Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Ziua a cincia a colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”

The image “http://www.invierea-domnului.org/Vestitorullunie2006_files/image001.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Ieri am avut un dialog în trei, între noi şi domnii Bogdan Stârceanu şi Doru despre rolul imaginilor şi al Sfintelelor Icoane în viaţa noastră, despre ce ne învaţă o Icoană în comparaţie cu o imagine porno, despre distincţia între imagini şi despre duhul imaginilor, despre duhul pe care imginile ni-l aduc în viaţa noastră.

A fost o discuţie relaxată şi aceasta, în care am realizat cu toţii că imaginea preocupă, creează atitudini, ne modifică interior şi ne canalizează spre o direcţie. Am concluzionat şi faptul, că Sfintele Icoane sunt hărţi teologice, care la fel ne canalizează spre o întâlnire reală cu Cel iconizat, întâlnire pe care o facilitează, în acelaşi timp, chipul iconizat şi Duhul lui Dumnezeu care ne uneşte cu Hristos Domnul, cu Maica lui Dumnezeu, cu Sfinţii şi cu Îngerii.

Dumnezeu, Care locuieşte în Sfinţii Săi şi Care umple Biserica Sa cu slava Sa, să ne dea şi astăzi să fim tot întru dialog şi nu în schismă/separaţie/neunire!

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Suntem un perpetuu dialog amânat?

Next

Iarna duhovnicească [I]

22 Comments

  1. Nectar

    Intr-o fraza, propozitie, discutie nu putem pune laolalta ceva sfant si ceva atat de paganesc. Cuvantul doare.

  2. acidutu

    Frumusetea reprezinta acel atribut al lui D-zeu prin care El este suma tuturor calitatilor de dorit, si se afla intr-o stransa relatie cu perfectiunea Lui. De aici faptul ca LUI NU-I LIPSESTE NIMIC , ca nu are ce sa-si doreasca.

    Nu cred in lucruri care pot facilita, sau canaliza ceva (chipuri iconizate )… D-zeu are tot ceea ce este de dorit ! Toate dorintele noastre bune si neprihanite ar trebui sa existe in noi si sa-si gaseasca implinirea ultima in D-zeu si in Nimeni si Nimic altceva ! Daca mi-as gasi placere in altceva inseamna ca ar trebui sa cred ca slujesc unui D-zeu cu handicapuri…care nu are eficienta si raspunsuri vietii mele .

    Ps. 73-25:
    ” pe cine altul am eu in cer afara de Tine ?
    si pe pamant nu-mi gasesc placerea in nimeni decat in Tine „.

    Lui Hristos ii este importanta frumusetea viatilor noastre ,sa reflectam si noi frumusetea in fiecare mod in care manifestam caracterul Lui , astfel incat inaintea fetei Lui , noi sa fim frumosi !!

    Nu cred ca Hristos se adresa ICOANELOR s-au vorbea despre ICOANE cind spunea ca scopul Lui este ” sa infatiseze biserica , slavita , fara pata , fara zbarcitura sau altceva de felul acesta …sfanta si fara prihana ” Ef. 5-27

    E doar un punct de vedere …

    S-ar putea sa gresesc …

  3. Vă mulţumim amândurora domnilor şi vă invităm în cadrul dialogului nostru, care este unul al alterităţii.

    Înţeleg că dv., cel care semnaţi cu pseudonimul Nectar aţi fi vrut să nu alăturăm [probabil] Sfintele Icoane cu pornografia, să nu le punem în aceeaşi frază. Dacă ar fi trebuit să vorbiţi pe o astfel de temă: Icoană şi anti-icoană, iar anti-icoana era imaginea desfrânată, cum aţi fi ţinut o astfel de prelegere?

    Mulţumim şi domnului care scrie cu pseudonimul Aciduţu, şi suntem de acord că Dumnezeu este suma tuturor desăvârşirilor, pentru că El e mai presus de toată desăvâşirea şi sfinţenia.

    Însă, în tradiţia ortodoxă, Sfintele Icoane sunt ferestre de contemplare ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor, cărţi de reamintire pentru om, pentru omul care uită repede şi nu pentru Dumnezeu.

    Noi avem nevoie şi de cântare, şi de slujbe, şi de citire, şi de vederi duhovniceşti…pentru a ne ajuta să trăim cuvios, sfânt.

    În Tradiţia Bisericii, este consemnat faptul că primul pictor de Icoane a fost Sfântul Evanghelist Luca, care a pictat-o pe Maica lui Dumnezeu înainte ca Ea să adoarmă.

