În tradiţia noastră ortodoxă, iarna este foarte des asociată, în cărţile noastre, cu un anotimp duhovnicesc al nerodirii sufletului şi al viscolirii lui de patimi. Acest sezon spiritual neprielnic poate fi pus în legătură fie cu traiectoria individuală a vieţii, fie cu destinul unui neam întreg sau al umanităţii.
Pentru că adesea este ignorată aproape cu desăvârşire descendenţa unor mari teme şi motive ale literaturii culte, din literatura religioasă, ne propunem să urmărim, pe parcursul mai multor articole (demers pe care l-am iniţiat deja), felul în care literatura română cultă s-a dezvoltat în dependenţă de mentalitatea şi de tradiţia ortodoxă, cu tot nihilismul de suprafaţă pe care îl manifestă unele producţii literare şi cu tot cortegiul de declaraţii care par (sau chiar sunt) beligerante la adresa Ortodoxiei sau a lui Dumnezeu. Acestea vor să excludă substratul de natură religioasă al frământărilor „literare”, aruncându-l în mod nemotivat, dar deliberat, în derizoriu şi să scoată în schimb în prim plan, printr-un artificiu iluzionistic, aparenţa unei atitudini de frondă sau de indiferentism religios, care ar caracteriza cultura şi literatura română modernă.
Credincioşilor ortodocşi care ascultă slujbele Bisericii noastre şi care citesc frecvent cărţi de predici, cuvinte duhovniceşti, acatiste şi multe alte rugăciuni, le este, credem noi, foarte familiară asociaţia dintre anotimpul hibernal, însoţit de fenomene meteorologice ostile supravieţuirii, şi perioadele de ispitire şi de suferinţă profundă duhovnicească din viaţa creştinului, în vremea cărora el trece prin adevărate furtuni şi viscoliri sufleteşti, prin îngheţ duhovnicesc greu de îndurat.
Această comparaţie este simplă şi uşor de perceput de către oameni, dar nu simplistă. Ea are o întemeiere scripturistică, după cum vom vedea, şi este regăsibilă şi în literatura română, de la începuturile sale şi până în perioada modernă. Cel mai adesea, iarna apare în context antitetic, în relaţie de antinomie cu primăvara, reperul simbolic al Învierii.
Iniţiem excursul nostru demonstrativ cu exemple din Cazaniile noastre vechi, dar şi din Cronici (Letopiseţe).
În Cazania ortodoxă a lui Coresi, din 1581 (căci prima, de la 1567 era calvină, deşi era destinată ortodocşilor), aflăm un prim text de acest fel:
Drept aceea, fraţilor, să ne nevoim cu veselie şi cu cântări, să prăznuim noirea praznicului acestuia, şi această vreme de primăvară. Şi să ne arătăm toţi Învierii lui Hristos bucurându-ne şi ca nişte jigănii [animale, fiinţe] omorâte de iarnă, ce-şi leapădă mâhnirea unde văd toate făpturile întregindu-se şi iară învie, cum vedem şi pământului răsărindu-i iarbă, şi pomii înflorind şi toate jigăniile jucând, marea făcându-se lină şi toată lumea primenindu-se şi spre bine adăugându-se şi înnoindu-se. Şi iată, acelea sunt fără suflet şi fără grai şi aşa se bucură şi se veselesc şi se luminează Învierii lui Hristos, cu cât mai vârtos noi, oamenii, ce suntem în cuvântul şi în chipul lui Dumnezeu cinstiţi, datori suntem a ne curăţa fiecare şi a ne lumina şi a ne îndeletnici în veselie dumnezeiască şi a ne îndrepta pe calea vieţii celei bune şi să ne înnoim şi să ne umplem de mirosenia şi dulceaţa Duhului Sfânt [1].
În această secvenţă este vorba de iarna duhovnicească, simbolizând adăstarea în păcate, ca antipod al Învierii şi de bucuria depăşirii acestui „anotimp” în care viaţa veşnică nu poate să prindă rădăcini şi să înflorească în noi, din cauza gerului necredinţei.
Într-o manieră similară, în Cazania Sfântului Varlaam iarna apare ca închipuind erezia iconoclastă. Învingerea ei reprezintă, pentru creştinii ortodocşi, adierea primăvăratică şi binefăcătoare a sfintei şi adevăratei credinţe:
Cumu-s iarna viscole şi vânturi reci şi vremi geroase, de care se îngreuiază oamenii şi sunt supăraţi în vremea iernei, iar dacă vine primăvara ei se uşurează de acelea de toate şi se veselesc, căci au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul, aşa şi în vremea de demult au fost viscole şi vânturi de scârbe şi de dosăzi pre oameni ca şi într-o vreme de iarnă.În care vreme împăraţii cei necredincioşi, care strica Sfintele Icoane şi le lepăda din Beserecă, în multe chipuri dosădea şi muncia pe creştini pentru ca să nu se închine Sfintelor Icoane. Ci iară străluci dulce primăvară şi linişte mare într-această zi de astăzi, întru care ne-am adunat şi noi să prăznuim şi să dăm laudă lui Dumnezeu, căci a pierdut ereticii şi mâcitelii şi a înmulţit Sfintele Soboare, de a întărit închinăciunea Sfintelor Icoane [2].
Textul acesta, în redactare varlaamiană, este citat în toate istoriile literaturii române, ca model de frumuseţe şi de expresivitate literară.
O primă dovadă de translare a acestui topos din literatura religioasă în literatura cultă (deşi la vremea respectivă nu existau asemenea taxonomii) o constituie regăsirea lui în Letopiseţul lui Miron Costin. Prezenţa lui într-o formă nedisimulat împrumutată din cărţile ortodoxe este şi o probă indubitabilă a faptului că mintea unui mirean cărturar nu era distinctă fundamental de a unui ierarh al Bisericii. Cronicarii noştri au fost oameni profund credincioşi, care au scris din conştiinţa religioasă a datoriei faţă de neam şi de prezervarea adevărului istoric. Ei vedeau în istoriografie o ştiinţă dată oamenilor de la Dumnezeu, al cărei iniţiator, din îndemn haric, a fost Sfântul Moise şi care trebuie abordată cu frică şi cu cutremur.
Miron Costin transferă, prin urmare, simbolismul hibernal din perimetrul Bisericii în cel al istoriei, însă în mod fundamental, iarna rămâne şi acum un prototip alegoric al vremurilor tulburi, al perioadelor de încercare duhovnicească pentru oameni, chiar dacă factorul negativ îl reprezintă, de această dată, un domnitor nevrednic:
Ci cum floarea şi pomeţii şi toată verdeaţa pământului stau ofilite de brumă căzută peste vreme, şi apoi, după lină căldura soarelui, vin iară la hirea [firea] şi la frâmseţele sale cele împiedecate de răceala brumei, aşa şi ţara, după greutăţile ce era la Radul-vodă (…), au venit fără zăbavă ţara la hirea sa, şi până la anul s-au împlut de tot bivşugul [belşugul] şi s-au împlut de oameni [3].
Iarna este o metaforă a îngheţului duhovnicesc al omenirii pentru Sfântul Antim Ivireanul, care ipostaziază omiletic Naşterea Mântuitorului într-un context mundan în care era pre la miezul iernii, când pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci; şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,care nici din casă nu era obicinuită a ieşi, şi, fiind aproape de a naşte, purcede pre o cale grea şi cu anevoie ca aceasta. Şi, apropiindu-să de Vithleem, doară s-ar fi găsit vreo casă cuvioasă, ca să nască Fecioara aceasta într-însa, iară Însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul, au pohtit într-o coşare smerită, ca să Se nască [4].
