Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Ziua a doua a colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”

În prima zi a colocviului s-a discutat despre rolul omului duhovnicesc în viaţa noastră şi despre comunicarea de conştiinţă ca element fundamental care sudează relaţiile dintre oamenii credincioşi.

Nădăjduim ca în această zi de duminică să se extindă aria dialogului nostru şi să apară noi comentatori angajaţi, care să ne împărtăşească din gândurile, frământările, aspiraţiile şi experienţa lor.

Dumnezeu să binecuvinteze dialogul nostru şi să înmulţească în noi şi între noi simţul viu al comunicării şi al acceptării reciproce!

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Un răspuns…prea concis

Next

Despre cum am învăţat…definiţia credinţei

13 Comments

  1. De ce colocviu, am spus ieri, pentru că avem nevoie de dialog. Însă, de ce internaţional, dacă scriem în limba română?

    Pentru că România are graniţe planetare astăzi, prin românii care trăiesc pretutindeni pe faţa acestui pământ. Din relaţiile noastre online cu cititori români din afara graniţelor statale ale României, am avut bucuria să vorbim cu români din Republica Moldova, din Franţa, Italia, Spania, Germania, Elveţia, America de Nord, Australia, Israel, Emiratele Arabe…şi vorbeau destul de bine limba română, chiar şi după ani buni de străinătate.

    Deci se poate realiza un dialog transfrontalier cu români de pretutindeni şi cu români din România, în care să vrem să aflăm unii despre alţii.

    Nădăjduim că acest lucru se va întâmpla…şi să nu fie doar un vis frumos, prea frumos ca să fie şi real.

    Pentru cei care, în prima zi a iniţiativei noastre, au spus că vrem să ne mărim ratingul cu această iniţiativă, lucru fals din start [avem rating şi fără această iniţiativă], îi anunţăm că oricine poate participa la acest dialog şi poate posta, da, poate lua întregul discurs al acestor zile şi să-l pună pe blogurile lor fără reţinere.

    Dacă e colaborarea tuturor, atunci toţi pot să arate pe paginile lor că au discutat aici, că au ştiut să discute cu alţii şi, în consecinţă, pot arăta gradul de sociabilitate şi de eleganţă pe care l-au dezvoltat aici.

    Deci e un colocviu internaţionl, open free, care poate fi translat pe orice pagină şi, să reprezinte, o primă încercare online de mari proporţii, în care să se arate că românii pot discuta despre lucruri care îi caracterizează.

  2. Părinte Dorin, mă încearcă acum un sentiment de bucurie gândindu-mă la iniţiativa dumneavoastră şi a doamnei preotese, dar în acelaşi timp şi dezamăgirea văzând că nimeni din cei cu care am discutat legat de acest subiect, chiar dacă au promis nu s-au ţinut de cuvânt, având probabil lucruri mai importante de făcut.

    Dacă data trecută s-a discutat de importanţa dialogului cu omul duhovnicesc astăzi aş propune o nouă temă şi anume:
    Superficialitatea prin comunicare.

    Suntem aproape unii faţă de alţii la câteva click-uri distanţă şi totuşi nu avem nici cea mai mică înclinare spre comunicare.
    Mă uit pe siturile multora din confraţii noştri, nu dau nume, unde se discută şi se discută, dar când citesc mă cuprinde un sentiment de închistare, ca şi cum ceva ar fi cenzurat, tăiat şi după aia publicat(dacă nu vorbeşti „pravoslavnic” eşti repede îndepărtat).

    Oare suntem noi capabili de un astfel de dialog propus de părintele Dorin Picioruş?
    Vorbim unii cu alţii foarte mult dar foarte puţin dialogăm. Nu ne plac lucrurile grele dar vrem să epatăm prin discursuri cât mai categorice şi justiţiare. Ne plac „bisericuţele”, organizarea de gaşcă, apropo ăsta e un sport naţional, dar nu ne place dialogul sincer, susţinut pe argumente solide şi nu pe înjurături sau eufemisme.

    În privinţa domnului Cruceru, atâta poate, nu poţi să îi ceri mai mult în privinţa dialogului. El înţelege dialogul altfel şi nu vrea să iasă din obscurantismul dânsului.

  3. „Fratele Părintelui Cleopa, monahul Galaction, a întâlnit odată în pădure un pustnic sfânt şi l-a întrebat: Spune-mi Părinte, când va fi sfârşitul lumii?. Pustnicul i-a răsuns oftând: Ştii când, părinte Galaction? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.”

  4. E bună tema de astăzi, domnule Bogdan Stârceanu. Comunicăm superficial când nu vrem să fim văzuţi în mod real de către ceilalţi. Nu ne încălzeşte superficialitatea şi nici nu ne animă.

    Însă, am ajus prea temători de toţi şi de toate. Ne temem de noi, de cei de lângă noi, de tavanul care stă deasupra noastră. Asta ne face să nu ştim să vorbim. Nu că nu putem, nu vrem să vorbim esenţial.

    Vorbirea esenţială vine de la faptul de a vorbi cunoscându-ne interior şi cunoscând voia lui Dumnezeu cu noi. Când ştii cine eşti, poţi să te prezinţi, să stai de vorbă cu alţii. Când ai dubii, când nu eşti nici tu încredinţat asupra credinţei tale proprii, dai din col în colţ.

    Superficilitatea nu se naşte din neştiinţă, ci din neangajare. Am trimis mesaj de participare multor oameni care ştiu, pot, au resurse din plin de dialog. Numai că nu au drag de dialog.

    Poate că propunerea noastră a fost brutală, că trebuia să tatonăm terenul, să vorbim personal cu fiecare. Însă, mie, dacă mi se cerea să scriu despre credinţa mea, pe orice site sau blog, într-un context civilizat, mă duceam să o fac, dacă aveam timp.

    Unoeri e bine să ai gânduri mai mari decât momentul, gânduri bune, că s-or împlini cândva. trăim cu speranţa viitorului bun.

  5. Aveţi dreptate părinte Dorin. Problema superficialităţii în dialog vine şi dintr-o lene de angajare în relaţie. Şi asta deoarece relaţia te responsabilizează, te descoperă într-o măsură mai mare sau mai mică.

    „Dialogurile” între noi au ajuns simple onomatopee şi nimic mai mult. Propoziţii scurte, de multe ori fără o estetică a formei care să pună conţinutul mai bine în evidenţă. Superficialitatea cuvântului mai vine, cred eu, şi din permanenta dorinţă „smerită” de a nu-ţi spune părerea ca nu cumva să greşeşti. Mă cutremură astfel de oameni care tot timpul stau cu frica în sân ca nu cumva, când discută cu cineva să greşească într-un fel, să îl supere într-un fel. Spunea odată Sfântul Vasile de la Poiana Mărului de frica de angajare în dialog. Arăta pericolul ispitei de a crede permanent că fratele tău cu care ai vorbit, ai dialogat, a fost smintit de tine, printr-un gest involuntar.

  6. E corect ce spuneţi: nu putem sta arc toată ziua ca să nu smintim pe cineva. Orice dialog poate avea şi denivelări, derapaje. Asta nu înseamnă că nu pot fi înţelese de către ambii dialogici.

    Noi am încercat să dialogăm şi asta mă bucură. Dacă eu am greşit cu ceva în această discuţie, există şi timp ca să mă îndrept. Însă, dacă nu spun nimic din ce cred, altul nu mă poate îndrepta, dacă e ceva de îndreptat.

    Dialogul spovedaniei este un dialog al reliefării de sine. Tu spui păcate, dar în acelaşi timp, spui şi de virtuţile tale. Un om care se spovedeşte e un om curajos, un om care simte că nu îi e bine şi se face bine, vrea să se facă bine.

    Dacă nu vrei să înveţi dialogul nu poţi să fii nici tu împlinit cu tine, pentru că, aşa cum stabileam în discuţia noastră de ieri, a privi dialogic spre altul înseamnă a te vedea pe tine.

    Şi, când comunici, vrei neapărat să vorbeşti despre tine, pentru ca să te vezi în altul, să vezi cum reacţionează altul la deschiderea ta. Dacă nu te văd, nu mă văd. Iar dacă sunt super-facil [facilis, adjectivul latin = uşor], dacă sunt şi vorbesc pe deasupra facilităţii, a uşurătăţii, pot să spun tot felul de prostii şi să cred că asta e dialog.

    Dialogul trebuie să spună crezuri ale tale, lucruri care te-au format.

  7. Exact. Dialogul nu e o balivernă, ceva care poate fi ignorat, dat la fund. Însăşi relaţia noastră cu Dumnezeu este construită pe dialogul eu -Tu. În dialog nu trebuie să pari altul decât eşti, ci tu însuţi. În convorbirile dintre noi, oamenii de azi, purtăm câte o mască pentru fiecare cu care vorbim. Ne adâncim în complezenţe inutile care mai mult depersonalizează şi dărâmă.