    A pictat-o în mai multe rânduri şi unele exemplare au dăinuit peste timp sau copii fidele ale acelor Icoane.

    Dacă apelaţi la cărţi specializate despre Sfintele Icoane sau dacă, aşa, pur şi simplu, căutaţi pe net Icoanele lui Hristos, ale Maicii lui Dumnezeu, ale vreunui Sfânt ortodox şi le comparaţi, veţi vedea că există asemănări izbitoare între ele, deşi una poate fi din secolul 3 iar alta din secolul 21.

    Iconarii ortodocşi, cei care pictează Icoanele au nişte detalii stricte despre cum arăta un Sfânt sau altul. Spre exemplu ştim că Sfântul Ap. Pavel era pleşuv şi apare ca pleşuv, cu chelie, în Icoanele sale.

    Sfântul Ap. Petru era cu părul creţ şi mai în vârstă decât cei 11 Apostoli, că de aceea e numit verhovnic, mai mare al lor. Şi în Icoanele sale apare astfel.

    Icoanele Botezului Domnului sau ale Schimbării la Faţă, ale Înălţării Sale la cer, dacă le urmăriţi în secole la rând au lucruri în comun.

    În Tradiţia Bisericii există descrieri punctuale ale chipului Domnului şi ale Prea Curatei Sale Maici. Dacă le-am studia am observa câtă bogăţie de detalii avem despre transmiterea chipului Lor şi al Sfinţilor de-a lungul timpului.

  4. Nectar

    De cele mai multe ori vizualizam ceea ce reflecta anumite cuvinte. In cazul unui copil (unui tanar, unui adolescent) care v-ar citi, e posibil ca termenul respectiv sa fie ….periculos.

    Iubesc icoana si tot ce tine de credinta noastra. Mi-e teama insa sa compar icoana cu ceva anume.

    Daca insa, ar trebui neaparat sa o compar cu ceva, as compara-o cu un tablou. Atunci ne-am referi la arta la cultura, la istorie. Subiectul e captivant si asta pentru ca in final am vedea ca un tablou dupa ce ne-am obisnuit cu el, nu mai starneste bucuria de inceput.

    Icoana insa e vesnica …

    Ma gandesc insa ca in momentul…

  5. Mulţi văd în Sfintele Icoane doar reprezentări religioase fără importanţă. Alţii văd în ele „idoli învechiţi”.

    Alţii vor să înnoiască icoanele, să le facă mai pentru timpul de astăzi. Alţii vor să le aruncăm din Biserică.

    Există destui artişti postmoderni care compun picturi tăind nasul sau ochii lui Hristos şi îi pun pe trupul unei prostituate sau, cum am auzit recent, un artist a pus fecale peste chipul Maicii lui Dumnezeu şi a numit-o nu ştiu cum.

    Noi nu am pus semnul egal între Icoană şi imaginea porno [porneea în greacă înseamnă desfrânare]. Ci am arătat că cele două se află la antipozi, că distanţa dintre ele este ca cea dintre cer şi pământ.

    Tinerii însă nu se cam smintesc de astfel de abordări, ci numai cei mai învârstă [poate]. Pe ei îi interesează, chiar dacă nu înţeleg prea bine, ce îi fascinează să vadă filme porno sau imagini porno.

    Problemele tinerilor de astăzi le cunoaştem din plin. Vă asigurăm de asta.

    Ei caută să înţeleagă ceea ce îi domină. Şi ceea ce domină pe tânărul de astăzi,oricare ar fi el, sunt diversele tentaţii: drogurile, sinuciderea, perversitatea, experienţele ciudate…

    La o privire profundă a lucrurilor, nu trebuie să ne temem de niciun subiect şi nimic nu trebuie să ne smintească. De ce? Pentru că noi trebuie să luptăm împotriva tuturor patimilor din noi şi a derapajelor societăţii în care trăim.

    Nu e de ajuns să enunţi o problemă, ci trebuie să vrei să o şi rezolvi personal, în tine însuţi.

    Şi fiecare trebuie să îşi rezolve problema mâniei lui, a pornirilor desfrânate din el, a mândriei, a laşităţii, a nemilostivirii, a insensibilităţii…aceste o mie şi una de lucruri nerezolvate din noi.

    Fiecare creştin ortodox în parte trebuie să gândească asupra fiecărei patimi din el. Şi dacă gândeşti aşa, vezi că patimile tale sunt şi ale altora, sunt comunitare.

    Iar a vorbi despre ele înseamnă că ai făcut un pas mai mult: că începi să vezi care e robia ta şi că accepţi că ai probleme.

    Toate discuţiile noastre cu credincioşii au drept scop vederea problemlor personale pentru ca să le rezolvăm cumva.

    Dacă admiţi că există în tine balauri, atunci trebuie să vorbim despre ei şi să încercăm să le tăiem capetele.

  6. avad

    Îmi cer scuze că intervin în discuţie (tot mai interesantă, dealtfel!) numai din când în când, dar în zona mea ploaia şi wireless-ul sunt într-o relaţie directă de vrăşmăşie (ca noi, uneori).

    Aveţi dreptate, Părinte, că trebuie să luptăm pe faţă cu balaurii din noi, dar înclin să-i dau dreptate şi domnului care semnează Nectar: într-o lume tot mai desacralizată, ca cea în care trăim, e periculos să asociem extremele într-o frază, într-un gând, într-o imagine în cele din urmă.

    Diavolul are atâtea numiri în limba română (şi nu numai) tocmai pentru că exista credinţa că simplul fapt de a-i pronunţa numele suna a invocare…

    Haideţi să invocăm ceea ce e frumos în noi şi în lume!

  7. Dacă doriţi aşa domnule Doru, aşa vom face!

    Astăzi vă propun să scriem despre ce subiect dorim, să scriem despre mai multe subiecte, dar să nu le urmărim cap-coadă, ci să scriem câteva păreri la fiecare subiect în parte.

    Deci avem o zi fără temă, dacă doriţi aşa, pentru a fi cât mai multe subiecte discutate.

    Fiecare poate vorbi despre ceva anume, fără ca să aştepte să i se dea un răspuns.

    Dacă cineva doreşte să răspundă nu-i bai. Dar fiecare, în principiu [e propunerea mea] să scrie despre un subiect, pe care-l alege, ca să avem cât mai multe opinii şi cât mai diverse în acelaşi timp.

  8. avad

    Eu am tot auzit vorbindu-se, prin predici, de Liturghia de după Liturghie, cu tot ce implică.

    N-am auzit însă mai nimic de Liturghia de dinainte de Liturghie, de pregătirea, asceza, truda întru despătimire – necesare sufletului pentru a fi părtaş la o aşa mare Taină ca cea a Euharistiei, spre a putea aduce darul la altar şi a rosti cu smerenie „ale tale dintru ale Tale”…

    Dincolo de Euharistie – suprema mulţumire izvorâtă din unirea omului cu Dumnezeu – nu mai există nimic omenesc, căzut… N-ar trebui oare să punem accentul pe vrednicia participării?

  9. Cu totul de acord.

    Pe mine personal mă interesează nu numai cum sunt atunci când slujesc Sfânta Liturghie, ci cum sunt în toate timpurile şi locurile.

    Uneori se exagerează şi cu pregătirea înainte şi cu Liturghie de după Liturghie, pentru care a militat atât de mult părintele Alexander Schmemann.

    De ce? Pentru că e o pregătire în salturi, una forţată.

    Pe mine personal mă interesează pregătirea de fiecare clipă pentru orice slujbă, întâlnire, scriere, taducere, mergere în oraş.

    Şi această atenţie, încordare, solicitare interioară e în funcţie de starea mea de sănătate, de bolile, ispitele, grijile, situaţia mea casnică sau socială.

    Nu poţi sluji întotdeauna la fel! Nu poţi să fii identic cu tine mereu! Există zile mai bune, foarte bune, dar şi foarte proaste. Ai nevoie de paleative, de iubirea altora, de îndemnul lor, de susţinerea lor.

    Trebuie să fim cumva tot timpul. Acel cumva e după mărimea creşterii noastre duhovniceşti, a erudiţiei, a vârstei noastre a experienţei de viaţă pe care o avem.

    Cert e că nu ne putem forţa să fim mai mult decât suntem.

    Suntem cum suntem şi asta e! Treaba e să accepţi cum eşti, locul unde eşti, ce poţi să faci unde eşti, cu cine eşti…

    Pentru că nu prea acceptăm condiţiile obiective în care Dumnezeu ne dă să trăim şi să muncim, ne tot răscolim şi ne întoarcem şi ne pierdem timpul cu certuri şi cu cereri care mai de care.

    Noi mergem pe principul să ne bucurăm de ce este acum şi să nu ne facem griji, planuri, idealuri în van.

    Să te bucuri cu puţin şi să te linişteşti în ceea ce faci! Cred că astfel treci peste falsele mustrări de conştiinţă, cum că ar fi trebuit să facem mai mult decât am făcut sau facem.

    Dacă te trezeşti dimineaţa devreme şi faci tot ce poţi tu mai bine, iar seara cazi lat şi nu auzi că afară plouă, tună sau viscoleşte, şi asta din cauza oboselii, înseamnă că ai făcut tot ce trebuia în ziua precedentă.

    Dacă îţi pasă de ceea ce faci, dacă râvna Domnului te mănâncă, cum spune Scriptura, dacă îţi arde măruntaiele ca să faci ceva, atunci nu mai ai probleme de conştiinţă cu : trebuia să fac mai mult.

    Cât mai mult, dacă tu ai slăbit, eşti neputincios şi cazi lat seara? Cât mai mult decât atât?

  10. Lumea întreagă este după chipul lui Dumnezeu. Toate lucrurile din univers poartă semnătura Sa, au în ele icona Sa, pentru că sunt „bune foarte” (Fac. 1, 31), după cum El Însuşi a spus, iar El este Singur Bun (Mt. 19, 17).

    Deci dacă iconizăm chipul lui Dumnezeu Întrupat în materie (lemn, hârtie, etc) nu aducem niciun prejudiciu Bunătăţii Sale desăvârşite.

    Întreaga lume văzută este un chip şi o icoană a lumii duhovniceşti, a Împărăţiei cereşti. Întâiul cort şi întâiul Templu zidite din inspiraţie dumnezeiască erau şi ele astfel, icoane ale Împărăţiei cereşti. Şi tot astfel ne zidim şi noi, ortodocşii, Bisericile.

    Dacă „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1), înseamnă că Dumnezeu a dat universului şi materiei zidite de El putere ca să vorbească despre Icoana Sa. Cum nu ar putea omul, care e icoana cuvântătoare a lui Dumnezeu, să o reprezinte, atât cât îi stă în putinţă firii sale?

    În Bisericile ortodoxe, catapeteasma reprezintă cerul iconografic prin care pătrundem cu mintea înduhovnicită la Dumnezeu. Pe acest cer duhovnicesc se află Soarele Hristos şi stelele Sfinţilor: „Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 41) Şi noi dăm fiecăruia slăvirea care se cuvine: lui Dumnezeu ca unui Singur Dumnezeu, Maicii lui Dumnezeu ca Maicii lui Dumnezeu care L-a născut şi Sfinţilor Lui ca Sfinţilor Lui care L-au iubit şi L-au urmat.

    Psa. Gianina

  11. Pentru că astăzi e ziua temelor multiple voi începe prin a vorbi despre lehamitea pentru… muncă. De unde vine această dezolare, plictiseală în faţa muncii?

    Deşi ai fi tentat să spui că vine din lene, am ieşit astăzi în oraş şi am constatat, privind în jur, că lehamitea oraşului meu, în marea ei majoritate, vine din oboseală.

    De atâta oboseală de stat la serviciu, în faţa calculatorului, la cratiţă, cu copii mici în spate sau pe şantier, când vii acasă nu mai îţi vine de nicio masă sau ,mănânci precum calul în faţa berăriei, când adastă căruţaşul: adică pe fugă.

    Mâncăm în grabă, ne odihnim puţin, avem multă poluare fonică şi praf în jur, ne împingem unii pe alţii pentru că suntem prea mulţi în oraşul ăsta, singuratici, livizi, cu cearcăne…încercăm să ne inventăm puţină dispoziţie pentru amabilităţi.

    Vream să cumpăr vin astă seară şi am trecut pe lângă un om în vârstă la supermarket şi am vrut să îi dau prioritate. Eu aveam ditamai căruţul după mine iar dânsul se uita la lichioruri.

    Un om de peste 70 de ani, scos din cutie, cu haine impecabile şi cu…şarm. De ce?! Când a văzut că vreau să îi dau voie, nu a ridicat nasul în sus şi a crezut că i se cuvine totul [la noi se întâmplă asta!], ci a zâmbit elegant şi mi-a spus să trec, pentru că dânsul rămâne acolo.

    Şi eu am zâmbit şi m-am bucurat de delicateţea sa. Şi dânsul a zâmbit şi mai mult, văzând că ne înţelegem din… zâmbet.

    Însă, acest om a fost un unicat.

    În tot drumul meu am văzut doar un singur om care a avut curajul să …zâmbească. Şi nu pentru că cineva te plăteşte să zâmbeşti, ci pentru că a fi om în societate înseamnă să ştii să te faci plăcut.

    „A fi om e lucru mare”, îmi spuneau nişte oameni în vârstă. A fi om care să ştii să laşi loc de bună ziua e cu adevărat un lucru mare.

    Când iau taxiul, taximetristul încearcă să te fure cumva sau să te forţeze să îi dai un bacşiş gros. Ştiu când încearcă să facă asta. Înainte de a mă da jos din maşină îi spun să păstreze dublu decât dorea să mă oblige să îi dau.

    Sau îl las să îmi dea rest şi îi dau eu în mână, pentru ca să simtă că nu are de-a face cu un scârţar. La fel la piaţă. Astăzi faci acest gest, dai un ban mai mult…Însă mâine, când te vei întoarce, dacă omul are bucă, vei primi cele mai bune produse, zarzavaturi.

    De ce spun toate astea? Faptul de a vrea să creezi bună dispoziţie şi a lăsa de la tine te scapă de lehamite, te face să vezi altfel lucrurile.

    Uneori trebuie să te faci că nu înţelegi că eşti prostit de cineva, ca omul să înţeleagă mai apoi…că ai ştiut să fii băiat… finuţ.

    Uneori a „închide ochii” înseamnă a ştii să mergi mai departe. Nu poţi totdeauna să mergi cu dreptatea, să vrei să tai şi să spânzuri sau să obligi pe om să facă ce vrei tu.

    Uneori trebuie să ştim să lăsăm de la noi, să facem compromisuri mântuitoare, pentru ca oamenii să vadă că delicateţea şi bunul simţ sunt mult mai făcătoare de pace decât dreptatea forţei, a legii.

    Putem să scăpăm de lehamite, de urâtul faţă de viaţă, de muncă, de nedreptate? Da. Prin faptul de a ne poziţiona altfel, paradoxal, în faţa oamenilor.

    Dacă nu ştii să piezi în viaţă nu ştii să te bucuri de împliniri. Dacă nu ştii să rabzi, să suferi, iei viaţa foarte uşor şi nu ai nicio împlinire în inima ta.

    Pofta de viaţă, bucuria fără marasm vine atunci când ştii să ierţi infinit, să te bucuri de tot ce poţi să faci şi când mulţumeşti în toate Preamilostivului Dumnezeu pentru tot ce dă întregii lumi.

  12. Treceam acum ceva timp, într-o ocazie fiind pe drumul dintre Ploieşti şi Bucureşti. Şi uitându-mă atent pe geam am observat o femeie, prostituată, într-o stare deplorabilă, stând cu capul între umeri pe vine, la marginea drumului. În acea clipă am sesizat câtă suferinţă şi durere era în acea fiinţă.

    Plecând de la acest exemplu mă gândesc la suferinţa milioanelor de oameni, maltrataţi, surghiuniţi, înfometaţi, la milioanele de copii avortaţi. Mă gândesc la ei şi aud strigătul lor atât de puternic în urechile mele. Auzind asta mă cutremur, mă înfricoşez de puţinele pe care le facem pentru ei, cât de puţin lăsăm şi lor loc în inimile şi cugetele noastre.

  13. Prolificul nostru traducător, părintele Ică jr., a tradus recent [ e pe piaţă] noi opuscule din opera unor Părinţi filocalici. La Sofia costă 12 lei iar la Deisis am văzut că e 10 lei…

    O carte excelentă! Şi Sfântul Ioan Charpatiul, într-un capitol, spune că sursa mâniei nu e alta decât sentimentele dezorganizate. Adică, până nu îţi pui la punct patima desfrânării nu poţi să termini cu enervarea, cu accesele mari de enervare.

    Pofta necontrolată, sentimentele necontrolate generează mânia, irascibilitatea noastră.

    Sunt capitole extraordinare şi invit pe toţi să citească această carte, pe cât de mică, pe atât de condensată. Are 206 pagini în format mic, adică într-un format care îl prinzi în palmă.

    E bine să citim, spuneam şi altă dată, dar trebuie să dovedim că am înţeles ce citim, dacă ştim să comentăm ce am citit.

    Nu e de ajuns să te lauzi cu cărţi citite, ci trebuie ca ceea ce citim să se transforme în propria noastră experienţă de a lupta cu patimile din noi.

  14. Peste tot obsevăm obsesia salvării din ghearele durerii.
    Firme şi firmuliţe de toate categoriile ne propun această „şansă” a salvării ultime.
    „Ia medicamentul frate, ca te scapă de durere!”

    Fuga de durere a devenit un sport mondial. Mă gândesc de ce nu s-a inventat încă un campionat mondial al „scăpatului de durere”?

    Câţi dintre noi mai ne gândim la pedagogia durerii, la rolul ei întăritor. Nu sunt un adept al durerii,dar de ea nu putem scăpa, iar cea mai mare durere de care nu se poate salva nimeni este moartea.

    Ori fugind de ea dai peste altă durere, durerea din obsesie. Obsesia în sine devine o durere, dar una fără simptome, una surdă, care macină fiinţa asemenea picăturii calcarul.

    Să fim atenţi la această ispită a fugii de durere, putem cădea într-alta, care nu doare.

  15. În ţara noastră preocupările cu adevărat importante au o viaţă foarte scurtă, ţin doar trei zile.

    Dacă facem o retrospectivă a preocupărilor politicienilor, dar şi a societăţii civile observăm că aceştia, cum apare o statistică, încep să mişune pe toate canalele mass-mediei plângând cu lacrimi de crocodil şi văitându-se de ce se întâmplă în dreapta şi în stânga, de ce vom fi peste 36 de ani doar 8 milioane de români, de ce şcolile sunt dărăpănate, de ce Delta Dunării e în prag de distrugere.

    În rest sterilitate, sterilitate şi iar sterilitate, nimic, numai gogoriţe, certuri fără rost şi preocupări puerile.
    Unde este explicaţia acestui fenomen?

    Eu cred că toată preocuparea acesta nu există, ci totul este un simulacru macabru, la care se doreşte ca noi să fim mai întâi gură cască azi şi votanţi mâine.

  16. Sunt curat pe mâini? Dacă sunt curat atunci mănânc. Dacă nu sunt curat mă spăl…

    Grija pentru hipercurăţenie arată o centrare a noastră pe din afară decât pe dinăuntru. Când eram mici mâncam de pe jos, mâncam lucruri nespălate, mâncam zarzăre din copac…şi nu mai era nicio problemă.

    Însă, de câd le mâncăm pe toate curate avem obsesia curăţeniei. Curăţenia produselor, a casei, a hainelor e necesară!…

    Stresantă e hipercurăţenia, spălarea de o mie de ori pe zi, aspirarea covorului de două ori pe săptămână deşi nu e nicio scamă pe jos, pentu ca să nu mai fie microbi şi …microbii tot nu pleacă în ţările calde.

    Vorbeaţi de grija excesivă de sănătatea noastră, domnule Bogdan. Curăţenia hipercurată e tot o parte a acestei obsesii a integrităţii vieţii noastre.

    Adică, şi dacă murim, care ar fi pierderea?! Se stinge soarele dacă murim noi?!! Însă acest gând, această nelinişte existenţială, că aceasta e până la urmă, are substratul acesta: noi ne prelungim viaţa şi nu Dumnezeu!

    Pentru că ne considerăm mai importanţi decât grija lui faţă de noi. E puţinătate de credinţă în chestiunea aceasta cu prezervarea vieţii cu oric elimite.

    Facem transplanturi costisitoare, facem copii in vitro ca să ne moştenească, facem copii la 60 de ani ca să îi iubim 10 ani apoi să îi lăsăm pe drumuri…Toate pentru că ne pasă prea mult de noi.

    Dacă nu ne-am idolatriza atât de mult persoana noastră am avea limite în ceea ce priveşte sănătatea, curăţenia, moştenirea, posteritatea operei noastre sau a viziunii noastre despre o anume problemă.

    Carenţa fundamentală a modului nostru de a gândi este că stabilim lucrurile fără să dăm loc lui Dumnezeu să ni le orânduiască.

    Chiar şi oameni foarte credincioşi cred că trebuie să ajungă undeva oricum, chiar dacă Dumnezeu le dă semne că nu trebuie să se mai ostenească pentru acel lucru.

    Atunci când forţăm lucrurile le facem să se întoarcă împotriva noastră. Dacă le lăsăm să curgă lucrurile sunt aranjate de Dumnezeu de la sine.

    Dar dacă ne frământăm toată ziua şi ne gândim: Cu cine mă căsătoresc? Cine mă mai angajează? Unde voi muri? Mă mântuiesc sau nu? etc., viaţa noastră nu are rezultate liniştitoare.

    Cred că primul lucru pe care trebuie să îl învăţăm pe un copil de mic e acesta: să nu creadă că e stăpânul său, ci faptul că Dumnezeu e Stăpânul său! Să nu îl facem să se creadă un mic semi-zeu al casei, cu toate poftele şi nazurile satisfăcute la zi.

  17. Am tras cu urechea la televizor, la emisiunea Teodorei de pe Romantica [întotdeauna superbă, genială!] şi o doamnă îndreptăţită să spună asta, i-a spus că în România suntem… un milion şi ceva de bugetari.

    Suntem un milion şi ceva de bugetari, peste 6 milioane de pensionari şi… restul lumii. Însă, dacă mergi la supermarketurile bucureştene, după cum ştiţi domnule Bogdan, dar şi în ţară, găsim rafturi întregi cu mâncare pentru câini şi pentru pisici.

    Pisicile şi câinii sunt de bugetari sau de pensionari?

    Paradoxal, dimineaţa, prin parcurile din jur, văd oameni foarte tineri cu câinele la plimbare. Nu cred că toţi sunt angajaţi să ducă câinele altora.

    Şi tânărul, în timp ce alţii merg la Biserică, el merge cu câinele prin parc…

    Asta cu câinile e cu câinele…Însă, duminica dimineaţa, devreme, bărbaţii necredincioşi [cunosc cazuri multe…] se bărbieresc… E interesant acest obicei şi ţine de regimul comunist sau de un fel de a fi pseudo-boem în aţi trăi ziua liberă sau sărbătoarea fără slujbă.

    Şi câinele şi bărbieritul au legătură. Cei mai mulţi oameni care au câine îl iau după figura lor, seamănă cu ei, dar stăpânii sunt cu toţii bărbieriţi.

    „Ruşinea” de a fi nebărbierit e taxata cu zâmbete şi glume porcoase sau maidaneze. Mi se întâmplă să mi se râdă în faţă pentru că am…barbă. Când văd oamenii că eu sunt serios şi privesc necruţător la ei, înţeleg că barba mea nu e a unui neisprăvit ci a cuiva care are nişte studii, o experienţă anume, care sunt ceva. Oamenii se închină la gândul / sau se înfricoşează… că eşti ceva, cineva, al cuiva…

    Privirea dură taie râsul obscen sau prostesc.

    Dar câinele seamănă cu stăpânul său ca şi maşina cu conducătorul ei. Vezi câine mare, atunci stăpânul e gras. În 90% dintre cazuri se întâmplă asta. La fel cu maşina. Gabaritul mare cere mare. La fel şi cu câinele: dacă nu are câinele mare şi ei sunt ditamai li se pare că se fac de râs.

    Când ţiganul îşi pune ditamai crucea de aur la gât o face pentru că aşa crede el că e impozant. Mărimea contează. Face o vilă mare, enormă …şi nu locuieşte nimeni în ea.

    Să fie mare, asta contează! Însă mărimea e degeaba, e numai de orgoliu. Facem pre amulte lucruri din orgoliu tâmpit, în loc să ne rezumăm la puţine lucruri, la lucrurile esenţiale pentru noi.

  18. Aţi punctat foarte bine părinte Dorin asupra unor aspecte ce, de multe ori, irită, dezgustă.

    Vorbeam odată cu un preot despre importanţa catehezei în ancorarea credinciosului în spaţiul liturgic şi rescponsabilizarea lui.

    La problematizarea mea am fost întâmpinat de o grimasă destul de accentuată.

    Antilogica cu care interlocutorul meu îşi baza opiniile se sprijinea pe ideea că simpla participare la Sfânta Liturghie este suficientă pentru înţelegerea contextului şi demersului.

    O astfel de abordare m-a decepţionat profund şi asta, deoarece, mulţi dintre noi, constatăm felul în care creştinii noştri ortodocşi se raportează la Sfintele Taine şi la Slujbe.

    Este o situaţie destul de delicată şi asta poate fi depăşită numai printr-o conştientizare a creştinului asupra locului său şi a responsabilităţii sale în cadrul cultului.

    Nimeni nu este atotştiutor. Dacă unui copil îi place să vină la Biserică asta o face din instinct, din faptul că în inima lui simte ca la Biserică este mai bine ca acasă.

    Dacă această dorinţă nu este dezvoltată, cultivată în mediul familial, şcolar şi de către preot, sau duhovnic se riscă pentru mai târziu foarte mult.

  19. starceanub

    În Evenimntul zilei de azi se arată dovada că românii au fost înaintea ungurilor în Transilvania:
    „Avem dovada ca eram in Ardeal inaintea ungurilor
    19 Septembrie 2007
    Mihai Soica

    Sapaturile arheologice din comuna clujeana Jucu, unde Nokia construieste o fabrica de telefoane mobile, au scos la iveala un cimitir crestin din secolele VIII-X.

    Profesorul Alexandru Diaconescu, de la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai”, cel care conduce lucrarile arheologice, spune ca cei ingropati acolo erau crestini pentru ca erau ingropati cu capul spre apus.

    „Este prima proba concreta ca Anonymus, in cronica lui, a avut dreptate cand a spus ca pe teritoriul Transilvaniei de astazi exista o populatie de origine romano-slava, sub comanda voievodului Gelu. Pana acum aveam doar aceasta cronica, dar nu exista nicio dovada concreta. In Transilvania, mai exista in zona Alba-Iulia un cimitir similar, dar este datat mai tarziu de secolul X”, a explicat profesorul Diaconescu.

    Cronica lui Anonymus mentioneaza existenta unei populatii romano-slave, condusa de Gelu (Gelou in original) in Transilvania, inainte de cucerirea maghiara, care a inceput in secolul X.

    National Geographic filmeaza descoperirile

    Arheologii au descoperit 83 de schelete umane ingropate. „Este clar ca cimitirul este datat incepand cu secolul al VIII-lea, deoarece am descoperit cercei stelati, care au fost purtati doar pana in acest secol. Este vorba despre un cimitir care incepe in perioada pagana si se termina in perioada crestina. Este cunoscut faptul ca in fosta provincie romana Dacia, in secolele V si VI, crestinismul era religia dominanta.

    Concluzia trasa de noi este ca populatia din aceasta zona este de origine slavo-romana, iar Anonymus a avut dreptate”, a conchis profesorul de istorie. Ieri, o echipa de cameramani si un regizor de la National Geo- graphic au inceput sa filmeze descoperirile.
    Arheologii au mai descoperit la cativa pasi de cimitir ruinele unei ferme romane unde exista o herghelie de cai.”

  20. Vă mulţumim foarte mult, domnule Bogdan şi pentru acest dialog încrucişat pe care l-am avut în această seară.

    Problemele ce trebuie gândite de fiecare în parte, după cum se observă, nu sunt puţine. Păcat că iniţiativa noastră e tratată cu indiferenţă, fapt care nu arată că suntem comunicativi ci că ne e frică să facem pasul comunicativităţii, pentru că el cere responsabilitate şi experienţă.

    Dacă am fi pus poze cu fotbalişti, glume şi femei dezbrăcate poate că aveam altă căutare. Însă, din această cauză nu prea mergem înainte: pentru că nu prea gândim, nu ne prea problematizăm adânc pentru o mie şi una de lucruri.

    Astăzi am primit un email de la un necunoscut, care mi-a spus că nu credea că pe un preot îl interesează atât de multe lucruri. L-am invitat să vorbească cu noi şi a…amuţit. Am invitat zeci de persoane cunoscute de către noi şi nu a venit niciunul.

    E şocant pentru noi acest lucru. Să fie chiar atât de greu să vorbeşti? Începe să mă înspăimânte acest fel de nevorbire.

    Să fim oare atât de mult complexaţi de ceea ce suntem, încât fiecare să prefere doar vorbirea cu el?

    Nu ştiu unde vom ajunge cu o astfel de tăcere.

    Există o literatură bogată cu previziuni despre viitor…despre un viitor în care omul refuză să comunice ci vrea numai să îşi satisfacă curiozităţile.

    Noi vă mulţumim domnule Bogdan şi pentru acest dialog şi credem, credem cu tărie, că dialogul contează. Că a vorbi duce la a ne iubi, la a ne stima reciproc, la a ne ajuta reciproc.

    E uşor să postezi lucruri care te interesează numai pe tine dar nu şi pe alţii. Dar când vine vorba să ai gânduri, să le spui repede, în direct şi nu să le rectifici de o mie de ori, se vede treaba, că nu prea merge.

    Vă dorim iarăşi noapte bună şi vă rugăm să ne fiţi aproape!

  21. Chiar în acest moment, unul din prieteni, coleg de facultate, a intrat pe messenger, i-am trimis o invitatie la acest dialog (nu e prima), nici măcar nu mi-a răspuns cu A…..sau U…..sau UAAAA…si asta cu toate ca a intrat intempestiv pe visible (cand intri pe messenger pe visible inseamna ca vrei sa comunici cu prietenii).

    Daca îi dadeam un mesaj cum ca ii vand un telefon mobil la oferta sigur ar fi raspuns.

    Şi eu sunt deceptionat de aceasta tacere. Sper ca în continuare dialogul sa continue, eu sunt la fel de deschis cum am fost înca din prima zi a colocviului.

    Doamne ajuta! şi ….Noapte bună!

  22. Dialogul va continua, domule Bogdan! Vă asigurăm de asta. Va continua şi acum, şi după terminarea acestor 30 de zile.

    Dialogul este o expresie a conştiinţei noastre şi un semn al demnităţii umane.

    Dacă nici atât nu mai facem, pe ce să ne reprofilăm: pe vorbitul în pictograme?

Comments are closed.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén