Ziua a 7-a, a 8-a şi a 9-a a Colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”
Înălţarea Domnului
Discuţiile acestui sfârşit de săptămână sunt lăsate în seama mea ca să le conduc şi să le moderez. Părintele Dorin a avut discuţii tematice pe fiecare zi cu dv., în afară de o singură zi, în care s-a stabilit o discuţie plurală, cu mai multe teme.
Pentru ca să nu stric traiectoria pe care Sfinţia sa a creat-o, a gândit-o, vă propun în aceste trei zile să mergem tot pe varianta pluralităţii, a temelor multiple, pentru ca nimeni să nu se simtă constrâns de un subiect anume.
Vă mulţumesc anticipat tuturor celor care vor vrea să discute cu mine în aceste zile.
Dumnezeu să ne lumineze în discuţiile noastre!
Psa. Gianina Picioruş.
După ziua a 6-a – că doar nici Dumnezeu nu a făcut lumea într-o singură zi, d’apoi Părintele Dorin: în câte zile ar fi putut stârni dialogul? – eu credeam că urmează o zi de odihnă!…
Dacă tot e vineri, mâine, eu propun să vorbim despre post (inclusiv reţete culinare, dacă tot ne moderează maica preoteasă). Despre post, postări, posturi…
Cine vrea să se mântuiască
cu întrebarea să călătorească!…
Suntem de acord, domnule Doru. Vorbim despre tema pe care aţi propus-o.
Vă dorim o noapte bună!
Psa. Gianina.
Vă anunţăm că există fluctuaţii ale wordpressului astăzi timp de peste 10 ore. Se lucrează la platformă în general.
E o zi de post iar noi facem postări despre post. Ce ne aduce nouă postul? O minte mai limpede, un trup mai uşor, puterea de a ne ruga mai bine…
Iar o soţie de ortodox trebuie să ştie să facă mâncăruri de post diverse: de la cartofi prăjiţi la sarmale de post, de la tavă la cuptor la fasole bătută [sau invers], de la salată orientală la chiftele fără carne, la chiftele de crudităţi.
Pe net sunt diverse siteuri, bloguri culinare, suntem plini de reţete…ne mai trebuie timp de făcut mâncare.
Lângă noi o avem pe doamna Irina care se pricepe la mâncăruri şi ne face expoziţii online: http://www.dulcecasa.blogspot.com/
Trebuie să ai gust la mâncare şi să ştii să asezonezi bine lucrurile când le pui la masă.
E bine, domnule Doru, pentru început?
Toate comentariile de sub anagramul bastrix din aceste zile sunt ale mele. Dacă părintele Dorin va avea timp să scrie, va semna comentariile pe care le va face.
Psa. Gianina
Când ştii că ai gătit ce trebuie? Când mâncarea pe care o faci e plăcută…şi nu neapărat scumpă.
Mâncarea de post trebuie să fie simplă, să semene a pocăinţă. Pentru că postul e semnul pocăinţei.
La fel, un articol trebuie să conţină un material scris într-un mod atractiv pentru cel care vine să citească. Dacă nu ştii unde să pui punct nu mai ai un articol ci o scriitură interminabilă.
Însă noi astăzi diluăm postul ca şi scriitura. Le facem să pară ceea ce nu trebuie să fie.
Dacă vorbim despre postul care are în vedere supleţea trupului, dar prin aceasta ţinteşte către cea a duhului, trebuie să ne punem şi problema postului duhovnicesc, a „nemâncării” gândurilor rele.
Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur şi s-a perpetuat prin Cazanii până la noi: postul de bucate trebuie însoţit de postul de răutate (sau de păcate).
Adesea înfierăm faptele trupului, iar faptele minţii, păcatele cu mintea le considerăm uşoare, deşi din ele se naşte toată răutatea, şi cea trupească.
Aţi ales o temă foarte frumoasă.
Viaţa unui creştin se învârte într-o măsură mai mică sau mai mare în jurul postului.
Postul de alimente este unul foarte important pentru că are în vedere disciplinarea trupului.
Mulţi spun că postul de alimente nu este aşa important şi că pe primul plan trebuie să existe postul de la răutăţi, de la anumite fapte reprobabile.
Au dreptate dar nu ignorând postul alimentar, ci asociindu-l postului de la răutăţi
Nu poţi ţine post interior dacă nu esti atent la cel exterior. Postului alimentar trebuie să i se alăture postul vestimentar.
În privinţa alimentaţiei de post eu cred că importantă este rugăciunea cu care se facea acea mâncare.
Felul în care ea este servită, atmosfera la masă, toate acestea reprezintă mici dar importante detalii care însoţesc o masă de post.
Ne sperie oare metamorfoza rapidă a lumii? Ne înspământă tehnologizarea şi radicalizările ideologice funambuleşti? În ce fel?
Impresia mea e că Ortodoxia a ştiut dintotdeauna să armonizeze haina vremurilor pe care a îmbrăcat-o cu interiorul său duhovnicesc, cu interiorul de sfinţenie.
Şi în vremuri de prosperitate şi în vremuri de prigoană, Biserica noastră a rămas netulburată în adâncurile ei. E logic sa ne speriem?
Postul trebuie însoţit de un întreg comportament echilibrat. Ca să fie adevărat, el presupune o suită de manifestări ale decenţei, ale bunei cuviinţe, ale exprimării interiorului duhovnicesc, care se vede şi din manifestările exterioare.
Adevărat, domnule Bogdan, că şi vestimentaţia, ţinuta decentă, cât şi atmosfera de rugăciune încununează postul nostru.
Ati atins o coardă foarte sensibilă doamnă preoteasă.
Aşa cum aţi afirmat şi dumneavoastră Ortodoxia a ştiut foarte bine să armonizeze aceste aspecte.
Totuşi acum, presupun eu, se pune în Biserica noastră Ortodoxă, o problematică falsă aceea de a fi modernist sau tradiţionalist.
Cei care se folosesc de anumite unelte ale omului modern sunt consideraţi de mulţi confraţi de-ai noştri drept „daţi cu dracul” sau pierduţi.
Trebuie să existe din acest punct de vedere un echilibru, o bandă de mijloc care face ca lucrurile să nu cadă într-o parte sau alta.
Cum spuneaţi şi dumneavoastră Ortodoxia este aceeaşi de 2000 de ani în adâncul ei, dar în afară ea trebuie să se adapteze permanent, zi de zi, deoarece ea este în istorie.
Dacă ne uităm la Sfinţii Părinţi observăm această receptare a noului, ca ceva firesc, nu ca o lucrătură a diavolului.
Biserica trebuie să fie mereu nouă pentru ca mesajul să ajungă unde trebuie, la nişte oameni înghiţiţi în istorie şi să le propună viaţa veşnică, pe Hristos, Cel care a învins moartea.
Ca mesaj Biserica este cea mai modernă instituţie şi cea mai vie pentru că are în ea Viaţa, harul Duhului Sfânt.
Cum să ne temem de schimbări, când primul semn al maturizării noastre, ca experienţă umană general valabilă, dar şi ca experienţă duhovnicească, este acela al perceperii faptului că lumea se mişcă, se schimbă.
Constatăm că lumea de astăzi nu mai este aceea asupra căreia am deschis ochii conştiinţei. Evoluţia ei e un fapt care nu poate fi oprit. Şi nu doar lumea contemporană se schimbă cu o viteză ameţitoare, ci mai degrabă cred că nestatornicia lumii este dificil de acceptat în orice epocă.
A fi tradiţionalist nu înseamnă a nu avea computer acasă şi nici a nu şti cum stau lucrurile pe lume, pentru ca să poţi să sfătuieşti oamenii cu adevărat, cum să ocolească ispitele şi cursele păcatului.
Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur îşi astupa urechile când auzea de teatru sau de hipodrom sau alţi Sfinţi Părinţi, când era vorba de desfrâu şi de alte patimi înjositoare, nu ar mai fi putut predica împotriva lor. Nu este aşa, domnule Bogdan?
Cum ar putea ierarhia bisericească şi clerul să atace problemele cu care se confruntă societatea noastră postmodernă, dacă nu cunosc tentaţiile lumii de azi, ca să poată propovădui împotriva lor?
Mi se pare că în viaţa Fericitului Epifanie Theoudoropoulos am citit că lectura cărţi de o moralitate îndoielnică şi când a fost întrebat de ce face asta, a răspuns: pentru a şti cum să le combat.
Aveţi mare dreptate doamnă preoteasă.
A te urca într-un turn de fildeş nu este lepădare de lume, dacă cineva la asta se gândeşte când vorbeşte de a fi tradiţionalist, iar a fi în mijlocul evenimentului înseamnă că eşti un „pierdut”.
Un foarte bun exemplu este Fericitul Serafim Rose, ce a putut să realizeze el într-o lume total secularizată unde nu mai există aparent speranţa de salvare.
Lumea de astăzi se transformă dintr-una postmodernă într-una informaţională. Era internetului ne aduce lumea la picioare, din punct de vedere informaţional.
Totul ajunge să fie replicat în spaţiul virtual, chiar dacă fără materializare.
Cum credeţi că trebuie să răspundă un creştin unei astfel de provocări?
Cred că Sfântul Serafim Rose dar şi toţi Sfinţii sunt un bun exemplu. Toţi Sfinţii despre care am citi eu au ştiut să răspundă întrebărilor care li s-au pus, indiferent de ce anume era vorba.
Tocmai Sfinţii mi s-a părut că nu erau deloc deranjaţi să vorbească despre orice subiect, oricât de „incomod” ar fi părut, sau mai bine zis, oricât de incomod ne pare nouă.
În schimb, parcă oamenii pătimaşi sunt cei care sunt smintiţi de ce fac unii sau alţii, de implicarea în viaţa de toate zilele, care înseamnă să cunoşti şi aspectele anormale ale vieţii.
Am impresia că altceva sunt mesajele duhovniceşti care vin de la oamenii duhovniceşti şi alta este amplificarea lor parţială sau momentană.
Oare nu putem să ne rugăm scriind la taste, tot aşa cum s-au rugat strămoşii scriind cu pana şi cu condeiul? Sau dacă ne luăm banii pe card, nu ne putem ruga în timp ce îi extragem din bancomat?
Frica de modernism este una falsa. Putinta de a te ruga nu tine de loc sau timp, ci de interiorul tău, de dorinţa ta de a vorbi cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii.
Problema fricii de modernitate nu ţine decât de frica interioară a persoanei.
Fuga după „tradiţional”, după „autentic”, nu este decât o himeră a unui om care fuge de sine însuşi. A fi cu Hristos nu te împiedică să conduci o maşină străină, sau să mânuieşti ultimul model de laptop de pe piaţă.
Problema modernităţii nu trebuie căutată aici, pentru că e o fundătură, ci în alte spaţii.
Ceea ce este greu pentru noi este să facem voia lui Dumnezeu, iar a spune că epoca postmodernă nu este prielnică, înseamnă a vrea să te eschivezi.
Mă întreb: dacă înainte de comunism ar fi fost mulţi care să prorocească nenorocirea care avea să vină, oare nu s-ar mai fi întâmplat? Sau nu ar fi murit în închisori tot aceia care au fost gata de jertfă şi nu alţii? Cu sau fără preaviz?
Vremurile pe care le parcurgem sunt nişte măşti istorice, ale unei realităţi care este trecerea noastră prin topitoarea focului.
Nu cred că fiecare dintre noi, luat în parte, ar fi fost mai vrednic sau mai nevrednic în secolul IV î.H. sau în sec. I sau V sau X sau XVI d. H., decât este acum.
Cred că inima noastră, a fiecăruia, una este şi ea iubeşte atât cât iubeşte, în orice secol ar fi.
Multele profeţii pot să întărească inima celor credincioşi, eventual, dar nu îi fac credincioşi pe cei care nu vor să fie astfel.
A înspăimânta oamenii cu surle şi trâmbiţe toată ziua, fără a le da şi timp de odihnă, de reflecţie, nu are eficacitate duhovnicească.
Sfinţii Părinţi au rostit avertismente printre altele, nu au emis avertismente fără dreaptă socoteală.
Exact. Între altele se mai pune o problemă care face parte din acest spectru.
Lipsa vocalităţii, unei anume luări de poziţie mai tranşante în ceea ce priveşte lumea de astăzi.
Mulţi dintre noi ne lamentăm sus şi tare ce rău este, ce greu este în lumea asta, dar nu luăm nici o atitudine. Suntem muţi, iar asta nu este bine.
Plecand de la acest lucru as vrea sa propun o noua subtema, si anume: De ce ne simtim singuri in mediul virtual?
Ne simţim singuri pentru că nu sunt mulţi cei care au experienţa faptului de a şti să bage în seamă pe oameni.
Dacă ar fi oameni cu experienţă pe net ar ştii să comunice cu tine, ar comunica în mod real. Din păcate, există mult amatorism, încă, în mediul virtual.
Şi amatorismul te face să vezi simpluţ lumea, te face să ai apetenţă pentru cancanuri, pentru frivolitate, pentru ura de… clasă.
Însă, te poţi simţi singur în mediul virtual şi pentru că nu există prea multe pagini duhovniceşti, ortodoxe sau cele cu conţinut ortodx privesc restrictiv problematica omului contemporan.
E bine să dăm texte sfinte, să dăm slujbe, cântări ortodoxe oamenilor…dar trebuie să şi spunem omului cum trebuie să le înţeleagă. E ca şi cum i-am pune în faţă hieroglife şi nu adevărul lui Dumnezeu.
Dacă creştem în experienţă şi în iubire şitm să îi facem şi pe alţii să se simtă bine.
Mă bucură dialogul dv. din această seară. V-aţi descurcat minunat în apologia dv.
Pr. Dorin.
Pingback: Bunul simţ al ratingului şi despre…decenţă « Teologie pentru azi
Părinte Dorin, mi-a plăcut iniţiativa dvs., aceasta de a discuta, de a comunica cât mai mult…despre lucruri car ene interesează.
Eu sunt româncă, dar acmm locuiesc în Italia, sunt căsătorită aici şi mergem la Biserica ortodoxă din Milano…Privite lucrurile din străinătate, din afară, nevoia de dialog, mai ales pe teme religioase e vitală.
Singurătatea aceasta îţi dă mult de furcă. Chiar dacă am contacte cu cei din România, cu familia mea, totuşi…aici simţi să vorbeşti cât mai mult.
Şi cum putem vorbi dacă nu vrem? N-am intrat din prima seară pentru că doream să văd cum va merge discuţia, ce direcţie v alua…
Am găsit blogul dv. din întâmplare, hoinărind pe net. Şi mi-a plăcut să văd la dv. vervă [şi la d-na preoteasă, desigur], multă putere în a vorbi despr elucruri care nu se prea spun.
Am văzut că dv. vorbiţi mai degrabă seara. Dacă pot, astă seară, în zilele următoare, vom vorbi.. Aş vrea să vorbim.
Vă mulţumesc!
Am revenit şi eu, după două zile, frânt de oboseală dar fericit. Mi-am oblojit un pic „bloghilaşul” şi sper să particip pe mai departe la colocviu… Doamne ajută!
Doru
Ne bucurăm că aţi revenit, domnule Doru.
Munca este şi ea tot un blogging.
Ne vom discuta şi astăzi la alegere. Puteţi începe dv. discuţia.
Am revenit…Dacă se poate…eu aş vorbi puţin despre rolul femeii în familie. Societatea noastră vrea să egalizeze pe femeie cu bărbatul [şi în Italia e o…] Însă o femeie nu poate fi niciodată bărbat. O femeie poate să facă anumite munci, poate să nască şi să crească copii, să-i educe…dar nu să facă muncă la fel ca bărbatul.
Dacă încercăm să egalizăm pe bărbat cu femeia nu ajungem decât la lucruri caraghioase. E caraghios să vrei să ai relaţii egale…Femeia nu este subordonată bărbatului în credinţa noastră…dar nici nu-şi poate permite orice.
Trebuie puţin bun simţ în toate aceste lucruri. Eu aşa cred…
Am fost acasă. Acasă la mama, la ţară, la cules de cartofi. Grea muncă… Şi totuşi n-am întâlnit decât oameni fericiţi. Pline dealurile satului de oameni mulţumiţi de ceea ce le-a dat Domnul, lucrând cu dragoste…
(n-a că l-am trimis înainte să spun ce voiam!!!)…
Nu are nimic, se mai întâmplă.
Un lucru m-a frapat cel mai tare: tot ce culegeau ziua lăsau peste noapte acolo, în saci, pe câmp.
Am întrebat şi eu : aici chiar nu se teme nimeni că i se vor fura roadele muncii???
– Niciodată – zice mama – toţi sunt oameni cu frica lui Dumnezeu şi nici nu se gândesc măcar la aşa ceva!
Ce diferenţă, Doamne, între o comunitate de creştini care au trăit şi trăiesc cu adevărat Evanghelia în viaţa lor de zi cu zi şi lumea bulversantă în care trăim cei mai mulţi dintre noi. Ne punem lacăte şi pe sertarele sufletului!…
Ceea ce m-a durut o să descriu altă dată, pe blogul meu, pentru că nu vreu să provoc, aici, dezbateri pe tema unor anumitor implanturi despre care s-a vorbit prin alte părţi.
Pace vouă!
Dragă Clara,
sunt perfect de acord cu dv, că cineva trebuie să fie capul familie şi acesta nu poate fi decât bărbatul. E necesar ca responsabilităţile majore ale unei familii să fie preluate de către cel care este cel mai puternic.
Femeia nu este atât de puternică încât să ducă toate precum bărbatul. ştim foarte bine că societatea noastră postmodernă caută să inverseze lucrurile.
Cred că sun aparenţa elgaizării bărbatului cu femeia se află de fapt alte scopuri. Pare numai o ideologie frumoasă, dar în practică este distrugătoare a familiei.
Acolo unde bărbatul nu mai e recunoscut drept cap al familiei, acolo găsim şi dizarmonie în toate.
Domnule Doru,
şi noi am fost prin ţară şi am văzut, în unele locuri, e drept, ceea ce spuneţi dv.
Aşa ar trebuie să trăim toţi ortodocşii! Am pierdut mulţi dintre noi simţul buneicuviinţe şi al fricii de Dumnezeu. De aceea ne permitem să gândim mai întotdeauna rău despre vecinul nostru. Şi cine este el, decât cel care, la nevoie, ne ajută?
Asta în mediul rural…Că la Bucureşti poţi să mori pe stradă şi …poate, o să te ridice cineva… Poate…
Astăzi am avut o experienţă inedită. M-am întâlnit cu cineva care ne citeşte blogul şi ne-a spus că nu prea înţelege unele cuvinte…Upsss!
Pentru câteva clipe am rămas mască. Oare din acest motiv nu ne comentează cititorii, pentru că nu ne prea înţeleg scrierile?
Nu m-am gândit niciodată că ce scriem noi e chiar atât de greu. Mi se par lucruri arhicunoscute… Ar trebui să fie aşa..
Nu ştiu ce să zic. Să lăsăm mai jos ştacheta scrisului? Să punem mai mult poze? Să aducem muzică sau desene animate?
Mă rog…A fost o situaţie care m-a cam îngrijorat.
Pr. Dorin.
Din păcate părinte Dorin oamenii citesc foarte putin azi. Si daca totusi citesc se apleaca asupra unor lucruri superflue, care nu construiesc, care nu aduc lucruri noi.
Un om care scrie si nu asa la nivelul ideii „Ce mai faci?” acela vede lumea altfel, din altă perspectivă, din alt unghi.
Astăzi totul este valoros în măsura în care îmi aduce plăcere. În momentul în care îmi pune capacitatea de gândire, de relaţionare etc. la muncă, atunci lucrul respectiv nu mai este bun.
Observăm obsesia aproape maladivă dupa lucruri care să ne uşureze traiul. Nu spun că nu sunt bune dar goana dupa lucruri cat mai noi, cat mai performante, cat mai si cat mai…. ar trebui să ne pună pe ganduri.
Nu punem oamenii pe primul-plan în viaţa noastră, de aceea comunicăm defectuos. Nu ne vărsăm sufletele unii în alţii.
Vedem în oameni numai unelte de avansare sau numai oglinzi în care noi suntem mai frumoşi. De aceea ne trezim la un moment dat că suntem singuri, foarte singuri.
Atunci ne dăm seama că am uitat cum să dialogăm. Dialogul cu Dumnezeu ne învaţă să vorbim cu oamenii şi invers.
Dar dacă omul acela a avut dreptate? Dacă scriem prea greu totuşi? Însă proiectul nostru editorial de pe blog e şi mai extins. Dacă mărim nivelul e şi mai rău?
Însă trebuie să facem acest lucru, pentru că aşa simt să comunic. De ce să cenzurăm mesajul dacă dorim să facem lucruri frumoase, mari?
Citeam astăzi nişte comentarii la o scriere patristică, făcute de un ortodox englez savant. M-am înspăimântat! Era convertit de la catolicism şi păstrase de la ei aplombul pentru critica literară pe care o considera, culmea, superioară, exegezei mistice, duhovniceşti.
A făcut din scrierea Sfântului respectiv o scriere proastă, dezlânată, fără vervă. Când am citit scrierea era de o putere duhovnicească înspăimântătoare. În cinci pagini de hristologie condensate erau jumătate din liniile directoare ale Evangheliei şi ale Epistolelor Sfântului Pavel.
Adică poţi să comentezi un lucru mare, sfânt, după miopia proprie. Omul ăla scrie imens iar comentatorul să fie vai de mama lui!
Nu cred că vom scădea nivelul articolelor noastre, ci dimpotrivă! Însă noi scriem şi pentru cei mari şi pentru cei mici…fiecare îşi alege.
Cred că aşa e bine…
Pr. Dorin.
Aveţi dreptate.
Multi dintre noi am ajuns autoidolatri, prin comportament, gest, chiar si privire.
Mie imi place cand merg pe strada sa privesc oamenii, atitudinea lor din mers, atentia lor, gestica, etc.
Din observatiile mele am constatat cu stupoare o lipsa de inteligenta interioara, o lipsa de frumusete a gestului, a privirii, lucru care te pune pe ganduri, îti da fiori.
Priviti spre exemplu, intrand intr-un magazin, gen Vodafone, privirea oamenilor respectivi, obsesia interioară canalizata spre un obiect anume (un nou telefon mobil).
Acelasi lucru priviti-l într-un supermarket, atitudinea oamenilor, infrigurarea interioara, hipnotizarea în fata pancardei „LA OFERTA”, vivacitatea după a lua, fără discernământ, doar că este la modă.
Toată această fenomenologie a manifestării umane, la nivel instinctual, ne contruieşte în faţă structura unei societăţi din ce în ce mai bolnave, unde culmea este atinsă de INDIFERENŢĂ ŞI ÎNSINGURARE.
Egoismul e de vină pentru toate neconcordanţele dintre noi. Ne vedem numai binele personal şi acesta numai în viaţa asta. Dacă am vedea mult mai departe decât ziua de astăzi am putea să valorificăm corect relaţiile dintre noi.
De la indiferenţă ajungem la duşmănie între noi. Dacă cineva nu te salută, nu trebuie să crezi că are neapărat ceva cu tine. Poate nu te-a văzut. Poate era prea ocupat. Şi mie mi se întâmplă să fiu atrasă de vreun gând, de vreo preocupare şi să nu văd pe cineva trecând pe lângă mine.
Însă văd adesea mulţi oameni care abia aştepată să greşeşti în vreun gest sau să fii neatent, că ei şi aşa nu vor să mai vorbească cu tine.
Căutăm motive să ne îndepărtăm de oameni. Căutăm să ne retragem în umbră, ca să putem să fim mediocrii, retrograzi.
Când stai în lumina reflectoarelor altfel se vede viaţa ta. Te poate ataca oricine din umbră, pentru că ei nu se văd. Cine sunt ei?
Ei sunt fără faţă…
Depărtarea de oameni vine dintr-o aparentă dorinţă de intimitate. Un om care fuge de ceilalţi se simte ca şi cum i-ar fi violată propria intimitate, propria goliciune.
Această aparentă frică de ceilalţi reflectă interiorul nostru, starea noastră de letargie sufletească.
E foarte uşor să fugi de ceilalţi, chiar dacă trăieşti permanent printre ei, dar e foarte greu să te implici, pentru că asta te responsabilizează, te face să fii altfel decât te simţi şi te comporţi în realitate.
Trăim o adevărată fugă, unii de alţii şi asta o observăm în fiecare zi, pe stradă, în metrou, în autobuz etc.
Dacă ne-am cunoaşte mai bine unii pe alţii, dacă am fi mai receptivi unii faţă de alţii, cu siguranţă lucrurile s-ar schimba în bine atât cu noi cât şi cu cei de lângă noi.
Aceste patimi te îndeamnă la pasivitate, la inacţiune, lucru care duce mai departe la ură şi perversitate mentală. Să nu ne amăgim cu faptul că lucrurile astea nu ne afectează şi pe noi.
Pingback: Ziua a 9-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!” « Teologie pentru azi
Părinte Dorin în seara asta m-am gândit să discutăm despre cuvântul Sfintei Scripturi şi felul în care aceasta trebuie înţeleasă nu fragmentar, ci ca un întreg.
Un prim exemplu în cadrul acestui demers am ales textul de la Ioan cap 3, unde aparent sunt două evenimente fără legătură între ele, dar în realitate cu totul altfel.
În capitolul 3 din Sfanta Evanghelie de la Ioan avem pe de o parte Convorbirea lui Iisus cu Nicodim despre „naşterea ce de sus”, iar in a doua parte marturisirea lui Ioan despre Hristos.
Suntem de acord cu propunerea dv., domnule Bogdan.
Sfânta Scriptură trebuie citită, interpretată contextual, fiecare cuvânt în parte trebuie înţeles cu semnificaţia pe care le-o dă Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi oameni purtători de Duhul.
Sfânta Scriptură se înţelege numai prin Duhul lui Dumnezeu şi nu la voia întâmplării!
În cap. al 3-lea de la Sf. Ioan avem de-a face cu teologia Botezului,teologie conexă cu aceea a intrării noastre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Avem la 3, 3 despre naşterea de sus, despre Botezul Bisericii şi despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre un locaş, realitate unde se intră prin Botez.
Sfinţenia Botezului este identică cu cea a Împărăţiei. Botezul te face propriu vieţii în Împărăţie.
Şi de aceea el nu poate fi un simbol, ci un act de regenerare reală, de curăţire ontologică de păcatele tale pentru a fi fiu al Împărăţiei.
În Împărăţie trebuie să intri şi Împărăţia e sfinţenie. Botezul creează în noi sfinţenia, ne dă harul de a ne sfinţi viaţa.
Pr. Dorin.
Expresia „naştere de sus” [γεννηθῇ ἄνωθεν] arată că avem de-a face cu o acţiune directă a lui Dumnezeu în viaţa noastră prin harul Său.
Iar τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ [Împărăţia lui Dumnezeu] e pusă în legătură cu vederea. Căci se spune la In. 3, 3: οὐ δύναται ἰδεῖν τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ [nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu].
Botezul produce o luminare, o umplere de har a noastră prin care putem să vedem lumina Sfântului Duh, pe Duhul care este Împărăţia lui Dumnezeu.
Şi de aceea nu ne putem naşte de sus decât în Biserica Sa, unde El este Capul Bisericii. Dacă credem că orice scăldare în râu sau orice afundare e botez ne înşelăm.
Botezul e acolo unde este Sfântul Duh, acolo unde Sfântul Duh S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli şi a rămas cu noi şi în noi.
Pr. Dorin.
Putem vedea în capitolul 3 al Evangheliei lui Ioan şi o mărturisire a lui Iisus Hristos ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Pe de o parte avem omul erudit, Nicodim şi pe de altă parte avem pe Sfântul Ioan Botezătorul.
Pe de o parte ni se vorbeşte despre Taina Botezului, ca una din condiţiile esenţiale ale intrării noastre în Împărăţia lui Dumnezeu şi apoi despre Ioan care vorbeşte despre misiunea lui şi mărturiseşte despre Hristos, Mântuitorul lumii.
întregul capitol reprezintă o mărturisire a unui fapt, iar evenimentele sunt strâns legate între ele.
Bună seara, domnule Bogdan şi ne bucurăm că sunteţi şi astă seară cu noi. Sfântul Botez e Taina pe care trebuie să o reactualizăm zilnic în noi, prin trăirea poruncilor lui Dumnezeu.
Tema aceasta e una de căpătâi, dar părintele Dorin va putea să răspundă mult mai bine decât mine la o analiză duhovnicească a textului.
Eu voi fi mai mult privitoare la discuţia dv.
Credeţi că la In. 3, 3 „naşterea de sus” mai poate fi interpretată în alt fel, decât ca făcând referire la Botez?
Pr. Dorin.
Expresia „naştere de sus” [γεννηθῇ ἄνωθεν] poate fi interpretată şi ca lucrarea harului permanentă în inimile noastre. Se poate observa caracterul dinamic a expresiei în cauză. Lucrul acesta este evidenţiat de verbul „sa vada” .
Aveţi dreptate: expresia arată pe de-o parte Botezul iar pe de altă parte mişcarea harului continuă în fiinţa noastră.
Însă, adevărata naştere de sus este extazul, ca unul în care te naşti conştient din lumina lui Dumnezeu, prin vederea slavei Sale.
Cum poate fi înţeleasă aici expresia „Împărăţia lui Dumnezeu”? Unde este ea?
Dacă naşterea este de sus, de la Dumnezeu, unde poate fi τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ decât tot la El?
Dumnezeu este Împăratul şi El are o Împărăţie, asta aflăm de aici, şi această Împărăţie se deschide prin sfinţenia pe care Botezul o aduce în noi.
Însă, prin faptul că Botezul este din apă şi din Duh [ ὕδατος καὶ πνεύματος][3, 5], avem de-a face cu două lucruri care trebuie să atingă pe om: apa şi Duhul.
Apa atinge trupul omului şi are în ea pe Duhul care îl umple cu totul pe om sfinţindu-l.
Eu aş trata întreaga expresie „să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” [ἰδεῖν τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ].
Expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” poate fi înţeleasă în sensul că această realitate dumnezeiască este în inimile noastre. Noi avem datoria de a lăsa harul Botezului să lucreze în fiinţa noastră.
Cum e Împărăţia în noi?
Prin Taina Botezului omul devine madular al Bisericii, iar prin Taina Sfintei Impartasanii el se uneste cu Acesta, in mod real, unic si total.
Asta inseamna Imparatia in noi
Am întrebat nu prin ce intră ci cum se arată Împărăţia în noi, domnule Bogdan.
Împărăţia în noi este bucurie, e pace, e curăţie a inimii şi a gândurilor, e vedere a păcatelor proprii, este linişte a oricărui gând.
Dar, pentru ca să ajungi să înţelegi aceste lucruri trebuie să intri prin Botez în arena curăţirii de patimi care aduce toate aceste lucruri.
Cum e resimţit Botezul de către om ca o naştere de sus?
Din ce s-a discutat, pe marginea textului din Evanghelia de la Ioan, se poate observa dinamicitatea intelegerii relatiei omului cu Dumnezeu.
Totul este dinamic, iar Sfanta Taina a Botezului nu se opreste la actul liturgic, sacramental, ci se continua pana la sfarsitul vietii crestinului.
Se poate pune astfel problema: În ce constă caracterul Sfintelor Taine vazut din perspectiva liturgica sau Cultul ca oglindire a dinamicitatii relatei crestinului cu Dumnezeu?
Cultul Bisericii reprezintă expresia inimii, a interiorităţii fiecărui membru al Bisericii. Orice creştin simte că rugăciunile Bisericii îl reprezintă, că ele sunt cele care exprimă chintesenţa credinţei sale.
Fiecare parte a slujbelor noastre vorbesc inimii omului credincios şi prin fiecare parte a lor el vorbeşte cu Dumnezeu în taina inimii sale.
Rugăciunile de cerere se îmbină cu cele de mulţumire şi de preaslăvire a lui Dumnezeu. Cerem Domnului să ne ierte, să ne miluiască. Cerem Maicii lui Dumnezeu, Sfinţilor şi Sfinţilor Îngeri să ne ajute, să se roage pentru noi, să nu ne lase…
Când suntem la o slujbă anume avem o raportare personală şi în acelaşi timp diferită faţă de Dumnezeu.
Una e să fim la o nuntă şi unde vedem pe Dumnezeu, rugăciunea către Dumnezeu prin frumuseţea iubirii celor doi miri şi alta e să fim la o înmormântare, unde rugăciunea către Dumnezeu se transformă în implorare a milei pentru cel adormit.
Cultul Bisericii, toate slujbele Bisericii sunt formele de manifestare ale iubirii şi ale credinţei noastre faţă de Dumnezeu. Ele oglindesc teologia iubirii noastre pentru El şi în acelaşi timp aspiraţiile noastre cele mai profunde.
Cultul ortodox se concentrează asupra realităţii vieţuirii lui Dumnezeu în noi şi cu noi. Asta ne rugăm: ca El să fie cu noi şi în noi!
Exact. Iar aici intervine necesitatea explicarii si intelegerii cultului de catre crestinul ortodox.
Cultul nu trebuie privit ca o simpla rememorare, la nivel simbolic a unor actiuni trecute din istoria mantuirii, ci o reliefare a inefabilului, a frumosului dumnezeiesc.
Lucrul acesta il observam cel mai bine in rugaciuni, in cartile de cult ale Bisericii.
Angajarea crestinului in cadrul cultului vine ca o necesitate deoarece el este partenerului unui dialog, dialogul cu Dumnezeu.
In acest context el trebuie sa aiba constiinta participarii la ceva viu si nu la un simulacru.
O astfel de angajare nu poate veni decat daca in inima lui exista deschidere spre acest demers al relatiei sincere cu Dumnezeu, cu Maica Domnuli, cu sfintii si cu semenii cu care se roaga impreuna.
Creştinul ortodox trebuie să se deschidă rugăciunilor, actelor cultice, atmosferei Bisericii. Trebuie să aibă inima deschisă la ce se petrece la slujbe.
Şi această deschidere a sa, sinceritate a dragostei sale îl face să se umple de har, de bucurie, de pace. Am văzut copii cum se fac frumoşi la slujbe; vorbesc de copiii ascultători.
Cei agramaţi, neşcoliţi, bătrânii noştri nu înţeleg ei prea multe, dar dacă stau şi se umplu de harul slujbelor, dacă se închină şi aprind o lumânare sunt altceva în fiinţa lor decât cei care nu vin deloc la slujbe.
Duhul nostru trebuie să fie liniştit de către Duhul lui Dumnezeu ca să te simţi al Bisericii. Răutatea se încuibăreşte în om, îşi face locaş, dacă nu te smereşti, dacă nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti.
Trebuie să îi învăţăm pe oamnei să fie receptivi, atenţi, să se umple de frumuseţea cerească a slujbelor noastre, pentru ca să simtă pacea lui Dumnezeu în viaţa lor.
Trebuie să îi facem pe oameni să creadă că există posibilitatea unei trăiri autentice, reale cu Dumnezeu.
Exact.
Aici intervine şi atenţia pe care noi trebuie să o acordăm slujbelor Bisericii.
Cum spuneaţi şi dumneavoastră chiar dacă unii dintre creştini nu înţeleg ce se petrece la Sfintele Slujbe totuşi ei, dacă au inimă deschisă se vor umple de har, pentru că lasă pe Dumnezeu să lucreze în inimile lor.
Prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi Taina Împărtăşaniei omul devine ancorat cu toată fiinţa sa în Biserica lui Hristos şi astfel reactualizează Sfânta Taină a Botezului.
Credinciosul neşcolit nu prea bagă în seamă lucrurile grele ale Teologiei, ci el se mulţumeşte cu a se simţi bine rugându-se sau făcând milostenie.
Face ceea ce crede că e bine. La nivelul său el crede că e de ajuns. Însă, când omul cunoaşte mai mult, încep marile probleme. Cei mai mulţi cred că dacă au înţeles raţional dogmele credinţei au şi ajuns să trăiască ceea ce au citit.
Pericolul raţionalismului, al raţionalizării, al intelectualizării credinţei e o problemă a intelectualului, care nu mai vrea experiere integrală, cu întrega fiinţă a închinării în faţa lui Dumnezeu ci preferă o vorbire despre ea.
Acum, nu trebuie să dorim să fim proşti, neştiutori în ale credinţei, pentru că prostia e un păcat. De ea trebuie să ne depărtăm prin studiul Scripturii, al Sfinţilor, al cărţilor de cult…
Însă nici să celebralizăm lucrurile prea mult nu e bine. Trebuie să păstrăm echilibrul între experienţă, între a simţi slujbele şi a gândi teologic lucrurile.
De aici şi extremele: cei mici nu citesc ci doar merg la Biserică, cei mai mari, mai adânciţi în lucruri, pe motiv că ştiu mai multe încep să condamne Biserica în chip şi fel.
Un om care începe să critice Biserica arată că nu e liniştit în sine, că nu a ajuns la certitudini. Când ajungi la liniştea lui Dumnezeu nu mai îţi vine să critici, ci doar să te rogi pentru neputinţele tale şi ale tuturor.
Critica se naşte din nelucrare, din lene. Cel care critică are timp să îl vadă şi pe celălalt pentru că nu cam face nimic zilnic. Dar cine încearcă să citească, să scrie, să facă metanii, rugăciuni, să sape şi să măture, să crească copii sau să muncească nu are timp şi nici chef de critică.
Trebuie să ne agonisim linişte prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin ascultare faţă de mai marii noştri. Mai pe scurt: fiecare să facă cât poate şi cum poate acolo unde l-a lăsat Dumnezeu.
Aveti mare dreptate.
Există astăzi o adevărată manie a criticării celor din Biserică.
Dacă nu înţelege creştinul ceva astăzi, încearcă să dea vina pe altcineva, numai pe el nu.
El se vede în centru pe când restul sunt auxiliari.
Din acest motiv a apărut în Biserică ideea de scurtare a slujbelor, ca cică sunt prea lungi, sau de modernizare a limbajului liturgic pe motiv că nu este înţeles.
Astfel de atitudini nu reprezintă decât viziunea unor oameni care nu mai au legătură cu taina, nu mai vor s-o întâlnească şi s-o experieze cu propria fiinţă.
E adevărat: cine nu înţelege că tot ce e în Biserică e bine vrea să facă schimbări, reforme. Nu slujbele Bisericii trebuie să se schimbe ci oamenii Bisericii, fiecare dintre noi.
Vă mulţumim domnule Bogdan pentru discuţia din această seară şi ne dorim să mergem mai departe în acelaşi ritm susţinut.
Comunicarea trebuie să nu moară!
Şi eu mulţumesc tuturor celor care au vorbit în cadrul colocviului în aceste ultimele trei zile cât am condus dezbaterile şi mă bucur că am putut schimba ceva în noi dacă nu în afară de noi!
Psa. Gianina.