    Mereu mă întreb câtă deschidere au oamenii azi spre dialogul sincer?

    Mai poate avea loc azi un dialog sincer între oameni, fără măşti, şi asta pe stradă, în metrou, în tren etc.?
    Citeam acum un lucru foarte interesant. Capul Sfântului Ioan Hrisostom are neputrezită urechea dreaptă. Călugărul care comenta acest fapt spunea de dragostea pe care Sfântul o avea spre a asculta.

    Dialogul adevărat cuprinde nu numai a vorbi, ci şi a asculta, iar a asculta implică smerenia.

  8. Admirabil! Nu ştiam de amănuntul legat de capul Preasfântului Ioan al Constantinopolului.

    Cred că aţi atins un lucru foarte corect: dialogul e şi ascultare şi tăcere. Dacă vorbeşti tot timpul nu te mai laşi auzit de către oameni, ci te auzi monologând. Dacă ştii să şi asculţi şi să te asculţi dialogul devine pace.

    Poate că de aceea vrem să comunicăm foarte mult unii dintre noi: ca să ajungem de la cuvânt la tăcerea cuvântului. Nu degeaba Sfântul isaac Sirul iubea să asculte tăcerea cuvintelor Scripturii, care îi vorbeau despre adâncimile ei.

    Vorbesc şi eu adesea cu oamenii, faţă către faţă şi nu mulţi mă privesc în faţă. I-am întrebat de ce…şi au zâmbit. Când lea-m spus că nu pot să mă privească, pentru că nu sunt serioşi în dialogul lor, s-au întristat deodată.

    Dar de ce să te întristezi de o remarcă, dacă ea nu e adevărată? şi dacă e adevărat, dacă vrei să vorbeşti şi totuşi, ai cam vrea să taci, de c emai deschizi gura?

    Dialogul, corect, înseamnă să asculţi, să ştii să laşi loc răpsunuslui şi să şi…taci, să te bucuri tăcând de ce auzi.

    Cred că a comunica e cel mai uşor lucru. Noi nu comunicăm mult şi bine pentru că suntem complexaţi de idea de a nu părea atât de pregătiţi ca cel din faţa noastră.

    Şi ce dacă?

    Vorbeşte cum poţi! Şi dacă mai greşeti câte un cuvânt, ce se întâmplă: cade cerul pe tine?!

    Da, dialogul este dia+ logos, adică manifestare interioarăm a interiorităţii noastre prin cuvânt.

    Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi ai Bisericii iubeau dialogul cu ucenicii lor, pentru că iubea să îi înveţe despre perceperea dialogică, prin iubire, a cuvintelor Domnului.

    Ce să faci cu versetele Scripturii sau ale Coranului în mână, dacă crezi că ele te învaţă să fii rău şi să fii numai fără cuvânt?

    Trebuie să ai cuvânt, ca să arăţi că transmiţi din tine lucruri importante.

    Scriptura e o multitudine de cuvinte ale Cuvântului, nu? Însă, dacă tu le vezi disparate, nu mai ajungi în veci la El, ci îţi faci secte şi para secte, care nu mai ating unitatea înţelegerii întru Logosul dumnezeiesc.

    Trebuie să ne găsim cuvintele care să ne spună adevărul personal, aşa cum dorea Mihai, Eminescu al nostru.

  9. starceanub

    Dacă citim vreun text în limba latină a Fericitului Augustin, spre exemplu, vom observa nu numai bogăţia cuvântului dar şi cadenţa extraordinară a lui, muzicalitatea lui. Lucrul ăsta se observă şi la textul Scripturii sau în cultul Bisericii.
    Se spune că un mare pictor ortodox înainte de a începe să picteze, pe lângă pravila obişnuită, obişnuia să plimbe palma pe peretele gata pregătit sau lemn. Acest gest îl făcea pentru a simţi lemnul sau piatra, ca un fel de impropriere.
    În cazul dialogului dintre două persoane se poate spune că ar trebui să ne plimbăm palma, la modul virtual, deasupra fiinţei celuilalt pentru a-l simţi.
    Dialogul, eu cred, că trebuie să fie asemenea valurilor mării, cu acea cadenţă, ca o muzică a interiorului nostru. Această cadenţă poate fi de genul ascult, vorbesc, ascult, vorbesc.

  10. Domnule Bogdan, nimic mai adevărat că avem nevoie şi de pauză, de odihnire în cuvinte când dialogăm. Trebuie să ne mai şi oprim, să lăsăm ca sufletul să se odihnească.

    Talk show-ul e dinamic, dar nu sedimentează ideile. Actorii lui sunt cu ochii pe scos cuvinte din gura invitaţilor. Adică nu socate omul pe gură idei, ci i se storc ideile.

    Ideile bune ies când le dărui. Au, aşa cum aţi remarcat, muzicalitate.

    Dacă vrei să stresezi cuvintele sau să le potriveşti ca nuca în perete, halal comunicare.

    Însă, aş vrea să introducem în discuţia noastră şi distincţia între dialog şi intimitate dialogică. Dialogul presupune un grad relativ distant faţă de intimitate.

    Ca să ai intimitate trebuie să-ţi fi confesat intimitatea, bucăţi din ea.

    Dacă vrem să avem un dialog, nu trebuie să ne aruncăm imediat în intimitate.

    Mie mi se întâmplă mai mereu asta: agresarea intimităţii. Omul vede că sunt volubil, discut cu el, şi hop sare şi mă întreabă: Unde stai? Ce faci? Ce simţi? Ce mesteci la masă?

    Eu nu îl întreb nimic şi el plonejează direct în intimitatea ta. De ce? Pentru că el crede că dacă vorbeşti cu el, deodată, peste secundă, ai ajuns familiar cu el.

    Se confundă aşadar discuţia cu pudoarul, discuţia între oameni cu discuţia cu soţia ta. Adică ei cred că sunt intimii mei, soţia mea, conştiinţa me aşi ne tragem de franjuri împreună.

    Discuţia, dialogul trebuie să o ia de la lucruri esenţiale, de la lucruri adânci, de la lucrurile sufletului, că de aia am relaţii preot-credincios.

    Dacă ai probleme, începi şi tu cu bună ziua, ce ce mai faceţi, mai spui despre tine, eu mai spun despre mine, nu, hodoronc tronc să-i spui lui repede ce ai tu pe suflet.

    Se ard prea repede etapele, ca în îndrăgostire. Azi o vede şi tot astăzi se culcă cu ea. Şi apoi, a doua zi, te priveşti şi mă priveşti şi te întrebi ce căutăm în pat.

    Comunicarea trebuie să aibă preaviz şi să se facă gradat. De aceea trebuie să începi cu a avea faţă. Dacă nu începi şi tu cu începutul nu o sfârşeşti unde trebuie.

  11. Aveti foarte mare dreptate. Trebuie sa existe o separatie clara intre dilog si intimitate dialogala.

    Chiar in seara asta am participat la un dialog la o biserica cu tema: Ce vor credinciosii de la predică şi Receptivitatea în biserică. La dialog au participat cam 20 credinciosi si 2 preoti. Din pacate, am observat asta: in momentul în care vii cu solutii sau idei grave esti contrazis sau catalogat drept dogmatic.

    Dialogul a fost limitat datorita lipsei de dorinta din partea unora de a spune lucrurilor pe nume, de a da arama pe fata.
    Dialogul nu se realizează dacă nu există receptivitate reciproca si inima deschisa.

    La sfarsitul dialogului cateva persoane m-au interpelat rugându-mă să le explic anumite lucruri, moment in care am constatat dorinta lor de nou, de a gandi altfel, de a intelege altfel si nu de a sta sub patronajul obscurantismului.

    Familiaritatea dialogului nu este pe acelasi calapod cu familiaritatea in intimitate, cele doua nu pot avea legatura pentru că în caz contrar se pierde distincţia şi totul se transformă într-un amalgam nedefinit în care nu există respect, demnitate şi bunăcuviinţă.

  12. Mă bucur să aud că aveţi activitate dialogică nu numai online ci oriunde sunteţi prezent.

    Trebuie să vă multumesc pentru dorinţa dv. de a dialoga şi pentru tonul deschis în care am făcut acest lucru până acum.

    Dialogul, suntem de acord, are nevoie de respectarea celuilalt, de demnitate în limbaj şi de bunăcuviinţa de a aştepta să primeşti un răspuns, mai întinte de a da o replică aiurea.

    Sperăm ca mâine să ni se alăture şi alţi convorbitori la dialogul nostru sau, să îl continuăm tot la fel de productiv ca şi astăzi.

    Vă mulţumesc frumos şi vă doresc o noapte bună şi binecuvântată de Dumnezeu!

  13. starceanub

    Mulţumesc şi eu.
    Noapte bună!

Comments are closed.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén