Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Despre simţul exacerbat al proprietăţii

The image “http://constotalionely.ro/ist2_338247_business_people_shaking_hands.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Vreau să aduc în atenţia dv. în acest articol pericolul, deloc catifelat, al instinctului elementar [în termeni psihologici] de înstăpânire pe care îl observ în societatea noastră. Am avut neplăcuta, ba chiar penibila surpriză, ca să observ o tendinţă de luare în posesie manifestată în locuri la care cel mai puţin m-aş fi aşteptat.

Am sesizat că la intrarea în autobuz sau în metrou, cei nou-veniţi sunt întâmpinaţi de către cei care se găsesc deja acolo cu priviri autoritare sau scrutătoare, cu multă rezervă. Cei care stau pe scaune de câteva minute sau în picioare, dacă sunt în năuntru şi nu în afară îşi asumă rolul de stăpâni, de oameni vechi, împământeniţi în acel loc.

Ieri, o doamnă în faţa căreia m-am aşezat pe scaun în autobuz, m-a privit lung, m-a scanat ca şi când i-aş fi călcat casa neinvitată, după care s-a uitat într-o parte, în mod indiferent. M-a privit ca la Poliţie, deşi eram într-un loc …public, apoi mi-a dat drumul, m-a lăsat în pace, ca să pot să răsuflu şi eu în pacea mea. Se credea stăpână pe locul unde staţionase pentru 3-10 minute? Trebuia să îmi cer scuze că m-am intersectat cu privirea dumneaei?

Aceeaşi senzaţi inconfortabilă, de inconfort major, o trăieşti şi în alte locuri publice, tratate ca locuri private de cât mai mulţi. Oamenii încep să aibă un simţ al proprietăţii prea mare, mult prea megaloman… care trece de propria lor casă.

Începe să se transleze prea abrupt şi discriminator locul de proprietate din domeniul prihologic al omului în cel real. Dacă omul crede că i se cuvine şi acea porţie de pământ, canapeaua din metrou sau tot restaurantul unde el mănâncă, îi va privi pe cei din jur ca şi când ar fi proprietarul întregii zone.

Nu mai ştim până unde suntem şi cât avem? Vrem să instaurăm, din priviri, dictatura singularului asupra majorităţii? Să moară toţi şi să trăiască numai capra vecinului? Sau, să par eu mai viteaz că ceilalaţi sunt …fraieri?

Probabil că şi dv. vi s-a întâmplat să fiţi neprimiţi, din priviri, de oameni… binevoitori.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it:

Previous

Ziua a 7-a, a 8-a şi a 9-a a Colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”

Next

Scrisul nostru cel de toate zilele

1 Comment

  1. Doamnă preoteasă aţi atins un subiect foarte interesant. Eu l-aş propune ca subpunct în cadrul unei zile de colocviu.
    Din păcate aveţi mare dreptate în ceea ce spuneţi.

    Această atitudine a oamenilor vine din frica de cel de lângă. Mulţi au o astfel de frică, iar atitudinea aceasta „binevoitoare” este o materializare a interiorului lor. Acestea sunt rezultatele egoismului, singurătăţii şi fugii de propria persoană.

    Asta e oglindire a ceea ce am devenit, ce a devenit societatea noastră.

    Eu am trăit odată nişte situaţii limită. Oamneni bolnavi cazuţi pe stradă sau în autobuz, daţi drept beţivi, aruncaţi la margine sau jos din mijlocul de transport cu picioarele.

    Cred că statul în autobuz sau tramvai este un prilej propice de a analiza starea în care a ajuns societatea noastră animalizată.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén