Ziua a şasea a colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
În ziua antecedentă au participat la dialogul cu noi doi oameni sub pseudonim: Nectar şi Aciduţu, domnul Doru/Avad şi domnul Bogdan Stârceanu, partenerul nostru fidel de dialog. Doamna preoteasă Gianina Picioruş a avut prima intervenţie a sa în cadrul colocviului, pe post de participant şi nu de moderator al discuţiei.
A fost o zi a temelor preferenţiale, a temelor multiple. S-a vorbit pro şi contra Sfintelor Icoane, despre dialogul atent la detalii, despre pregătirea liturgică a preotului şi despre creaţia lui Dumnezeu ca vorbitoare fidelă despre El. Acestea toate în prima parte a zilei.
Între orele 20-22 dialogul nostru încrucişat, pe teme diferite, s-a ţinut între noi şi domnul Bogdan Stârceanu. S-au adus în discuţie teme ca: distincţia şi delicateţea socială, compătimirea cu dramele umanităţii, sursele enervării după Sfântul Ioan Charpatiul, obsesia durerii, a prezervării cu orice chip a sănătăţii şi a curăţeniei corporale sau casnice: trei obsesii conjugate, comportamente sociale egocentrice, prezenţa creştinismului în Transilvania înainte de ocupaţia etniei ungare [ştire de presă], refuzul de a dialoga şi, ca o contraofensivă a acestui flagel comunitar, nevoia acută de dialog.
Dialogul nostru nu trebuie să complexeze pe nimeni, ci dimpotrivă să anime dorinţa de opinie, de transparenţă. Nu credem că nu aveţi opinii! Aveţi opinii, dar credeţi că nu sunt atât de importante ca să fie spuse.
Rostiţi cu voce tare, dar decent, crezul dv., pentru ca să învăţăm unii de la alţii!
Dumnezeu milei şi al îndurărilor să dea tuturor celor care au dialogat cu noi sau vor dialoga, harul înţelegerii şi al bunevoiri de a vorbi despre lucrurile care trezesc, înţelepţesc, cutremură şi zidesc pe oameni!
Pr. Dorin.
Tema de astăzi, ca să fie în ton cu Sfânta Icoană a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, credem că ar trebui să fie: despre prietenie.
Să vorbim despre prietenie în multe feluri. Despre prieteniile sfinte, între oameni duhovniceşti, despre prieteniile de-o viaţă, despre prieteniile de-o lună, despre prieteniile online, despre prieteniile de ochii lumi, despre cele în care urmărim doar profitul nostru, despre cele de afaceri, gangstereşti sau amoroase.
Ce ne face să avem prieteni şi de ce avem prietenii pe care îi avem?
Cum ar trebui să arate prietenia noastră cu cineva pentru a se numi o relaţie creştinească?
Cât ne implicăm într-o relaţie de prietenie şi de ce?
Aşteptăm reacţiile dv.
Un creştin ortodox treaz, cu capul pe umeri iubeşte să aibă prietenii duhovniceşti cu alţi oameni. El vrea să aibă prieteni de conştiinţă pe care să se poată baza.
Pentru că toţi dorim să fim înţeleşi, iubiţi, apreciaţi, încurajaţi în lucrurile bune şi pentru acest lucru există acest mare dar al lui Dumnezeu, cel al prieteniei.
Eu consider prietenia drept un dar de la Dumnezeu pentru că aşa este. Când întâlneşti pe cineva care are gânduri ca tine, obiceiuri ca tine, sentimente ca tine, ca ortodox, trăieşti o mare fericire, o mare împlinire.
Prietenia este o împlinire de care avem cu toţii nevoie.
Psa. Gianina.
Părerea mea e că nu mai avem timp de noi dar de prieteni. Nu mai îmi văd capul de treburi…le fac pe toate în grabă…Prietenia cere timp nu? Cere să te întâlneşti, să staI, să discuţi la o cafea, să ieşi în oraş…
Dacă nu am timp nici pentru mine de unde să mai am timp de mulţi prieteni. Nu zic că nu am prieteni…Am la locul de muncă, de familie…Dar nu am timp pre amult pentru a discuta cu ei. La un telefon mai merge, dar nu să ieşim zilnic.
