relaţie unul porunceşte şi celălalt îndeplineşte. În realitate ascultarea este reciprocă, pentru că iubirea este reciprocă, ca şi împărtăşirea unuia de altul. În relaţia cu părintele duhovnicesc omul îşi asumă o lepădare de sine prin ascultare la care se adaugă dragostea. Aici intervine delicateţea, aceea atenţie extraordinară la detalii, teama de a nu îl tulbura cu nimic pe părintele tău, iar această grijă este reciprocă.
    Iar această relaţie în Hristos, se extinde în viaţă în relaţia cu ceilalţi, putem spune aşa?

  19. E bună paradigma dv. E o paradigmă biblică „faţă către faţă” sau „faţă în faţă”.

    Numai că faţa omului nu este o faţă pe măsura feţei lui Dumnezeu, a lui Hristos preaslăvit, lucru pe care noi îl uităm când discutăm de vederea eshatologică, în veşnice, a Sfinţilor faţă de Dumnezeu.

    Noi, aici,în Sfintele Icoane sau în Sfintele Taine sau Sfinţii în cer, privesc către El, se bucură, se îndulcesc de faţa Sa cea preadulce şi prea dorită, dar cu smerenia şi adâncimea de spirit a celor care nu se confundă cu Dumnezeu ci sunt robii plecaţi ai lui Dumnezeu.

    Aşa şi noi, în dialog, nu trebuie să ne confundăm unii pe alţii. Dacă nu ne încredem unii în faţa altora, ci ne lăsăm să vorbim unul pe altul, putem vedea bogăţia de suflet a noastră altora sau, cel puţin dorinţa de bine pe care o avem.

    Am nevoie de faţa ta pentru că nu o văd pe a mea. Dar te văd pe tine şi înţeleg ce simţi tu, cum simţi tu şi ceea ce trebuie să simt şi eu. Faţa mea mă dă de gol, că te iubesc sau te detest, dar şi faţa ta te dă de gol.

    Faţa e o hartă a inimii. Da, e o bună continuare a discuţiei noastre privirea iconologică, privirea care prinde chipul celuilalt pentru ca să se cunoască pe sine.

  20. Da: prelungim relaţia noastră cu Hristos în relaţa noastră cu semenii noştri. Pentru că ne dorim să îi facem şi pe ei părtaşi la bucuria noastră de Hristosul nostru.

    A vorbi despre dragostea ta pentru Dumnezeu şi despre mântuirea ta, despre cum simţi că Dumnezeu te umple d eharul Său e cea mai mare milostenie, pentru cineva care nu o trăieşte încă.

    Făclia dreptei vieţuiri, ca şi a dreptei credinţe trece din om în om, de la cel duhovnicesc la cel mai puţin duhovnicesc sau deloc şi omul ia foc.

    Trebuie să ştim să dăm foc inimilor oamenilor cu dragostea lui Hristos.

  21. Aveţi dreptate. Faţa omului nu trebuie privită bidimensional ci tridimensional, pentru că al treilea element este adâncul din el, care nu este tangibil, ci sesizabil. Iar în acel adânc Îl vedem pe Hristos. Faţa unui om depărtat de Dumnezeu are o un iz de unidimensionalitate, celelalte laturi fiind şterse.

    Azi oamenii nu mai privesc unii la alţii, nu se mai focalizează unul pe altul, ci doar se văd pentru a nu se călca în picioare. Cred că acest fenomen este o materializare a ceea ce înseamnă indiferenţa.

    Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât îl sesizezi mai prezent pe cel de lângă tine, pe aproapele tău.

  22. starceanub

    Simpla prezenţă a unui om duhovnicesc lângă tine te schimbă. Sfinţenia vieţii lui se imprimă nu numai în cuvânt, în scris, ci şi în lucrurile materiale din jurul lui sau folosite de el. Harul lui Dumnezeu se imprimă în tot ce stă în jurul lui, asemenea unui parfum scump, care inundă cu mirosul lui tot ce este în jur.

  23. În această constă minunea: că omul duhovnicesc e ca un soare care emană căldură, încredere, bucurie duhovnicească.

    Şi aceste atribute personale reprezintă de fapt certitudinea adevărului său, reprezintă adevărul său cel mai intim.

    De aceea, simplul cuvânt, chiar repetat din Scriptură, nu încălzeşte pe om, dacă nu e repetat, nu e spus de un om care îi trăieşte adâncimile, care e congenial cu modurile în care se spun înţelesurile, înţelegerile.

    Numai când intri în ralaţie cu un astfel de om, vă dau dreptate, în care se simte palpitaţia înţelegerii, când înţelegerea Scripturii e un fapt de viaţă, atunci omul credincios simte că are de-a face cu o gură a Adevărului, a lui Dumnezeu către el.

  24. starceanub

    Evidenţa prezenţei omului duhovnicesc nu se înţelege în imediatul moment la nivel mental, e ca şi cum intri în casa unei florărese, unde miroase numai a flori, si zici: Aici stă o florăreasă, chiar dacă nu ştii cum o cheamă etc…
    Scriptura are drept cheie omul duhovnicesc, omul care trăieşte cu adevărat în Hristos. Într-o astfel de atmosferă omul care se întâlneşte cu un alt om ce trăieşte în Hristos se simte ca acasă, chiar dacă este la mii de kilometri de casă. Acel firesc al atmosferei îl cucereşte şi îi dă răspunsul la toate căutările sale, la toate întrebările sale, dintr-o dată. Ce urmează este cufundarea în şi mai mare înţelegere şi rugăciune.

Comments are closed.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén