Ziua a treia a colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”

http://foto.neogen.ro/servpicture.php?A%5C%0E%06o%09%13%00%19%0BMk%5ER%01%1AW%5E%1B%1Bv%5Eog%1D%13%15%17%00%1F%25_

Ziua precedentă am discutat despre comunicare, despre comunicarea superficială şi despre cea importantă, adâncă, rezonantă cu fiinţa noastră, despre distincţia dintre dialogul de iniţiere într-o relaţie şi dialogul intim şi despre protejarea intimităţii.

Şi de această dată am avut parte de un dialog în doi dar de un dialog constructiv, decent, cu accente de implicare evidentă.

Dumnezeu să ne facă să înţelegem că dialogul înseamnă un câştig personal şi comunitar în acelaşi timp şi El, Cel care ne adună pe toţi cei rătăciţi la un loc, în Biserica Sa, să ne adune şi acum la un loc, pentru a ne bucura de darurile împărtăşirii reciproce de experienţă.

Pr. Dorin.

45 de comentarii la „Ziua a treia a colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!””

  1. După ce în prima zi am vorbit despre persoana şi rolul fundamental al omului duhovnicesc în viaţa noastră şi a Bisericii Ortodoxe iar în a doua zi despre diverse nivele de comunicare, am ajuns la concluzia că omul duhovnicesc este cel din care emană adevărul, lucrarea lui Dumnezeu cu el, intimitatea cu Dumnezeu şi, că dialogul trebuie să aibă profunzimea experienţei ca să fie unul iluminativ pentru partnerii la el.

    Experienţă şi dialog, fără dialog lipsit de conştiinţă.Până aici a fost o discuţie ortodoxă, între noi şi un masterand în Teologie Ortodoxă.

    La sfârşitul zilei de ieri am primit un mesaj al domnului Conf. Dr. Dr. Corneliu Simuţ, teolog baptist, care îşi manifesta dorinţa de a discuta despre fundamentele teologice ale organizaţiei baptiste şi care doreşte un dialog pe picior de egalitate cu Biserica Ortodoxă.

    Dintr-o dezbatere anterioară a rezultat că baptismul, cum era şi firesc, nu are racordare apostolică cu Biserica lui Hristos, că nu e apostolică, ci este o realitate istorică sectară apărută în sfârşitul secolul al XVII-lea.

    Domnul lector a admis evidenţa istorică. Însă, crede dumnealui, această evidenţă nu e de ajuns pentru ca noi să vorbim despre organizaţia baptistă [cum o numesc personal] ca despre un cult sau biserică sectară/eretică, ci trebuie să vorbim de la egal la egal, ortodocşii cu baptiştii, dacă dorim să avem un dialog onest.

    Din punctul nostru de vedere poate exista un dialog onest, dar nu pe picior de egalitate. De ce? Pentru că ar trebui, din cauza acestui fel de dialog, ca Biserica lui Hristos să vorbească pe picior de egalitate cu orice sectă, cult, religie.

    Însă, pentru ca domnul Simuţ să participe la dialog şi nu la o manifestare apologetică, îl invităm să convingă auditoriul ortodox, să vină dumnealui cu argumente, tot la fel de civilizat cum a văzut că am vorbit până acum, cum că organizaţia dumnealui poate fi credibilă pentru noi şi că, din punct de vedere biblico-dogmatic, nu sunt cu nicio centime în afara moştenirii Bisericii lui Hristos.

    Adică, nu noi trebuie să ne fundamentăm teologia în faţa cuiva, atâta timp cât s-a convenit, cu argumente irefutabile, că Biserica lui Hristos e Biserica Ortodoxă care traversează veacurile până aici.

    Dialogul onest, din punctul nostru de vedere, trebuie să fie o prezentare a poziţiei proprii fără ajustări. Poziţia noastră e clară: cei din afara Bisericii Ortodoxe sunt eretici, oricum s-ar numi ei şi oricât de mulţi ar fi ei.

    Dacă vine cineva, oricine, care este de alt cult sau religie, şi crede că eu sunt eretic sau păgân pentru el, e dreptul lui să spună asta, atâta timp cât el este altceva decât mine.

    Dialogul onest acceptă poziţia răspicată a celuilalt şi ascultă motivaţiile sale, fără a cere partenerului de dialog să şi le recuze.

    În mai multe emailuri aruncate la coş, de dinaintea colocviului, mai mulţi credincioşi baptişti sau de altă credinţă, care şi-au dat sau nu şi-au dat numele, ne-au făcut eretici şi fără Dumnezeu.

    Nu ne-au dat argumente despre poziţia lor, dar, chiar dacă ni le-ar fi dat, noi nu le-am fi cerut să îşi schimbe poziţia. De ce? E dreptul omului, dat de Dumnezeu, să aleagă viaţa sau moartea, adevărul sau minciuna, credinţa sau necredinţa.

    Onest înseamnă sincer. Şi sincer înseamnă să primeşti poziţia altcuiva, chiar dacă te doare, cu calm şi cu răbdare, pentru că e crezul altcuiva.

    Dacă ieri, domnul Bogdan Stârceanu, a iniţiat dialogul, pe tema comunicării superficiale, daţi-mi voie ca astăzi să propun, printre alte teme, şi pe aceasta: Ce înseamnă dialog de conştiinţă?

    Cum ar trebui să ne manifestăm în viaţa şi discuţiile noastre cotidiene, în aşa fel încât să nu ne cenzurăm adevărul experiat de către noi, în care credem şi, în acelaşi timp, să nu stresăm pe cei cu care vorbim? Adică, cât e conştiinţă şi cât este eleganţă în dialog? Cât ar trebui să fie?

  2. Reamintim tuturor participanţilor la colocviul nostru [prezenţi sau potenţiali], că pot lua toate comentariile de pe fiecare zi ale colocviului şi le pot transla, le pot pune pe paginile lor web, dacă au participat efectiv la dezbateri, indiferent de faptul dacă nu au fost prezenţi în fiecare zi.

    La un moment dat noi vom face o pagină specială, dedicată acestui colocviu, unde vom pune tot şirul de comentarii decente spre citirea altora, care vor veni pe viitor să vadă blogul nostru.

    Aşa că, vă invităm la cumpănire atentă a poziţiilor dv., pentru ca, pe viitor, să nu vă pară rău de accesele gratuite de frivolitate.

    Mărturisiţi-vă crezurile, experienţele, fără cenzură fals amabilă, dar, în acelaşi timp, acceptaţi lucrurile ideatice care nu vă caracterizează pentru că sunt ale unor persoane integrate în alt sistem de viaţă şi de gândire!

  3. Domnule Piciorus,

    Eu nu doresc nici un dialog si cu siguranta nu vreau sa va conving ca biserica baptista este o biserica „cu acte in regula”. Daca nu v-ati convins pana acum, nu cred ca are rost sa-mi cheltuiesc energia si timpul sa va conving eu de acum incolo. In mai multe postari de acum trei-patru saptamani, v-am spus ca inainte de a ne cataloga sectari pe noi, baptistii, aveti probleme serioasa in propria ograda. De pilda bisericile ortodoxe orientale de rit vechi, precum biserica copta, armeana, etiopiana, eritreeana, indiana si siriaca, accepta doar formularile dogmatice de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes I (431) si Efes II (449). De invataturile de la Calcedon nici nu poate fi vorba. La aceasta lista se pot adauga bisericile ortodoxe rusa si lipoveana de rit vechi etc.

    Ei bine, spre deosebire de aceste biserici ortodoxe, biserica baptista accepta invatatura sinoadelor de la Niceea impotriva arianismului, Constantinopol I impotriva apolinarianismului, pneumatomahiei si sabelianismului, Efes I impotriva nestorianismului (apropos, nu acceptam invataturile de la Efes II, intocmai bisericii din care si Dvs. faceti parte), Calcedon impotriva monofizismului si chiar Constantinopol II impotriva arianismului, nestorianismului si monofizismului si Constantinopol III impotriva monotelismului.

    Si atunci, ma intreb, de unde pana unde sunt baptistii eretici? Pentru ca nu accepta sinodul quinisext/trullan, pe care il resping si romano-catolicii (eretici, in opinia Dvs., intocmai monofizitilor – pe asta nu stiu de unde ati scos-o, dar am vazut-o intr-o postare de acum vreo doua-trei saptamani, cred ca 26 august), si nici sinodul II de la Niceea? Sau, daca nu astea sunt problemele pentru care ne socotiti eretici, atunci care?

  4. Mulţumim pentru acceptarea invitaţiei la dialog, domnule Lect. Dr. Dr. Corneliu C. Simuţ, deşi discuţia pe tema fundamentelor baptismului confiscă perspectiva discursului în favoarea dv.

    Vă vom vorbi ca unui dogmatician şi ca unui istoric, ceea ce dv. sunteţi.

    Din ce motiv a fost convocat Sinodul I Ecumenic? Din cauza lui Arie. Cine era Arie? Un om învăţat, un preot ortodox până la un timp, dublat de un filosof care a susţinut ce a susţinut. Cei care au fost în tabăra lui Arie au fost exilaţi de către împărat şi scoşi din Biserică.

    Corect până acici, nu?

    Cei care au ieşti din Biserică prin anatemă nu au mai fost consideraţi ai Bisericii, ci Biserica lui Hristos a mers mai departe. La fel s-a întâmplat cu fiecare erezie: iereziarhii şi adepţii lor au fost scoşi afară în urma unor sinoade ecumenice sau locale.

    Sărim câteva secole şi ajungem la 1054. Partea de apus a Bisericii a căzut în erezie şi au fost eliminaţi din trupul Bisericii. Flioque, alte feluri de posturi, de slujbe, raderea bărbii, despărţirea Botezului de Taina Mirungerii, au fost motivele pe care le găsiţi în ed. MANSI, prin care apusul a intrat în …negura istoriei a-eclesialităţii.

    Ereticii rupţi din Biserica lui Hristos, din Biserica Ortodoxă sunt ereticii anatematizaţi înainte şi după sinoadele ecumenice, până în 1054.

    De la 1054 încolo, orice apariţie de cult/sectă/biserică, care apare ca o frântură a romano-catolicismului sau a anglicanismului nu mai reprezintă Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, ci o sectă a părţii căzute din Biserică, adică erezii pornite din alt fel de erezii.

    Din punct de vedere al legilsaţiei dogmatice, canonice şi jurisdicţionale, Biserica Ortodoxă, din 1054, nu mai are relaţii de împărtăşire reciprocă cu romano-catolicismul, ci sunt pe poziţii divergente,există încercări de unire,încercări eşuate şi…cam atât.

    Grupul de teologi luterani care încearcă să intre în relaţie cu patriarhul de Constantinopol[A se vedea:
    http://dorinfather.wordpress.com/2007/09/11/dialogul-dintre-patriarhul-ieremia-ii-de-la-constantinopol-si-teologii-de-la-tubingen-1573-1581/
    ] sunt declaraţi eretici de către patriarhul ortodox.

    Pentru că, ereticii sunt toţi cei care sunt în afara graniţelor canonice ale Bisericii Ortodoxe.

    V-aş întreba pe dv., pentru că am văzut un studiu al dv. făcut pe teologia Sfântului Grigorie de Nyssa, cred că mai aveţi şi altele…Aţi găsit la Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe pe care i-aţi citit, studiat, raportări teologice la ceea ce ei numeau erezie şi eretici?

    Ar fi interesant să vedem cum înţelegeţi dv. lupta Părinţilor Bisericii împotriva ereticilor vremii lor.

  5. Domnule Piciorus,

    Comuniunea sau partasia bisericeasca trebuie sa fie esentialmente biblica si duhovniceasca, asadar chestiuni precum „Filioque, alte feluri de posturi, de slujbe, raderea bărbii, despărţirea Botezului de Taina Mirungerii”, adica cele enumerate de Dvs, nu mi se par tocmai biblice si nici duhovnicesti. Dogmatice pot fi, insa ca protestant, nici Filioque, nici despartirea botezului de mirungere nu imi provoaca frisoane teologice.

    Nu vreau sa deturnez nici un fel de discutie in favoarea mea. N-am incercat sa dovedesc nimic intrebandu-va ce aveti cu biserica baptista de o socotiti eretica. PUr si simplu am intrebat, deoarece din punct de vedere dogmatic, suntem mai aproape de invataturile crestine traditionale decat unele dintre bisericile ortodoxe, dupa cum v-am spus mai inainte.

    Referitor la intrebarea Dvs. din final, despre modul in care vad lupta Parintilor bisericii impotriva ereticilor din vremea lor, o vad intocmai reformatorilor (luterani, reformati, anglicani, puritani si baptisti) care socoteau teologia patristica o adevarata sursa pentru teologie. E adevarat, supusa Scripturii, insa sursa teologica. Acum ca m-ati intrebat, trebuie sa subliniez ca studiile patristice au renascut in perioada Reformei inca de dupa 1520, cand oameni precum Philip Melanchthon, Jean Calvin, Matthias Flacius, Martin Bucer, Pietro Martire Vermigli si Johannes Oecolampadius, au scos editii dupa editii (comentate si rascomentate) despre teologia Parintilor bisericii. Studiile patristice au inflorit mai cu seama datorita pregatirii specific umaniste a celor mai multi dintre reformatori care au studiat Sfintele SCripturi in primul rand si apoi scrierile parintilor bisericii cu un zel greu de atins in zilele noastre.

    Printre baptisti sunt destui teologi care au fost preocupati fie de Scripturi, fie de patristica, fie de amandoua; va ofer doar cateva nume: John Spilsbury, John Gill, Andrew Fuller, John L. Dagg, James Petrigru Boyce, Charles Haddon Spurgeon (asta n-o sa-i placa din capul locului), Augustus Hopkins Strong, Benajah Harvey Carroll, Edgar Young Mullins, Walter Thomas Conner, Herschel H. Hobbs, W. A. Criswell, Frank Stagg, Carl F. H. Henry, James Leo Garrett Jr., Millard J. Erickson, Stanley Grenz, William R. Estep, E. Glenn Hinson, William E. Hull, Kenneth Scott Latourette, Johann Gerhard Onken (si el e de vina ca au aparut baptistii in zona Bihorului) Paige Patterson, David M. Howard Jr., R. Albert Mohler Jr., Roger Olson, John Piper, Adrian Rogers etc. etc.

    Scuzati-ma, insa argumentul Dvs. potrivit caruia baptistii sunt eretici doar pentru ca s-au desprins de biserica catolica, la randul ei eretica, nu tine. V-am spus, fara argumente biblice discutam degeaba. Pe mine nu m-ati convins ca sunt eretici si nici ca biserica ortodoxa e singura biserica adevarata pe baza unor argumente irefutabile, cum le numiti. Care sunt acestea? Chiar sunt curios.

  6. Din pacate Domnul Simut, cu toata stima pentru dansul, uita sa aminteasca faptul ca dansii, şi nu numai, accepta numai hotararile sinoadelor ecumenice care le convin, care se muleaza pe conceptiile lor, si nu invers. A aduce argumente de tipul, si noi acceptam anumite sinoade ecumenice,dar numai ce ne convine noua, reprezinta o mare eroare.

  7. Domnule Starceanu (sper ca acesta e numele Dvs. – imi cer scuze daca l-am gresit), eu v-am oferit exemple concrete. CU alte cuvinte, am spus ca baptistii nu pot fi socotiti eretici pe baza primelor 6 sinoade ecumenice. Nu de alta, dar credem la fel ca Dvs. Atunci, intreb si eu ca tot omul: de ce suntem eretici? Cum definiti Dvs. erezia? Ca arieni nu suntem, dupa cum nu suntem nici pneumatomahi, sabelieni, novatieni, donatisti, apolinarieni, monofiziti, nestorieni, monoteliti. Suntem crestini baptisti. Daca asta e erezie, atunci va invit s-o dovediti.

  8. Dacă aveţi la îndemână introducerea lui Luther de la Comentariul la Romani, m-aţi putea ajuta şi confirma. Eu nu am la îndemână acum, pe acest calculator, sursele marilor teologi protestantţi ca să vă citez din ele. Însă, dv. puteţi să confirmaţi sau să infirmaţi.

    Din cercetările noastre, reducţia sola Scriptura a apărut prima dată în acest comentariu al lui Luther. Ca augustinina, Luther ştia că romano-catolicii consideră Scriptura o parte a Tradiţiei şi nu se raportează la Scriptură ca la singurul fundament teologic al Bisericii.

    Scriptura NT a fost scrisă în Biserică, la vreo 20-30 de ani de la Înălţarea la cer a Domnului şi reprezintă profilul teologic al Bisericii primare, apostolice.

    Până la Luther nu a existat ideea că Scriptura este singura conţinătoare a mărturiei de credinţă. Contraofesiva catolică şi ortodoxă [ortodoxă mult mai târziu] au reproşat luteranismului şi clavinismului reducţia nefirească, necunoscută Bisericii Ort. şi catolice de până atunci.

    Sloganul „Singură Scriptura” nu e nici biblic şi nici eclesial pentru ortodocşi. Într-o epistolă a Sfântului Vasile cel Mare, acesta e nevoit să vorbească despre cele două surse autoritare ale Bisericii. Şi Sfinţia sa ne vorbeşte despre cele scrise: Scriptura şi despre cele nescrise ale Bisericii: cultul ortodox, modul în care să ne facem semnul Sfintei Cruci, învăţătura despre Sfintele Icoane, despre căsătorie, înmormântare, preoţie, hirotonie etc., despre care Sfinţii Apostoli nu au scris, ci le-au lăsat prin viu grai episcopilor pe care îi hirotoneau.

    De ce? Pentru că nu doreau ca cele Sfinte, tainice, preoţeşti, să fie călcate în picioare de vulg sau de eretici.

    Şi Sfântul Vasile vorbeşte în secolul 4 de aceste lucruri, despre cele necrise, despre Sfânta Tradiţie, învăţătură orală a Apostolilor, ca despre lucrurile tainice pe care ierahia le perpetua în Biserică.

    În Bis. catolică există nişte ediţii critice splendide, ale lui Leclerq şi ale altora, în care se prezintă punctual cum arătau altarele unde se săvârşea Sfânta Liturghie, obiectele de cult, cum arătau bisericile descoperite de-a lungul timpului, tot felul de obiceiuri care se regăsesc şi acum în Bisericile noastre.

    Aşa că modul de viaţă ortodox, dogmele şi canoanele Bisericii, Scriptura, slujbele, păstrate nealterat peste veacuri [asta o dovedesc manuscrisele Scripturii şi ale Liturghiilor, ale canoaneleor şi dogmelor Bisericii Ortodoxe] atestă, pentru un istoric ca dv. şi pentru unul ca mine care mă ocup de dogmele Bisericii, autenticitatea, adevărul şi neschimbabilitatea vieţii ortodoxe peste veacuri.

    Şi aşa stând lucrurile, cum aţi putea vorbi dv. de faptul că faceţi parte din Biserica lui Hristos, dacă nu veniţi de la Apostoli şi nu păstraţi decât fragmentar şi distorsionat învăţătura Bisericii una?

    Acestea nu sunt argumentele mele personale. Ci sunt argumente istorice, dogmatice, morale, care au fost mărturisite de Sfinţii Bisericii lui Hristos, mai înainte ca să apară formaţiunea dv. religioasă.

    Ce vă spun eu acum s-a crezut tot timpul în Biserica mea. Numai că, dv. veniţi dintr-un mediu teologic care nu are nimic de-a face cu Tradiţia vie a Bisericii.

    Nu îmi place spiritul polemic la care am ajuns. Pentru ca să nu plictisim pe eventualii noştri cititori, ar trebui să vorbim despre lucruri care ne sunt proprii, pentru o cunoaştere mult mai autentică a noastră.

    Alegeţi-vă un subiect teologic sau de practică religioasă din cultul dv. şi vorbiţi-ne despre el. Sau despre ce vreţi dv. fără să îmi cereţi să vă explic marea cu sarea, pentru că poziţiile noastre sunt clare.

    Sunteţi de acord să ne prezentaţi un aspect din teologia sau viaţa bsptismului contemporan? Cred că ar fi mai indicat să faceţi asta, într-un cadru unde vrem să fim destinşi.

  9. Şi eu sunt de acord cu propunerea părintelui Dorin, dar mai înainte de asta aş dori să vă răspund la interpelare Domnule Simuţ. În primul rând nu aţi greşit numele şi vă mulţumesc pentru răspuns. Totuşi aş avea o întrebare la dumneavoastră. Aş dori să îmi detaliaţi, în măsura în care timpul şi disponibilitatea vă permite, afirmaţia dumneavoastră cum că nu sunteţi nici nestorian, nici apolinarist, sabelian, novaţian, etc., adică eretic. Spre exemplu ce înţelegeţi dumneavoastră prin nestorian sau sabelian spre exemplu?
    Mulţumesc

  10. Şi noi vă mulţumim domnule Bogdan Stârceanu că v-aţi găsit timp, şi astăzi, cu tot ceea ce faceţi, pentru dialogul cu noi.

    Iniţial dorisem să vorbim despre cât e conştiinţă şi cât e dialog superfluu în convorbirile noastre.Cât ne implicăm adânc în convorbirile noastre şi cât este numai etalare a erudiţiei proprii.

    După cum vorbeam în zilele anterioare, nu mă interesează un dialog al surselor acum, ci unul al experienţei. Cum simţim să vorbim din cadrul experienţei noastre teologice şi de viaţă?

    Din punctul meu de vedere, dialogurile mele sunt dialoguri de conştiinţă. Mă implic ca ortodox, ca preot ortodox în dialoguri care să folosească oamenilor.

    Acum, nu ştiu cât şi reuşim pe fiecare zi acest lucru, atâta timp cât fiecare se poate raporta numai pe măsura lui.

    Dacă eu vreau mai mult de la el şi el nu poate greşesc prin prea multul pe care i-l dau. Dacă îi dau mai puţin, omul crede că nu sunt capabil pentru el şi strâmbă din nas.

    Însă, trebuie să ştim cine este cel din faţa noastră. Nu el ca erudit, ci el ca om, ca om de conştiinţă. De aceea trebuie să vedem gradul de implicare al conştiinţei lui, gradul de seriozitate pentru ca să existe un dialog autentic.

  11. Aveţi dreptate părinte Dorin. Un dialog implică o asumare a celui de lângă tine, o purtare a neputinţei lui. Dacă nu există o astfel de atitudine dialogul nu este posibil.

    Am avut şansa să cunosc oameni extraordinari, atât din punctul de vedere al erudiţiei cât şi din punctul de vedere al personalităţii lor. Chiar dacă persoana respectivă cu care am discutat era mult mai pregătită decât mine in domeniul X sau Y discuţia se realiza ca şi cum diferenţele acestea nu existau.

    De multe ori în discuţiile dintre noi există riscul de a epata nu cu cine suntem, ci ce am ajuns. O astfel de atitudine distruge şi limitează dialogul la un schimb de date, nepătrunzător, neconstructiv.

  12. Suntem de acord: experienţa înseamnă o filtrare a tuturor datelor pe care le-ai acumulat pentru a fi propriu unei zidiri reale a fratelui tău.

    Citaţiile corecte, acrivice, sunt pentru studii teologice, unde stăm la masa de scris, traducem, scriem, împărţim materialul pe capitole, secţiuni…etc. Însă dialogul are nevoie de destinderea ieşirii spre celălalt, ca să îi spui despre unele lucruri din viaţa ta.

    Spre exemplu astăzi trăiesc bucuria de a împlini doi ani de la hirotonia mea întru preot. Şi fără să îmi dau seama, m-a umplut aceeaşi bucurie şi frumuseţe dumnezeiască ca atunci, în acea zi, când am simţit harul lui Dumnezeu coborând în mine.

    Astăzi ne-am trezit la ora 5 fix, ne-am rugat, ne-am împărtăşit, am mâncat, am scris, am avut şi alte lucruri de făcut…şi am simţit în toate că trăiesc bucuria de a fi cu Domnul şi Dumnezeul meu.

    Mi s-a părut şi mi se pare această zi altfel, specială…Altfel văd lucrurile astăzi. Bucuria te face să vezi altfel lucrurile, te face să vezi, ca şi dragostea, frumuseţea de dincolo de lucruri. Cred că acesta e mesajul pe care trebuie să îl dăm: armonia din noi, care demonstrează că suntem ai Cuiva.

  13. Citeam odată la Nicolae Steinhardt un lucru extraordinar, si anume faptul că asemenea lui Hristos trebuie să dăruim totul în ceea ce facem. Hristos nu ne cere să dăm din ce avem, ci din ce nu avem. Aţi mărturisi frumuseţea vieţii tale înseamnă să dai şi celui care ascultă o bucăţică din bucuria ta, din fericirea ta. Uite ce spune:
    „Am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

    Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

    Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

    Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osândesc…

    E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

    E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

    Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

    Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului….”
    (Nicolae Steinhardt)
    Cred că prin aceste cuvinte călugărul Nicolae arată exact cine trebuie să fim noi în dialog, în faţa aproapelui nostru, oricare ar fi el.

  14. Domnule Piciorus,

    Faptul ca scripturile Noului Testament au aparut in biserica lui Cristos e una, iar faptul ca sunt inspirate de Duhul Sfant al lui Dumnezeu e alta. Mai mult, scripturile Vechiului Testament au aparut in istoria poporului evreu, dar asta nu le face mai putin insuflate de Dumnezeu. Prin urmare, daca sunt insuflate de Dumnezeu, atunci le cred ca atare si nimic altceva nu este mai important decat ele. Asta inseamna sola scriptura, adica Scriptura este autoritatea finala in chestiuni dogmatice si practice.

    Traditia bisericeasca este si ea importanta, chiar foarte importanta, insa numai sub autoritatea Scripturilor. Cu alte cuvinte, sola scriptura nu inseamna anularea sau renuntarea la traditie, ci folosirea si citirea traditiei bisericesti verificand-o constant in functie de invatatura Scripturii. Daca parintii bisericii nu au folosit expresia ‘sola scriptura’ (care, apropos, n-a inceput cu Luther ci se regaseste in anumite comunitati catolice cu mult inainte de reforma – si nu ma refer la cathari sau albigenzi socotiti eretici si de ortodocsi si de catolici), nu inseamna ca importanta Scripturii nu era tinuta la loc de cinste. Ma intreb pentru ce au murit ucenicii daca nu pentru Cristos Domnul. Sau Iustin Martirul sau Policarp sau martirii primelor veacuri, daca nu pentru Cristos Domnul pe care l-au cunoscut din Scripturi.

    Aceasta convingere, anume ca Scriptura este cartea de capatai a celor care il urmeaza pe Cristos, i-a impins pe protestanti sa faca misiune (sau evanghelizare) in toata lumea. S-au dus si catolicii, uneori chiar mai abitir decat protestantii, sa faca acelasi lucru, desi nu sunt intru totul de acord cu sola Scriptura (cu toate ca unii catolici aproba aceasta invatatura, intrucat traditia bisericeasca se intemeiaza pe invataturile Scripturii). Iata de ce facem evanghelizare, ca sa cunoasca lumea invataturile Domnului Isus.

    Daca biserica ortodoxa este singura biserica adevarata, de ce nu face evanghelizare intocmai noua? De ce nu vad preoti ortodocsi la colt de strada predicand din Scripturi si dand invatatura norodului? Si care e problema daca Scriptura incape pe mana vulgului? Cristos a predicat in mijlocul poporului si, chiar daca n-au priceput toti, unii tot au inteles despre ce e vorba.
    Daca biserica ortodoxa e singura biserica adevarata, atunci ar trebui sa se apuce de evanghelizare la modul foarte serios pentru ca intreaga lume occidentala, africana si asiatica e plina de catolici si protestanti.

    Si care e problema, la urma urmelor? Lumea se islamizeaza pe zi ce trece si noi ne cautam de purici eretici.
    Nu in ultimul rand, ma bucur ca traiti sentimente aparte ca slujitor duhovnicesc. Aceste trairi intru Cristos, insa, nu sunt doar apanajul ortodocsilor. Mantuirea nu ne-o da biserica ortodoxa, ci Cristos Domnul.

    NU va inteleg nemultumirea fata de modul in care port acest asa-zis dialog. Scriu cat pot de repede niste lucruri pe care altminteri le-as comunica vorbal. Nu v-am insultat si nici n-am incercat sa par buricul targului. PUr si simplu, am scris niste lucruri pe care le stiu. Ce nu stiu, nu scriu. Iar dialogul nu poate fi decat apologetic. Vorbim, in ultima instanta, despre nadejdea care este in noi, iar pentru mine aceasta e Cristos Domnul, asa ca nu pot dialoga la modul pur academic, detasat sau mai stiu eu cum. Spun ce am de spus si atat.

  15. Simţul dărniciei în cuvinte…Darul de a te dărui în cuvinte şi fapte, l-am învăţat de la un om special, mult prea special din viaţa mea, care mi-a dat să văd dimensiunea ultrageneroasă a dăruirii.

    Adică, dacă vrei să fii generos, mia spus el, printre cuvinte, nu trebuie numai să dai, ci să dai din belşug, cum îţi dă Dumnezeu. Să fii fără reţineri în bunătate, în dragoste, în compasiune.

    Nu cred că mă voi ridica vreodată la 1% din viaţa şi sfinţenia acestui om. Important e să fac, să mă strădui să fac, să fie bunătate în mine, măcar 0, 5%. Cred că a te strădui să faci ceva, după cât poţi, e mai important decât a te lăuda cu performanţe imense.

  16. Domnule Starceanu,

    Sabelianismul si nestorianismul sunt doua erezii aparute intre veacurile al treilea si al cincilea. Au fost combatute la sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381, sabelianismul) si al al treilea ecumenic de la Efes (431, nestorianismul).

    Invatatura lui Sabellius spune ca Dumnezeu e unul singur intr-o singura persoana, aceasta aparand fie ca Tata, fie ca Fiu, fie ca Duh Sfant.

    Nestorius a fost condamnat la Efes pentru ca ar fi crezut ca in omul Isus din Nazaret existau doua persoane, una divina si alta umana, ceea ce ar fi putut insemna ca Tatal are doi fii, nu unul. De fapt, problema era ca nu apara unitatea celor doua naturi dumnezeiesti, ci eclusiv caracterul lor distinct, de aici si ideea ca ar exista doua persoane in omul Isus Cristos, ceea ce Nestorius n-a spus niciodata.

  17. Asta v-am şi cerut domnule lector: o vorbire din interiorul dv., despre bucuriile pe care credinţa dv. vi le propagă înăuntru.

    Să vorbim despre noi, după ce am citit şi am experiat atâtea lucruri. Eu cred că dialogăm în mod real acum şi nu închipuit.

    Oamenii care ne citesc acum sau ne vor citi [să nu subestimăm numărul lor!]vor vrea să ne cunoască pe noi, teologii baptişti sau ortodocşi şi să audă cine suntem şi ce credem. De aceea am întins această mână tuturor, nu pentru ca să ne certăm [pentru că avem pe ce să ne certăm destul] ci să arătăm ce trăiri avem.

    Vă mulţumim că sunteţi alături de noi şi că putem încropi, măcar întru puţin, o împărtăşire de detalii experenţiale din viaţa noastră.

    Ce ne-aţi spune dv. despre ce înseamnă comunicare de conştiinţă? Despre raportul dintre a comunica ce crezi, dar, în acelaşi timp,de a fi atent la impactul pe care îl ai în cel care te ascultă?

  18. Mă simt obligat să intervin cu o întrebare adresată domnului Simuţ. Dumneavoastră vorbiţi de Tradiţie şi acuzaţi Biserica Ortodoxă de pasivitate în ceea ce priveşte misionarismul. Aş dori încă odată să vă întreb ce înţelegeţi dumneavoastră prin eretic, Tradiţie sau Evanghelizare? Pun acestă întrebare nu la modul ironic, ci pentru a lămuri nişte lucruri, şi anume definirea termenilor ca să ne facem înţeleşi.

  19. Domnule Piciorus,

    Sa-mi fie cu iertare, dar nu ma mai tin curelele pentru o discutie despre comunicarea de constiinta. Suntem oameni cu totii si putem vorbi la nesfarsit despre vrute si nevrute. Singura comunicare adevarata (nu vorbarie fara rost) este, dupa mintea mea, propovaduirea invataturilor Domnului si Mantuitorului nostru. Despre acestea merita sa scriem, sa predicam, sa tinem conferite, sa facem cutare si cutare lucru… sa lasam ceva in urma noastra care sa lucreze spre viata vesnica a noastra si a celor care ne citesc. Toate celelalte pot fi discutate, de pilda, la telefon sau, stiu eu?, la un pahar de apa plata.

  20. Domnule Starceanu,

    Eretic=om care nu marturiseste ca Isus a venit in trup, adica nu crede in preexistenta sa ca Logos dumnezeiesc, nu crede in lucrarea sa, in suferintele, moartea, invierea si inaltarea sa la cer. Aici intra toate ereziile pomenita pana acum, vezi arianismul, sabelianismul, docetismul, pneumatomahia (pentru ca Duhul Sfant e si Duhul lui Cristos), monofizismul, monotelismul, nestorianismul si apolinarianismul.

    Traditie=toate scrierile crestine care nu se regasesc in Sfintele SCripturi.

    Evanghelizare=propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu tuturor oamenilor pentru ca si ei sa vina la cunoasterea adevarului lui Dumnezeu si sa primeasca viata vesnica.

  21. N-are nimic, nu mai stiu la ce am raspuns si la ce nu. Ma retrag de pe web vreo cateva zile, ma asteapta trei proiecte pentru tipar, dintre care doua bilingve si ma dor si mainile si ochii (slava Domnului ca nu ma doare capul!). Va salut!

  22. Domnule Simuţ suntem de acord întru totul: propovăduirea credinţei noastre face parte din dialogul de conştiinţă cel mai veritabil.

    Însă această propovăduire a noastră trebuie făcută în aşa fel încât să nu stricăm conformaţia interioară a oamenilor, sensibilităţile lor.

    Cam asta doream să aflu de la dv., părerea dv. şi a tuturor care pot sau vor să participe la acest dialog, cum facem în mod privat, atunci când trebuie să spunem lucrurilor pe lume, dar în acelaşi timp să fim şi sensibili?

    Tu ştii că omul e păcătos, ştii ce face, însă trebuie să ştii cum să îi vorbeşti.

    E un lucru neapărat să propovăduim credinţa noastră. Însă nu trebuie să uităm de posibilităţile relae de înţelegere ale oamenilor.

    Nu toţi pot să ne urmărească. Nu toţi au timp sau nu vor exigenţe la maximum creştine.

    Ce ne facem când ştim că propovăduirea noastră va fi primită cu reţineri sau ni se cere, tacit, să vorbim pe jumătate despre lucrurile adânci ale mântuirii?

  23. Dacă sunteţi de acord, domnule Bogdan, continuăm discuţia noastră, foarte fructoasă şi astăzi, după orele 20.

    Vă mulţumim frumos amândurora, şi dv. şi domnului Simuţ, pentru acest dialog, care, dacă vrea Dumnezeu, poate spori spre o cât mai bună cunoaştere reciprocă.

  24. Părintele Dorin v-a propus o provocare pentru dumneavoastră şi anume dialogul pe baza unor simţăminte şi nu contraziceri care nu duc nicăieri. Dacă dumneavoastră consideraţi că dialogul între oameni este „vorbărie fără rost” atunci cum mai putem construi ceva?

    Într-un dialog anterior în discuţia mea cu părintele Dorin am atins şi acest subiect al diferenţei între „tragerea de şireturi”, scuzaţi-mi eufemismul, şi dialogul sincer, care implică persoanele angrenate în dialog. Credeţi că dacă ne contrazicem în versete şi ani , ca o expresie a erudiţiei noastre vom ajunge undeva?
    E chiar aşa greu să vorbim firesc?

    În privinţa detaliilor dumneavoastră aduse ţin să vă aduc un amănunt. În obişnuitul „Ştiaţi că….” vă spun următorul lucru, cu siguranţă îl cunoaşteţi, lucrul pentru care Nestorie a fost condamnat a fost tăgăduirea calităţii de Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria. Acest amănunt implică mult mai multe, nu credeţi?

  25. Domnule Starceanu,

    Cer iertare daca v-am suparat cu felul meu de a vorbi; nu am avut nici cea mai mica intentie sa va insult sau sa va supar in vreun fel. Chiar sunt un individ foarte politicos si nu-mi plac smecherismele. Nici elitismul. Sunt cat se poate de constient ca sunt altii si mai destepti, si mai inteligenti, si mai duhovnicesti, si mai smecheri decat mine. Pur si simplu, sunt extrem, extrem de ocupat si, cum spuneam, nu ma tin „curelele” si nici energiile si nici nimic pentru un dialog altul decat cel, hai sa-i zic apologetic. Dar, cum bine observati, ma pot retrage oricand. Nu, nu mi se pare pierdere de vreme dialogul cu Dvs si domnul Piciorus. Nu inca.

    Referitor la theotokos, da, si asta s-a discutat la Efes, insa asta e doar o consecinta – adevarat, importanta! – a unitatii naturilor in fiinta Domnului.

  26. După cum se poate observa, în dreapta sus, în rândul paginilor, am inserat o pagină a istoriei colocviului nostru cu primele două zile.

    Însă, după cums e înţelege, nu este editată final.

    Pentru cei care doresc să ia discuţiile de aici şi să le pună pe paginile lor web, îi sfătuim ori să le ia şi să le editeze ei, ori să aştepte că le vom edita noi şi apoi le vor prelua integral.

    Sunt erori de repezeală, de oboseală, erori inerente de scriere…Însă nu şi de concepţie. Fiecare a vorbit din perspectiva sa, fără ca acest lucru să fie considerat o sfidare a cuiva.

    Deschidem a doua sesiune a colocviului nostru şi vă rog să prezentaţi o idee de discuţie pentru cele 2-3 ore de conversaţie pe car ele mai putem face.

  27. Părinte Dorin, după câte observ dialogul începe să se închege şi cel mai bun lucru la care mă pot duce cu gândul este acela de a propune o altă temă, de data asta ceva mai inedită şi anume, o discuţie pe marginea unui motto: „-Ce faci în viaţă? – Cum ce fac, o iubesc pe Olga…” (Ivan Alexandrovici Goncearov -„Oblomov”).

    Cred că tema s-ar putea numi aşa „Iubirea de Dumnezeu şi aproapele -vocaţia unui creştin”

  28. Foarte bună temă, bogată în nuanţe, pentru că avem doi termeni importanţi: iubirea şi vocaţia creştinului ortodox.

    Iubirea mea pentru ea/el este o iubire a mea, mai întâi pentru El. Învăţăm de la El, aşa credem noi, cum să ne comportăm faţă de aproapele nostru.

    La o primă vedere, tânărul separă pe iubită de Dumnezeu. El se îndrăgosteşte de ea, de o fată, o iubeşte numai pe ea, nu are nvoie de mamă şi tată, ci se mută numai într-un spaţiu al lor.

    Ce găsesc ei după ce raptul aşteptării se transformă în desfrâu? Găseşte un el care are nevoie de ea, pentru că are nevoie.

    Dacă ar fi mers cu ea spre El, învăţa că pentru ea, pentru prieteana lui trebuia să aştepte. Ce?

    Să aştepte să fie responsabil. O dragoste iresponsabilă este una fără vocaţie. Vocaţia e când protejezi dragostea pe care ai născut-o în cineva, prin atenţia ta faţă de acea persoană.

    Am vocaţie dacă aştept. Sau învăţ să o iubesc, dacă aştept să o cunosc.

  29. Putem în acest context să vorbim despre o linie la capetele căreia se găsesc într-o parte iubirea, la capătul celălalt responsabilitatea şi în centru vocaţia.

    Vocaţia de a iubi pe Dumnezeu şi aproapele nu poate fi împlinită decât prin responsabilitate, deoarece însuşi acest act angajează persoană, o îndreaptă spre alte angrenaje ale fiinţei.

    Iubirea, mai precis dragostea, adică αγαπρη, ne duce cu gândul la împărtăşire, unul de altul, relaţie responsabilă. Acest motto de la început l-am putea schimba asa: „-Ce faci creştine în viaţă?

    -Cum ce fac, iubesc pe Hristos şi pe aproapele…”

    Un act simplu, dar în acelaşi timp plin de complexitate. Tot ce facem trebuie să poarte urmele acestei iubiri.

  30. Recunosc că aveţi mare dreptate să puneţi responsabilitatea,alături de diada: iubire-vocaţie, pentru: iubire-vocaţie-responsabilitate.

    De ce să fiu responsabil? Tocmai l-a elogiat pe fratele pastor David Cruceru, pentru un articol despre noile inovaţii în atmosfera nunţilor baptiste, un articol spumos, dar care punea problema decenţei care se mută în alte sfere şi apar prea multe cancanuri.

    De ce să mai fiu reponsabil dacă văd în jurul meu multă indecenţă, multă iresponsabilitate? Să fiu şi eu indecent şi să îmi meargă bine?

    Vocaţia ortodoxului, gândul său lăuntric, îi spune că mântuirea e mai de preţ decât ireverenţe temporare. E uşor să te înnămoleşti în ce vrei tu, decât să te scoţi din toate lăturile postmodernităţii.

    Sunt responsabil, da, dacă iubirea, aşa cum spuneţi dv., mă face să fiu legat de cineva pentru că vreau să ne mântuim împreună.

    Dacă sunt responsanil pentru soţia, copiii, oamenii pe care îi păstoresc, oamenii pe care îi am în echipă, pentru cei cu care sunt pe şantier sau pe câmp, pot să simt consecinţele acţiunilor mele.

    Dacă cred că nu trebuie să îmi pese de nimeni, ci numai să îmi iau salariu şi să plec, atunci vocaţia mea se anulează. Eu nu mai ştiu pentru ce sunt ce sunt, pentru că acţiunile mele nu prea îşi au rostul.

    Deci pot să acţionez dacă sunt responsabil, da, foarte bine; dar pot fi responsabil dacă mă leagă ceva de cineva, dacă am dragoste faţă de cei pentru care trebuie să fiu responsabil.

  31. Omul trăieşte într-o tensiune asemenea unui arc. Într-o parte este iubirea şi pe de altă parte responsabilitate. Din păcate în momentul în care unul din aceste laturi se destramă tensiunea nu mai există, iar „mecanismul” se rupe.

    Astăzi iubirea nu mai este înţeleasă ca αγαπη, ci într-un mod strict trupesc. S-a ajuns astăzi ca între noi oamenii să nu mai existe acest αγαπη, acea tensiune între iubirea şi responsabilitate, ci numai interes, numai posibilitatea de câştig uşor.
    Chiar şi relaţia conjugală s-a transformat într-un contract social. Oare mai este posibilă astăzi iubirea ca vocaţie? Mai este posibilă iubirea ca jertfă continuă pentru Dumnezeu şi semen, dezinteresată?

  32. În cadrul Tainei Căsătoriei se cântă frumos imnul acela „Sfinţilor mucenici”, iar preotul împreună cu nuntaşii înconjoară unindu-şi mâinile şi formând un cerc masa pe care se găseşte Sfânta Evanghelie. O imagine extraordinară a ceea ce înseamnă iubirea întru Hristos în Biserica noastră Ortodoxă.

  33. Da, imaginea aceea, acest gest ritualic, e bucuria Sfinţilor de Hristos la care trebuie să participe şi cei căsătoriţi, căsătorie care e o mucenicie în toată regula.

    Îi spuneam cuiva de ce căsătoria este o durere la fel de mare ca monahismul. Dacă stareţul îţi cere să asculţi şi nu împlineşti, primeşti o pedeapsă, dar nu stai cu el în casă.

    Dacă împreună cu soţia nu poţi să convieţuieşti, nu ştii să îţi tai poftele, e ca şi cum ai avea boală în trup: pentru că pe ea nu poţi să o arunci din casă, ci dormi cu ea în acelaşi pat.

    Căsătoria, ca şi monahismul, şi, ca şi celibatul, sunt lupte dureroase cu tine. Trebuie să te desprinzi de lucrurile care te leagă de pământ, pentru ca să faci faţă exigenţelor mântuirii.

    Mântuirea nu este o aspiraţie pentru noi, după cum bine ştiţi, ci o stare interioară. Mântuirea e ca un fagure de miere la care lucrezi zilnic.

    Tot ce lucrezi se poate strica dacă intră trântorele şi îţi mănâncă mierea.

    Mântuirea e să fii în har, să trăieşti din plin pogorârea în tine a harului, acea slavă a lui Dumnezeu care cobora şi acoperea tot cortul mărturiei sau tot templul lui Solomon şi care vine la noi şi sfinţeşte Darurile, apa, bucatele d epe masă, hainele, câmpurile, casele.

    Pentru că harul lui Dumnezeu, ca şi la creaţie, ca şi la Botezul Domnului, ca şi la Cincizecime, vine şi scaldă totul în sfinţenie.

    Responsabilitatea relaţiei e sfinţenie. Ca să te păstrezi curat, să încerci să te păstrezi, cu toate păcatele tale, trebuie să fii mânat de grija bună, de responsabilitatea pentru sufletul tău.

    Responsabilitatea pentru răspunsul bun, pe care trebuie să îl dăm Dreptului Judecător, nu trebuie să fie o panică perpetuă,o transă, ci o stare de interioritate cu Hristos Dumnezeu, de pace, de acalmie.

    Responsabilitatea e mărturia că întru tine se lucrează mântuirea.

  34. Mai dimineaţă, aş fi vrut să intru în „dialog” şi n-am reuşit. Acum o pot face dar, parcă, n-aş mai vrea.
    La ce bun?… E seară…

    Comunicare şi comuniune.
    „Comunicare şi comuniune pe planeta (de fum) internet” – asta-i TEMA care îmi doresc să o văd dezbătută – răzbătută – străbătută!.

    Alt’dată, răsfoiam, cu drag, scrisori primite de la amici. O lume întreagă de gânduri în fiece cuvânt – mai aplecat, mai pirpiriu, mai alungit… Nici nu mai ţin minte când am primit ultima scrisoare (pe hârtie normală, mirosind, normal, a cerneală şi cu ştampila poştei pe ea)şi nici de scris nu ştiu să mai fi scris vreuna. Îmi caut prietenii prin foldere virusate, pierdute, uitate…

    Paradoxal: cu cât putem comunica mai uşor, cu atât ne îndepărtăm, mai mult, unii de alţii!… Comunicare şi comuniune…

    Mă gândesc, aşa, la vremurile în care, ca să vorbeşti la telefon, aşteptai o oră şi jumătate (ce clipe!) pân’ te chema la cabina 7 pentru 3 minute…

    Acum totul e … instant! Şi nu mai rămâne nici zaţul!
    Delete!
    La ce bun?
    Delete!

    Noapte bună!

  35. Dialogul naşte comuniune, domnule dragă, şi ca să existe comuniune trebuie să scrii pe planeta de fum ca şi când ai scrie cu cerneală chinezească pe foaie.

    Bine aţi venit printre noi şi sperăm să nu fie pentru ultima oară.

    Comunicăm repede şi cred că, dacă vrem, putem să o face şi bine. Comunicarea e bună dacă nu este utilitaristă, ci dacă e, aşa, ca un fel de te duci în faţa blocului sau pe terenul de fotbal şi mai mănânci o sămânţă, mai bei o bere, mai zici o vorbă şi se leagă de-o conversaţie.

    Cred că dv. vă e dor de scrisori care nu mint şi nu de emailuri care se sciu prea repede şi ajung şi mai repede.

    Şi nouă ne-a fost dor, ne e dor, dar…în era anonimatului e bine să fii cumva, pe undeva, în dialog.

    Tocmai pentru că nu mai credităm dialogul suntem singuri şi pentru că nu mai fugim după el. Eu trăiesc din dilog şi asta îmi face bine.

    Nu mă bucură atât să vorbesc ci să ascult. Să ascult, vrute şi nevrute, numai omul să se producă.

    A vorbi din tot sufletul cred că e un fel de vorbire care nu minte. În cele trei zile de colocviu am înţeles un lucru fundamental: că oamenii vorbesc nu când au nevoie să vorbească, ci când a vorbi înseamnă a vrea să te dărui cumva, într-un mod unic, altora.

  36. Buna seara si Doamne, ajuta!

    Din lipsa de timp, nu vom putea spune prea multe, mai ales ca nici nu ne simtim foarte iscusiti pentru un dialog teologic, dar am dorit sa onoram invitatia Dvs., cu niste reflectii personale pe marginea unei intrebari care ni s-a pus si ne-am pus-o si noi de mai multa vreme: de ce nu ne putem intelege (in general)unii cu altii? De ce nu putem comunica in sensul cel mai tare al cuvantului, acela care se apropie de „cuminecare”? Dar nici macar atat, ci de ce cel mai adesea nici nu reusim sa ne intelegem/pricepem unii pe ceilalti?

    Mai intai as spune ca acest fenomen ar trebuie privit ca o realitate data, ca o neputinta care se cuvine recunoscuta si asumata ca atare, fara crispare nevrotica. Eu l-as vedea ca un „semn al vremurilor”, ca un duh general al „racirii dragostei” dintre oameni, ale carei cauze se gasesc probabil in degringolada moral-duhovniceasca universala, in criza fara precedent de normalitate pe care o traverseaza umanitatea. Traim, zicea parintele Rafail Noica, „o babilonie de al doilea grad”, in care fiecare da alte sensuri acelorasi cuvinte, iar aceasta din cauza ca fiecare este manat de alt duh/alte duhuri in abordarea aceleiasi realitati.

    In al doilea rand, cred ca este o problema de indisponibilitate la REAL a celor mai multi dintre noi, indisponibilitate care ea insasi provine dintr-o grava carenta endemica a formarii noastre. Suntem probabil, frust spus, prea patimasi de cand ne stim pentru a mai putea fi si empatici si pentru a fi capabili de o priza obiectiva la REAL. Realul este mereu o functie a psihismului nostru capricios si fragil, ajungand chiar pana la limita solipsismului. Si asta pentru ca am crescut intr-o epoca in care, asa cum zic parintii recenti, duhul patimas se absoarbe aproape odata cu aerul respirat…

    Simplificand, patimile nu ne lasa sa intelegem Realul si sa ne intelegm unii pe/cu altii. Iar patima inseamna irational, demonic. Patima inseamna obisnuinta de a te vedea numai pe tine. Si in Dumnezeu, si in ceilalti, si intr-o idee citita sau auzita, in orice si in oricine. De aici incepe tot raul. De aici incep si conflictele intre oameni. De asta nu putem comunica, nu ne putem intelege. De asta „s-a inventat”, cred, si politetea: pentru ca nu ne putem intelege si iubi. Ca sa ne suportam reciproc macar.

    Dar noi cautam mai mult. Si atunci… ce putem face mai mult, de unde sa incepem? Cred ca nu exista alt raspuns decat smerenia. Care smerenie? Cum sa ne smerim fara sa ne mandrim, fara sa contaminam insasi „smerirea” noastra de mandrie? Nu stiu, aici ma cam blochez… Cred ca nu putem fara sprijinul unui parinte duhovnicesc adevarat, chiar daca si el e poate mai greu de gasit astazi.. Dar nu stiu daca fara ascultarea de un om cu discernamant si cu experienta duhovniceasca vom reusi vreodata, singuri, sa iesim din cercul inchis al propriei noastre voi, al propriului nostru eu. Este teminita si iadul nostru din care nu vad iesire decat prin predarea voii proprii.

    Iertati-ma pentru ceea ce poate reprezinta numai niste prostii, dar eu atat m-am gandit si atat m-am priceput sa va scriu fratiilor-voastre.

    Hristos-Domnul sa ne binecuvanteze pe toti!
    Fratele A.

  37. Chestiunea pe care dumneavoastră doriţi să fie pusă în discuţie are o anumită doză de melancolie. Aceste gânduri ale dumneavoastră vi le împărtăşesc, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă las purtat de ele.

    Tragedia internetului, dacă putem numi aşa acest neant, nu este de ieri sau de alaltăieri, ci reprezintă efervescenţa unei lumi care îşi caută sinele de mult timp.

    Dar şi într-o astfel de situaţie trebuie să capotăm?
    Eu vad in aceasta posibilitate de a comunica usor cu oamenii prin intermediul internetului o mare sansa pe de a intra intr-un dialog cu ceilalti, oricare ar fi ei.

  38. Domnilor de la Război intru Cuvant, aveti mare dreptate in ceea ce spuneti. Rolul părintelui duhovnicesc este esenţial, capital în acest context al lumii de azi.

    Părintele Rafail Noica definea lumea in care trăim ca o „babilonie de al doile grad”, dar tot el spunea că pentru noi clipele de acum sunt o mare şansă.

    Când vorbeam cu părintele Dorin de lipsa dialogului sau de iubire ca vocaţie, aveam în gând tocmai acest sentiment al tristeţii în faţa unei lumi rupte de Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi nădejdea în iubirea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de noi.

  39. Domnule Adrian [să zicem că asta înseamnă A.], de la Război întru Cuvânt, vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră atât de repede, şi, vă mărturisim deschis, că suntem întru totul de acord cu mărturia dv.

    Nu vedem dincolo de noi prea bine pentru că ne încurcăm în păcatele noastre. Însă, la un moment dat, în sporirea fiecăruia, lucrurile se rarefiază, înţelegerea minţii, a spiritului nostru vede mai bine, ajutată fiind de har, şi începem să vedem,în noi, distincţia dintre naturaleţea firii noastre şi patimi.

    Nu cred că dialogul e un zid, ci un ochi cu care vezi mai bine. Când discuţi cu alţi oameni duhovniceşti sau cu credincioşi în general, vezi mai bine cum eşti în tine.

    Dacă nu discuţi ideile pe care nu le înţelegi şi daăc nu vrei să vezi şi alte direcţii exegetice la acelaşi loc scriptural sau patristic, intri într-o înţelegere monotonă a vieţii duhovniceşti, interioare.

    Spre exemplu. Dacă citeşti despre rugăciunea lui Iisus te entuziasmezi, începi să o pratici şi ajungi unde ai ajuns. Te bucuri că ai ajuns undeva. Crezi că ai ajuns undevas şi, pentru că nu ai lângă tine pe cineva care a ajuns la vederea slavei lui Dumnezeu, spui că îţi e de ajuns cu ce ai.

    Nu e adevărat! Ai vrea mai mult, dar nu ştii cum. Dacă ai sta pe lângă cineva care a văzut lumina lui Dumnezeu cu ochiul spiritului său, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, cu partea cea mai fină a sufletului, cu duhul tău,ţi-ai da seama că starea ta interioară când te rogi e una încordată, pe lâmgă relaxarea lui, a celui care a avut, din partea lui Dumnezeu, cunoaşterea întru experienţă şi vedere.

    Tu crezi că a sta la rugăciune înseamnă să te baţi cu imaginaţia, cu gândurile, cu ispitele…Da, e o fază. Pe când el ştie că nu trebuie să aibă nicio grijă. de ce? Pentru că grijile dacă mă mântuiesc sau nu mă mântuiesc nu sunt importante pentru un om văzător de Dumnezeu, pentru că pe el îl interesează să nu piardă simţirea Duhului în fiinţa sa.

    A fost un exemplu, între ce înseamnă să trăieşti tu, ceva, de unul singur, şi ce înseamnă să te confrunţi cu altul mai sporit.

    Vă spun acum ce s-a întâmplat unui tânăr la vederea uni Părinte duhovnicesc, după care dv. însetaţi şi bine faceţi!

    Credea că ştie mult, că ştie destul…A fost trimis să îl vadă pe acest om Sfânt…Şi, când a ieşit din casă acel om, de la o distanţă de câţiva metri, a văzut în locul acelui om binecuvântat de Dumnezeu o coloană de nor care unea cerul cu pământul.

    Îl văzuse pentru prima dată tânărul. Nu se aştepta să vadă ceea ce a văzut. Însă văzând semnul sfinţeniei acelui om, tânărului i s-a retezat toată mândria de a se crede deştept, văzând că sfinţenia se manifestă în puterea faptei şi apoi a cuvântului.

    Întrerup ca să puteţi citi şi vă scriu în continuare.

  40. Când ceva se schimbă în noi fundamental, când o patimă începe să cedeze, paradoxal, pentru noi, nu se întâmplă pentru că noi vrem, ci pentru că Dumnezeu vrea.

    Ştiţi foarte bine că asceze noastră poate fi multă şi grea, fără ca să simţim în noi vreo uşurare a patimilor. De ce? pentru că Dumnezeu ne lasă patimile, nu ni le ridică, ca să ne smerim şi mai mult.

    Smerenia e mai importantă, din perspectiva lui Dumnezeu, decât odihna noastră.

    După cum ştiţi, unii Sfinţi Părinţi au ajuns la prima vedere a luminii de foarte devreme. Sfântul Simeon din Muntele Minunat, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Simeon Noul Teolog erau adolescenţi, oameni tineri, când au avut primele vederi extatice.

    De ce Dumnezeu le dă unora vederi şi simţirea harului mai devreme iar altora mai târziu? Pentru că cei care primesc vederea mai devreme au nevoie de ea atunci, ca să facă faţă greutăţii, îndoielilor, ispitelor la nivelul înălţării minţii, pe când alţii, primesc vederea spre sfâşitul vieţii sau deloc, deşi au avut o nevoinţă aspră.

    Nu e nicio nedreptate! Fiecare primeşte de la Dumnezeu când trebuie şi ce trebuie.

  41. Oboseala ne-a cuprins din destul. Vă mulţumesc că ne-aţi urmărit, sper… Mulţumesc tuturor celor care au participat la dialog în această zi şi le dorim o noapte bună şi calmă, liniştită.

    Dumnezeu să ne binecuvinteze şi să ne ierte!

Comentariile sunt închise.