Mă bucură iniţiativa dv. Să aveţi sucees în continuare şi …asta e lumea noastră.
Vorbim puţin şi ne lăudăm mult..
Mulţumim frumos, doamnă Mioara.
E adevărat: viaţa noastră e trepidantă, e mereu după ceas. Însă prietenia nu este numai întâlnire, ci mai degrabă o ţinere de minte respectuoasă, cu drag, a celuilalt.
Uneori nu ne mai întâlnim cu cineva ceva timp, dar când ne întâlnim observăm că avem aceleaşi relaţii cordiale, dacă el nu şi-a schimbat inima faţă de noi.
Nu cred că avem timp pentru că nu ne facem timp de alţii. Iarăşi celebrul nostru egoism în ceea ce priveşte pe altul, pe aproapele nostru.
Dacă am vrea să ne împărtăşim gândurile cuiva ne-am găsi timp. Însă cred că am învăţat prea mult că celălalt, prietenul nostru e vânzătorul nostru la o adică.
Ne temen de el ca de demoni pentru că am început să îl diabolizăm pe prieten. Ştim că există expresia că prietenul e cel ce te pune pe foc când ţi-e lumea mai dragă.
Însă avem de-a face aici cu un prieten interesat şi nu cu unul real.
Prietenul real va fi mereu cu tine, indiferent ce vei face şi unde vei ajunge.
Prietenia reală nu cunoaşte invidia.
Şi totuşi, nu putem exclude faptul că există trădare în prietenie. POATe că şi eu m-am închis faţă de oameni după unele greutăţi ale vieţii. Viaţa ne rezervă multe surprize…
Spre exemplu, o bună prietenă din tinereţe s-a îndrăgostit de soţul meu şi am avut tot felul de peripeţii.
După o astfel de experienţă sufli şi în iaurt. Sunt precaută acum dar nici nu am timp pre amult la dispoziţie. Lucrez într-o firmă internaţională…acum vorbesc de la serviciu.
Am văzut iniţiativa dv. şi de aceea am scris…
Numai bine…
E adevărat, doamnă, trebuie să avem o circumspecţie în ceea ce priveşte pe oamenii care vor să intre în relaţii cu noi însă nici nu trebuie să transformăm acest lucru într-o obsesie.
Obsesiile ne consumă, ne distrug.
Dacă suspectăm pe toată lumea de tot felul de rele nu ne mai facem prieteni. Dar, dacă încercăm să înţelegem pe oameni, dacă le dăm o şansă, cred că lucrurile pot fi altfel.
Mie însă mi-e dor de prieteniile sfinte, de prieteniile în care oamenii se întăresc în viaţa şi credinţa lor, în care se ajută şi se povăţuiesc reciproc.
Fără o astfel de abordare a vieţii, fără să vrei să ai relaţii autentice, depline, de multă sensibilitate şi conştiinţă cu oamenii nu poţi să vezi ortodox viaţa.
Noi suntem chemaţi nu numai să fim cetăţeni onorabili, plătitori de taxe şi impozite şi buni familişti…Ci, în primul rând, suntem chemaţi să trăim ortodox, să ne curăţim de patimi, să împlinim poruncile Domnului şi ale Sfintei Sale Biserici şi să ne sfinţim.
Ca să facem aceste lucruri trebuie să avem prieteni, colaboratori, povăţuitori, duhovnici, învăţători în viaţa noastră.
Dacă sunteţi ortodoxă ştiţi că noi ne rugăm pentru sfârşit bun la slujbele noastre, pentru o moarte bună şi pentru un răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului.
Dar, ca să avem o moarte bună, trebuie să avem de asemenea şi o viaţă bună, autentică.
Şi ca să trăim cuvios, smerit, ca să fim milostivi, iubitori şi iertători cu oamenii trebuie să avem relaţii cu ei.
Şi cum poţi avea relaţii cu cineva, relaţii trainice, fără prietenie, frăţietate, dragoste?
Cum să pui ţara la cale, cum spune românul, dacă nu ai oameni pe care să te bazezi?
Da, suferim de singurătate, de neiubire. Suferim cu toţii mai mult sau mai puţin. Pentru că sufletul nostru nu se poate odihni decât în iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.
De aceea vrem mereu ceva mai mult, lucruri noi, trainice, pentru că dorim din toată fiinţa noastră să fim fericiţi. Prietenia e pasul spre fericire.
De aceea icoana de sus, cea a Sfinţilor Apostoli, arată că iubirea e marca creştinului ortodox, că măreţia prieteniei este semnul că ştim ai cui robi suntem.
Prietenia este acea relatie plina de simplitate, naturalete, impartasire, deschidere, comuniune. Pentru a nu se dizolva este nevoie de reciprocitate.
Indiferent de timp…
… inima ramane la fel de calda, chiar daca nu ne vedem sau auzim.
Prietenie mai inseamna, cred eu, dorinta de a avea in viata noastra persoana respectiva, de a relationa intr-un fel sau altul. Este nevoia de a o stii prezenta, de a-i fi aproape, de a-ti fi aproape prin ganduri, cuvinte etc.
Vă mulţumim pentru amabilitatea dv. de a ne scrie, domnişoară Ana Abronov şi suntem cu totul de acord cu ideile dv.
Prietenie înseamnă reciprocitate şi prezenţă. Nu poţi să ajungi la inima cuiva dacă nu ţi se deschide, dacă nu îl asculţi, dacă nu îl simţi şi nu poţi să fii prezent dacă nu te implici într-o relaţie cu cineva.
Prietenia înseamnă prezenţă! E vorba lui Nichita, a lui Nichita Stănescu, întotdeauna prefixată cu: Bătrâne…prietenia înseamnă prezenţă.
Prietenia înseamnă să fii prezent mai ales în duh cu omul respectiv decât spaţial. Sunt momente în care cei iubiţi ai tăi sunt departe şi observăm atunci, că iubirea nu se strică, nu se viciază, ci se înmulţeşte, devine vulcan, torent.
Când iubeşti pe cineva depărtarea uneşte. Când nu iubeşti pe cineva depărtarea uită.
Iar dacă uiţi nu cred că a fost vorba de o relaţie de prietenie ci de o şaradă.
Cel mai greu lucru pentru mine e să trăiesc prietenii şaradice, prietenii de doi bani, pentru că tu ai nevoie să ţi dau ceva sau eu am nevoie să folosesc motorul de tăiat lemne dela tine din curte sau calculatorul.
Dacă aşa ceva numim prietenie înseamnă că prietenia se poate cumpăra…
prieteni şi prietenii…
Mi se pare mie sau e adevărat că în vremea din urmă, de când cu netul, îi neglijăm tot mai mult pe prietenii de nădejde cu care aveam timp să ne întâlnim – la o bere, la o vorbă, la o adică – şi preferăm să ne facem o mulţime de prieteni virtuali pe care , poate, nu-i vom vedea niciodată decât într-o webcam? Şi chiar de-i vom întâlni cândva, va fi o experienţă ciudată! Am trăit-o pe pielea mea…
Ne bucurăm domnule Doru că intraţi în lumea webmasterilor wordpressişti, a celor care sunt înjuraţi numai pentru singurul motiv că nu stau degeaba.
Să mergem atunci numai în realitate, în realitatea câtorva prieteni şi să nu ne facem mai mulţi?
Dacă ne-am fript cu realitatea să trecem numai în virtualitate sau dacă vrem să scriem pe net nu mai suntem oameni…cu trup şi casă?
Ştim foarte bine că suntem oameni reali, că suntem unde suntem, dar putem fi disponibili, mult mai direct şi mai liber, cu cât mai mulţi, pe net.
De ce nu?! Wecamul rezolvă mai bine lucrurile decât telefonul. Video conferinţa ne duce în Indochina mai repede decât avionul. Treaba e să te întâlneşti în Indochina cu cine trebuie.
Prietenia are nevoie de comunicare. Noi comunicăm mai bine sau mai puţin bine…dar cel puţin o facem.
Poate că o să gândim mai bine dimensiunea de a fi cu alţii, cum trăim dimensiunea rugăciunii pentru toţi.
Când ne rugăm pentru toţi simţim că suntem comunicatori ai dragostei noastre cu toţi câţi există, au existat sau vor exista.
Wecamul sau telefonul nu ne arată decât lucrurile pe care, în duhul nostru, le face rugăciunea.
Harul dumnezeiesc, acesta care e pretutindeni şi în toţi câţi slujim cu adevărat lui Dumnezeu are o corelaţie cu undele telefoanelor noastre mobile: atinge pe cel care e receptiv.
Dacă eşti acasă şi nu vrei să vorbeşti eşti înconjurat de unde şi de har şi tu …taci ca Dănila Prepeleac. Dacă taci nu înseamnă că eşti… filosof. Ci că eşti un om închis în tine însuţi.
Dacă comunici înseamnă că ştii că nu ai decât de câştigat.
Să zicem că cineva profită de ce-i spui tu? El câştigă ceva acum, pe informaţiile luate de la tine. Dar el, la rândul său, poate fi înşelat de un altul tot la fel de bine cum te-a înşelat el pe tine.
Dacă furi nu îţi furi decât ţie căciula. Noi credem că păcatele noastre nu se văd, că ele sunt ascunse, că ele sunt puse în umbră…Dar păcatele noastre sunt evidente, pentru că nu ştim să vorbim, nu ştim să fim creştinii care trebuie, nu ştim să iertăm, nu ştim să fim milostivi, înţeleptţi, curaţi…
Eu cred că mulţi nu vor să vorbească pentru ca să nu se vadă cât de goi şi de needucaţi sunt, cât de egoişti şi mârşavi sunt la suflet.
Când e să se spovedească la tine un criminal el e dispreţuitor, dacă tu îl priveşti de sus. Dar dacă îi arăţi că păcatul lui nu e un motiv să fie arogant, omul e debordant de sincer. Aştepta de mult să găsească un om care să îi spună ce are pe suflet.
Cred că mulţi nu vorbesc pentru ca să nu fie iarăşi înţeleşi prost şi să sufere. Dar necomunicarea, neconfesiunea e cea mai mare durere.
Rămâne să alegi. Dar nevorbirea nu e o alegere, ci o nealegere.
Am şi eu zeci de prieteni buni cu care comunic pe net, cu unii aproape zilnic, de ceva ani. Îmi exprimam doar neliniştea că aceştia sunt tot mai mulţi, iar cei dintâi – dinaintea netului – rămân neglijaţi din lipsa de timp. Când se discuta despre imagine şi icoană, dumneavoastră aţi zis, Părinte:
– „Tocmai de aceea în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, cuvântul Evangheliei este completat cu Sfintele Icoane. Avem cuvânt despre Hristos, al lui Hristos, Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi chipul lui Hristos, pentru că avem auz, gust şi miros, dar şi văz.”…
Iar eu am voit să spun că o astfel de prietenie, fără o bărbătească strângere de mână, fără mirosul şi gustul mititelului şi bericii, fără auzirea şi vederea faţă către faţă, e departe de deplinătate precum Clujul de Bucureşti.
Cât despre comunicare…perfect de acord. Dumnezeu să ne ajute s-o facem cât mai bine!
Suntem de acord domnule Doru că ne trebuie şi vedere şi timp pentru a mânca şi a bea împreună cu prietenii noştri.
Însă eu mânânc acum, mai scriu, mai las mâncarea din mână şi… tot vorbim. Vorbim peste masă şi în timpul mesei şi ne simţim aproape.
Şi eu aş vrea să fiu într-o mie de părţi în acelaşi timp dar nu se poate. Mijloacele tehnologice însă fac ceva în plus: ne dau să vorbim, să ne apropiem, să ştim despre ritmul vieţii celorlalţi, ca, atunci când ne întâlnim sau ne vom întâlni să nu mai fie nevoie de o mie de comentarii pentru că deja le-am făcut.
Telefonul şi chatul sunt o introducere amplă a întâlnirii face in face. Pregătim, ne pregătim întâlnirea. Dacă ştim să comunicăm deja suntem cu zece sau o sută de kilometrii mai aproape.
Cel puţin ştim că există cineva cu noi, undeva, care mai vorbeşte cu noi, dacă vecinul pune doar muzică şi…ascultă tot blocul, dar nu prea comunicăm.
Pentru că nu avem oamenii care ne trebuie lângă noi încercăm să îi găsim departe, undeva. Comunicarea şi prietenia înseamnă să găseşti pe acel cineva de undeva care să vrea să stea cu tine de vorbă.
Ce este prietenia? Prietenia este jertfă. Eu cred că prietenia nu se construieşte într-o zi sau două, într-o lună sau două, ci într-o viaţă. Prietenia înseamnă să îi suporţi fratelui scăpările, neghiobiile, superficialitatea venită din creştere, etc.
Prietenia adevărată între oameni nu poate exista decât în Hristos. Prin Hristos prietenia creşte, se întăreşte asemenea unui vlăstar care devine un copac secular.
Prietenia înseamnă să ne rugăm unii pentru alţii, să ne ajutăm unii pe alţii chiar şi cu lucruri care aparent dor.
Pentru adevăraţii prieteni distanţele colosale devin aruncături de băţ, pentru că ei se roagă unii pentru alţii.
V-a urmărit, când am ajuns acasă de la serviciu…Vă mulţumesc pt. răspuns.
Totuşi, cum ne dăm seama că avem prieteni reali? V-am spus că eu sunt cam sceptică. Uneori mi se pare că cineva îmi e prietenă, că avem prieteni buni de familie, însă…Apare mereu întrebarea: Dacă?…
Poate că sunt obsedată din cauza dragostei prea mari pentru soţul meu.
Poate o fi şi asta…
Ma bucur că vă pot urmări. Am aflat de blogul dv. de la o colegă.
Cred că faceţi un lucru bun.
Prietenii reali sunt adevărate daruri de la Dumnezeu. Îi cunoşti când îi ai lângă tine. Dacă ţi-ar spune cineva că există aşa ceva nu l-ai crede.
Însă există şi prieteni adevăraţi, mai puţini e drept, dar există.Şi îi înţelegi după modul cum se lipesc de tine.
Eu numesc însă prieten real, autentic, pe omul credincios, fără vicleşug, care vine şi se apropie de tine, care vrea să fie cu tine.
Pe el îl simţi după modul cum te primeşte în viaţa lui şi după modul cum se face plăcut de către tine.
E un mod foarte dumnezeiesc de întrepătrundere a vieţilor noastre…Tot ce ne spunem împreună ne face să ne simţim prieteni de când lumea.
Cred că asta ar cam fi realitatea: prietenul autentic e cel cu care te găseşti vorbind ca şi când ţi-ar fi frate bun, ca şi când l-ai cunoaşte de o veşnicie.
Psa. Gianina.
Ati punctat foarte bine doamnă preoteasă.
A fi într-adevăr un prieten adevărat înseamnă în primul rând a fi un om credincios.
Când mă refer la credincioşie nu am în vedere sensul peiorativ folosit azi, ci la o angajare într-o relaţie de reciprocitate, într-o legătură bazată pe sinceritate şi dragoste creştinească.
Doamnă Mioara G. un prieten adevărat trebuie descoperit, impune din partea noastră deschidere şi o lipsă a prejudecăţii că el nu poate exista.
Nu trebuie să căutăm prieteni peste mări şi ţări când ei pot fi chiar lângă noi, poate chiar pe aceeaşi scară de bloc.
Dar dacă, să-i zicem, nu întâlnim niciodată un prieten real, cum procedăm?
Discuţia, până acum , a mers pe ideea că trebuie să fim prieteni adevăraţi sau să ne găsim prieteni adevăraţi.
Dacă, totuşi nu avem prieteni, nu din cauza noastră ci a unui handicap pe care l-am moştenit din naştere.?
Vreau să văd ce părere aveţi dv. despre un astfel de caz?
Vă mulţumesc dacă îmi răspundeţi.
Mariane, Hristos este Prietenul adevărat, atât de aproape de noi… Dacă la mâna Sa întinsă răspundem, ridicându-ne cu crucea noastră cu tot, ne va călăuzi El pe cărările atâtor alte prietenii adevărate!…
Domnul Doru are dreptate, domnule Marian: în Dumnezeu găsim întotdeauna alinare!
Acum nu ştim dacă sunteţi om credicios…Dar chiar dacă nu aţi crede sau nu sunteţi ortodox: nu trebuie să vă consideraţi un om vinovat de faptul că v-aţi născut cu un handicap, oricare ar fi el.
Ne naştem cu defecte din n. motive. Dv. nu trebuie să consideraţi că nu aveţi un viitor din cauza acestui lucru.
Există alţi oameni ca dv. sau poate chiar fără niciun defect, care vă pot iubi necondiţionat, pentru ceea ce sunteţi dv. nu pentru cum arătaţi.
Cunosc oameni care au scăpat cu malformaţii din cauza unui incendiu sau a unui accident de maşină şi şi-au găsit soţie.
Dar şi oameni cu defecte la mână, picior sau ochi care şi-au găsit parteneră de viaţă şi de mântuire.
Fiţi tare şi ne bucurăm că neţai scris. Ne vom ruga pentru dv.!
Domnul Doru are dreptate domnule Marian: Dumnezeu vă va scoate din toate necazurile dv!
Am cunoscut oameni cu diverse handicapuri, din naştere sau dobândite în urma unui accident sau a unui incendiu…Deşi erau desfiguraţi din cauza focului…cu timpul s-au întremat şi şi-au găsit o parteneră de viaţă şi de mântuire.
Nu vă pierdeţi nădejdea nici dv.!
Nu ştim dacă sunteţi om credincios sau dacă sunteţi ortodox! Însă, oricum aţi fi: fiţi tare şi căutaţi pe un om care să vă fie aproape, o soţie!
Cum spune şi domnul Doru Hristos este prietenul nostru adevărat. Totuşi un handicap nu poate fi un obstacol în calea prieteniei adevărate.
Chiar dacă soluţia la această problemă dumneavoastră vi s-ar putea părea puerilă eu cred că rugăciunea este o soluţie. Să ne rugăm Domnului să ne dea în cale prieteni adevăraţi pe care să şi avem puterea să îi vedem.
Există oameni şi…oameni. La fel există prieteni şi prieteni. Însă e bine că putem vorbi şi ne putem sfătui unii pe alţii.
Domnul Marian a fost un om cu curaj, care a întrebat. Dacă am întreba fiecare când nu ştim lucruri ar fi foarte bune.
După cum ştim, la noi, întrebarea aduce mântuirea. Unde mergi trebuie să ceri sfat, să înveţi ceva de la cineva, să cauţi să vii cu o noutate acasă, în inima ta.
Dacă ai curaj să întrebi primeşti un răspuns după voia lui Dumnezeu.
Mă bucur că şi astăzi am mai vorbit ceva împreună. În următoarele trei zile vă va modera doamna preoteasă comentariile şi va conduce discuţiile.
După 6 zile de colocviu pot spune că am simţit bucuria de a vorbi, de a comunica cât mai mult…
Nădăjduim să nu ne lăsăm de acest exerciţiu al comunicării şi al cunoaşterii reciproce. E păcat ca acum, după ce am schimbat câteva idei să intrăm iarăşi în conul de umbră.
Vă doresc tuturor o noapte bună şi multă fericire în viaţa dv.!
Da, aţi punctat foarte bine părinte Dorin.
Trebuie să avem curajul de a întreba, de a problematiza.
A întreba pe duhovnicul tău, pe prietenul tău lucruri care te preocupă în legătură cu N lucruri nu este decât un lucru firesc.
Prietenia este un lucru firesc dacă relaţia dintre cele două persoane este firească.
Firescul şi normalitatea vin din comunicare.
Această participare a Domnului Marian la discuţia noastră arată dispoziţia dânsului spre dialog, spre prietenie reală.
Să comunicăm, că vom avea numai de câştigat