Noi nu cunoaştem prea bine amănunte meteorologice şi climaterice cu privire la Ţara Sfântă, la vremea în care S-a născut Hristos în Betleem, dar Sfântul Antim a descoperit forma cea mai potrivită prin care să reprezinte în mintea ascultătorilor vicisitudinile unui drum anevoios din Galileea în Iudeea, parcurs de Sfântul Iosif şi Preacurata Fecioară, pentru a se împlini făgăduinţa făcută Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva, aceea de a se naşte lumii un Mântuitor. Aluziile cu privire la frig, ger sau sărăcie nu sunt însă descriptiviste, ci duhovniceşti şi ele caracterizează starea în care se afla lumea, omenirea la acea dată, în care, în miezul iernii, Se naşte Dumnezeu pe pământ.
Acest topos al iernii ca simbol al vremurilor nefavorabile, nefericite, a intrat ulterior din cărţile religioase în literatura cultă şi îl întâlnim în epoca paşoptistă, dar şi în perioada modernă.
Cârlova se va întoarce melancolic către ruinele unui trecut măreţ, când se va simţi viscolit de suferinţă: Aşa şi au acum, în viscol de dureri, / La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri („Ruinurile Târgoviştii”).
Grigore Alexandrescu va recurge şi el la această comparaţie alegorică ce implică similitudinile dintre existenţa umană şi manifestările capricioase ale anotimpului rece:
„După iarna cea bogată
Vine iarna-ntărâtată.
Bate vânt îngrozitor. (…)
Primăvara,-a ei zâmbire
De ce-nvie a ta simţire,
Iarna nu ţi-o-nchipuieşti? (…)
Până n-ajungi timpul rece,
Bucură-te de natură:
Apoi când vremea va trece
Peste-a inimii căldură, (…)
Şi de lume şi de toate
Împreună ne-om desface.”
(„Prieteşugul şi amorul”)
„De când pierdui părinţi-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.”
(„Miezul nopţei”)
„M-aş duce unde zboară atâtea rândunele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur’le verdeţei ca ele m-aş ivi. (…)
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.”
(„Aşteptarea”)
La Bolintineanu motivul iernii se împleteşte cu cel al vieţii ca o mare în furtună şi cu al limanului liniştit şi dumnezeiesc – provenind tot din cărţile Bisericii – , în poemul „Invocaţie”:
„Tu, ce-ai sădit în inimi speranţa şi credinţa,
Căci una fără alta nu poate exista,
Ce-aduci după durere surâsul şi dorinţa
Şi după vijelie un soare a lumina; (…)
Aruncă o cătare asupra ţării mele;
Ea este ca o barcă pe un ocean plutind
Când geme uraganul în noaptea fără stele,
Ce încă o suflare ş-o vom vedea perind.
Trimite-ne, o, Doamne, lumina Ta cerească,
Căci lungă fuse noaptea în care suspinăm;
Ca să vedem furtuna ce va să ne răpească
Şi sub un mal ferice un port să căutăm!”
Nici în celebrele pasteluri ale lui Vasile Alecsandri, tabloul iernii nu este pictat la modul pur-peisagistic, simplist, ci el învederează o psihologie adâncă, o tendinţă spre reculegere şi spre priveghere pe care o aduce în sufletul creştinesc recluziunea sezonieră, hibernală, acesta scufundându-se în cugetarea despre condiţia umană şi a întregii creaturi a lui Dumnezeu.
Adevărate alegorii duhovniceşti, pe această temă, sunt uşor de identificat şi regăsibile în număr destul de mare chiar la Mihai Eminescu, cel care iubea mult manuscrisele şi cărţile vechi bisericeşti, pentru înţelepciunea dumnezeiască pe care o regăsea în ele.
Drd. Gianina Picioruş
Continuarea studiului de faţă… aici
[1] Coresi,Evanghelie cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co, Societate anonimă, 1914, p. 133-134. (Cazanie la Duminica Tomei).
[2] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 30-31. (Învăţătură la Duminica întâia a Sfântului Post cel Mare)
[3] Miron Costin,Opere, vol. I ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, col. Scriitori români, EPL, Bucureşti, 1965, p. 71-72.
[4] Antim Ivireanul,Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 196.
Descoperirea lui Dumnezeu in inima omului
